Capitolul 28

Încercări şi cernere din interior

DEZVOLTAREA şi extinderea organizaţiei moderne a Martorilor lui Iehova a inclus multe situaţii care au supus unor încercări grele credinţa membrilor ei. La fel cum treieratul şi vânturatul separă grâul de pleavă, tot la fel aceste situaţii au servit la identificarea adevăraţilor creştini (compară cu Luca 3:17). Cei care făceau parte din organizaţie au trebuit să arate ce aveau în inimă. Urmăreau ei doar interesul personal? Erau ei doar nişte discipoli ai unui om imperfect? Sau erau umili, dornici să-l cunoască pe Dumnezeu şi să-i îndeplinească voinţa, fiindu-i complet devotaţi lui Iehova? — Compară cu 2 Cronici 16:9.

Şi credinţa discipolilor lui Isus din secolul I a fost încercată. Isus le-a spus discipolilor săi că, dacă vor fi fideli, vor participa împreună cu el la Regatul său (Mat. 5:3, 10; 7:21; 18:3; 19:28). Dar el nu a precizat când aveau să primească acest premiu. Aveau ei să continue cu loialitate să facă din interesele acestui Regat preocuparea lor primordială, în pofida apatiei generale, ba chiar a ostilităţii faţă de predicarea lor? Nu toţi au făcut lucrul acesta. — 2 Tim. 4:10.

Maniera în care însuşi Isus a predat a constituit o încercare pentru unii. Fariseii s-au poticnit când el a respins în mod deschis tradiţiile lor (Mat. 15:1–14). Chiar mulţi care afirmau că erau discipoli ai lui Isus s-au ofensat din cauza modului său de a preda. Odată, când el vorbea despre importanţa exercitării credinţei în valoarea cărnii şi a sângelui său oferite ca jertfă, mulţi dintre discipoli au fost şocaţi de limbajul figurativ pe care l-a folosit. Fără să aştepte alte explicaţii, ei ‘s-au dus înapoi şi nu au mai umblat cu El’. — Ioan 6:48–66.

Dar nu toţi l-au părăsit. De exemplu, Simon Petru a explicat: „Doamne, . . . la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice; şi noi am crezut şi am cunoscut că Tu eşti Sfântul lui Dumnezeu“ (Ioan 6:67–69). Ei văzuseră şi auziseră suficiente lucruri pentru a fi convinşi că Isus era cel prin care Dumnezeu dezvăluia adevărul referitor la sine şi la scopul său (Ioan 1:14; 14:6). Totuşi, încercările credinţei au continuat.

După moartea şi învierea sa, Isus i-a folosit pe apostoli şi pe alţii ca păstori ai congregaţiei. Aceşti oameni fiind imperfecţi, uneori imperfecţiunile lor au constituit o încercare pentru cei din jur (compară cu Faptele 15:36–41; Galateni 2:11–14). Pe de altă parte, unii au început să privească cu o admiraţie exagerată  spre creştinii proeminenţi; ei spuneau: „Eu sunt al lui Pavel!“, iar alţii: „Eu sunt al lui Apolo!“ (1 Cor. 3:4). Cu toţii trebuiau să fie vigilenţi pentru a nu pierde din vedere ce însemna faptul de a fi un discipol al lui Isus Cristos.

Apostolul Pavel a prezis alte probleme grave, explicând că tocmai în sânul congregaţiei creştine aveau să se ridice oameni „care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici după ei“ (Fap. 20:29, 30). Iar apostolul Petru a avertizat că învăţători falşi din rândul slujitorilor lui Dumnezeu aveau să încerce să-i exploateze pe alţii prin „cuvântări înşelătoare“ (2 Pet. 2:1–3). Evident, urmau să aibă loc încercări ale credinţei şi loialităţii care să dezvăluie ce aveau în inimă.

Astfel, încercările şi cernerea, care fac parte din istoria modernă a Martorilor lui Iehova, nu au venit prin surprindere. Dar mulţi au fost surprinşi văzând cine se poticnea şi de ce.

Au apreciat ei într-adevăr răscumpărarea?

