să rămânem în pace: Unele manuscrise antice conțin redarea „avem pace”.

Să ne bucurăm: Unele manuscrise antice conțin redarea „ne bucurăm”. Verbul grecesc folosit aici ar putea fi redat prin „a exulta”, „a se lăuda”.

să ne bucurăm: Unele manuscrise antice conțin redarea „ne bucurăm”. Verbul grecesc folosit aici ar putea fi redat prin „a exulta”, „a se lăuda”.

perseverență: În Scripturi, substantivul grecesc hypomonḗ denotă perseverența plină de curaj, de răbdare și de hotărâre a celui care nu-și pierde speranța în fața obstacolelor, a persecuțiilor, a încercărilor sau a tentațiilor. Verbul înrudit hypoménō, redat prin „a persevera”, înseamnă literalmente „a rămâne (a sta) sub”. Acest verb este folosit deseori cu sensul de „a rămâne în loc de a fugi”, „a rămâne pe poziție”, „a suporta”, „a rămâne neclintit”. (Mt 10:22; Ro 12:12; Ev 10:32; Iac 5:11) Un creștin dă dovadă de perseverență când suportă încercările cu răbdare și rămâne neclintit, bazându-se pe ajutorul lui Iehova.

speranță: În Biblie, sensul de bază al termenului grecesc elpís, folosit aici, este de „așteptare a ceva bun”. În acest context, Pavel a menționat speranța la finalul unei enumerări, după necaz, perseverență și aprobare. Este evident deci că el nu se referea la speranța inițială, pe care o dobândește cineva când acceptă vestea bună. Mai degrabă, se referea la speranța mai puternică pe care o poate dobândi un creștin după ce perseverează. Când perseverează cu fidelitate în încercări, el simte aprobarea lui Dumnezeu. Lucrul acesta îi întărește speranța pe care o avea la început. (Ev 6:11)

nu duce la dezamăgire: Această expresie grecească, însemnând în esență „a nu face de rușine”, transmite ideea că o persoană care are o credință autentică în Dumnezeu nu va rămâne de rușine, nici nu va fi dezamăgită. Același verb grecesc este folosit la diateza pasivă în Ro 9:33; 10:11 și în 1Pe 2:6, unde este redat prin „a fi dezamăgit”.

oameni lipsiți de pietate: Sau „oameni lipsiți de respect”. Termenul este folosit deseori cu privire la oamenii răi. (2Pe 2:5; Iuda 4) Aici însă este folosit cu referire la toți oamenii păcătoși, înstrăinați de Dumnezeu, care pot fi răscumpărați. (Col 1:21)

împăcați cu el: Verbul grecesc katallássō, care apare de două ori în acest verset și de două ori în pasajul din 2Co 5:18, 19, are sensul de bază „a schimba”, „a face un schimb”. Cu timpul, a ajuns să însemne „a schimba dușmănia în prietenie”. Când este folosit cu referire la relația cu Dumnezeu, termenul transmite ideea de a restabili armonia sau prietenia. Pavel a folosit acest verb când a spus că o femeie separată de soțul ei trebuia „să se împace” cu el. (1Co 7:11) Verbul înrudit diallássomai apare în Mt 5:24, unde Isus a zis că un continuator al său trebuia ‘să facă pace’ cu fratele lui înainte de a-și aduce ofranda la altar. (Vezi nota de studiu de la Mt 5:24.) Întrucât primul om, Adam, a fost neascultător și le-a transmis păcatul și imperfecțiunea descendenților săi, toți oamenii sunt înstrăinați de Dumnezeu și dușmani cu el. Datorită normelor sale, el nu poate tolera nelegiuirea. De aceea, oamenii trebuie să fie împăcați cu el. (Ro 5:12; 8:7, 8)

fiindcă toți au păcătuit …: În acest verset, Pavel explică un adevăr fundamental, și anume cum s-au extins păcatul și moartea la toți oamenii. Această explicație este în armonie cu tema cărții Romani: Dumnezeu este nepărtinitor și le oferă posibilitatea salvării tuturor oamenilor păcătoși care au credință în jertfa de răscumpărare a lui Isus. Pavel arată că atât evreii, cât și neevreii sunt păcătoși și, pentru a fi considerați drepți de Iehova Dumnezeu, trebuie să manifeste credință în el și în jertfa Fiului său. (Ro 1:16, 17) Termenul lume menționat aici desemnează omenirea în ansamblu. (Vezi nota de studiu de la Ioa 3:16.) Punctele de suspensie de la finalul versetului (unde apare o liniuță și în unele ediții savante ale textului grecesc) indică o pauză în raționamentul lui Pavel, care pare să fie reluat în versetul 18. Așadar, din câte se pare, ideea este următoarea: Pavel introduce comparația cu Adam în versetul 12 („așa cum printr-un singur om” toți au devenit păcătoși) și își continuă raționamentul în versetul 18 („tot așa printr-un singur act de justificare sunt declarați drepți pentru viață oameni de orice fel”), încheindu-l în versetul 19. Întrucât Isus și-a păstrat integritatea întreaga viață, chiar până la moarte, mulți au putut fi declarați drepți și salvați, cu condiția să manifeste credință.

moartea a domnit ca rege: Moartea este prezentată aici ca un „rege” care domnește peste oameni încă din timpul lui Adam; ea domnește împreună cu un alt „rege”, păcatul. (Ro 6:12) Acești regi își impun „legea”, sau influența puternică, asupra omenirii în sensul că imperfecțiunea moștenită îi determină pe oameni să păcătuiască, iar păcatul aduce moartea. (Ro 7:23; vezi nota de studiu de la Ro 8:2) Când Cristos a venit pe pământ și a oferit răscumpărarea, a apărut un rege superior: bunătatea nemeritată. Ea a început să domnească asupra celor ce acceptă darul lui Dumnezeu „care duce la viață veșnică”. (Ro 5:15-17, 21)

a domnit ca rege: Multe traduceri redau verbul grecesc folosit aici (basileúō) doar prin „a domni”. Aceasta este o redare acceptabilă (Mt 2:22), însă, întrucât verbul este înrudit cu substantivul grecesc pentru „rege” (basileús), el poate fi redat în mod potrivit prin „a domni ca rege”, „a deveni rege”. (Lu 19:14, 27) Verbul este folosit cu privire la Isus Cristos (Lu 1:33; 1Co 15:25) și la Iehova Dumnezeu (Re 11:15, 17; 19:6), care domnesc ca regi în cer. De asemenea, este folosit în legătură cu creștinii unși fideli, care „vor domni ca regi peste pământ”. (Re 5:10; 20:4, 6; 22:5; Ro 5:17b) Totuși, în acest context, Pavel utilizează termenul în sens figurativ, cu referire la păcat, la moarte și la bunătatea nemeritată.

care se aseamănă în unele privințe cu cel ce urma să vină: Primul om, Adam, se aseamănă în unele privințe cu Isus Cristos, a cărui venire a fost promisă în grădina Edenului chiar înainte ca Iehova Dumnezeu să-i condamne pe Adam și pe Eva. (Ge 3:15) Atât Adam, cât și Isus au fost oameni perfecți. De asemenea, amândoi au fost tați: Adam a fost tată în sens literal pentru omenirea păcătoasă (Ge 1:28), iar Isus e tată în sensul că este Instrumentul Principal al vieții și „Tată Etern” pentru oamenii ascultători (Is 9:6; Fa 3:15). Deoarece Adam nu a ascultat de Dumnezeu, el le-a transmis păcatul tuturor descendenților săi; pentru a le anula datoria, și anume păcatul, Răscumpărătorul lor, Isus, trebuia să fie un om perfect, la fel ca Adam. Lucrul acesta este în armonie cu principiul „viață . . . pentru viață”. (De 19:21) De aceea, Pavel a spus: „Așa este scris: «Primul om, Adam, a devenit o ființă vie». Ultimul Adam a devenit un spirit dătător de viață”. (1Co 15:45) Termenul grecesc redat prin „se aseamănă” este týpos, care înseamnă literalmente „tip”, „prototip” sau „model”, astfel că expresia „care se aseamănă . . . cu cel” ar putea fi redată prin „care este prototipul (modelul) lui”. Totuși, nu există nicio asemănare între ascultarea absolută a lui Isus față de Iehova și neascultarea lui Adam.

declararea dreptății: Sau „un act de justificare”. (Vezi nota de studiu de la Ro 5:18.)

act de justificare: Sau „act drept”. Termenul grecesc dikaíōma poate desemna o acțiune conformă cu ceea ce este drept. În acest context, el se referă la conduita integră pe care a avut-o Isus pe parcursul întregii sale vieți și care a inclus jertfa sa. Isus a fost singurul om care a meritat să fie considerat drept de Dumnezeu datorită fidelității sale în încercări. Acest „act de justificare” nu numai că a făcut ca Dumnezeu să-l declare drept, ci a și dovedit că era calificat să slujească în cer ca Rege-Preot uns de Dumnezeu. Totodată, a oferit baza pentru a-i declara drepți pe cei care manifestă credință în Isus. (Ro 3:25, 26; 4:25; 5:17-19)