Pe la începutul anilor 1870, fratele Russell şi asociaţii săi au progresat în cunoaşterea şi înţelegerea scopului lui Dumnezeu. A fost un timp de înviorare spirituală pentru ei. Dar apoi, în 1878, credinţa şi loialitatea lor faţă de Cuvântul lui Dumnezeu a fost supusă unei grele încercări. Problema o constituia valoarea de jertfă a cărnii şi sângelui lui Isus — chiar învăţătura în care se poticniseră mulţi dintre discipolii lui Isus din secolul I.

Exact cu doi ani în urmă, în 1876, fratele Charles Russell începuse să colaboreze cu Nelson Barbour, din Rochester (New York). Grupele lor de studiu se uniseră. Russell furnizase fonduri pentru retipărirea revistei lui Barbour, Herald of the Morning (Mesagerul dimineţii), avându-l pe Barbour ca redactor şef şi pe Charles Russell ca redactor-şef adjunct. Ei produseseră împreună şi o carte intitulată Three Worlds, and the Harvest of This World (Trei lumi şi secerişul acestei lumi).

Apoi a explodat bomba. În ediţia din august 1878 a revistei Herald of the Morning, Barbour a publicat un articol în care desconsidera versete ca 1 Petru 3:18 şi Isaia 53:5, 6, precum şi Evrei 9:22, şi declara că însăşi ideea conform căreia Cristos a murit pentru ispăşirea păcatelor noastre era respingătoare. Russell a scris ulterior: „Spre surpriza noastră dureroasă, dl Barbour . . . a scris un articol pentru Herald negând doctrina ispăşirii — negând faptul că moartea lui Cristos constituie preţul de răscumpărare pentru Adam şi pentru descendenţa sa, spunând că moartea lui Cristos a constituit o reglementare a pedepsei pentru păcatele omului în aceeaşi măsură în care înfigerea unui ac în corpul unei muşte, cauzându-i suferinţă şi moarte, ar fi constituit o reglementare justă făcută de un părinte pământesc comportării rele a copilului său“ *.

 Aceasta era o problemă crucială. Avea să-şi păstreze fratele Russell loialitatea faţă de ceea ce spune cu claritate Biblia cu privire la măsurile luate de Dumnezeu pentru salvarea omenirii? Sau avea să cadă pradă filozofiei umane? Deşi Russell avea numai 26 de ani la data aceea, iar Barbour era mult mai în vârstă, Russell a scris în mod curajos un articol, chiar pentru ediţia următoare a revistei Herald, în care apăra cu tărie valoarea ispăşitoare a sângelui lui Cristos, pe care a numit-o „una dintre cele mai importante învăţături din cuvântul lui Dumnezeu“.

Apoi l-a invitat pe J. Paton, celălalt redactor-şef adjunct al revistei Herald, să scrie un articol în sprijinul credinţei în sângele lui Cristos ca bază pentru ispăşirea păcatelor. Paton a scris articolul şi acesta a fost publicat în ediţia din decembrie. După eforturi repetate, dar lipsite de succes, de a discuta problema cu Barbour pe baza Scripturilor, Russell a rupt legătura cu el şi a încetat să mai susţină financiar revista acestuia. În iulie 1879, Russell a început să publice o nouă revistă, Zion’s Watch Tower and Herald of Christ’s Presence, care a fost de la început o ardentă susţinătoare a răscumpărării. Dar lucrurile nu s-au terminat aici.

După doi ani, Paton, care slujea pe atunci ca reprezentant itinerant al Turnului de veghere, a început şi el să se îndepărteze, publicând după aceea o carte (a doua scrisă de el, intitulată Day Dawn), în care nega căderea lui Adam în păcat şi, în consecinţă, necesitatea unui răscumpărător. El susţinea că însuşi Domnul era un om imperfect care prin viaţa sa nu a făcut decât  să le arate altora cum să-şi crucifice propriile tendinţe păcătoase. În 1881, A. Jones, un alt colaborator, a lansat o publicaţie (Zion’s Day Star) similară cu Turnul de veghere, însă având drept obiectiv dezbaterea aspectelor mai simple ale scopului lui Dumnezeu. La început se părea că totul era în ordine. Însă, în mai puţin de un an, publicaţia lui Jones renegase jertfa ispăşitoare a lui Cristos, iar în al doilea an respinsese tot restul Bibliei. Ce se întâmplase cu aceşti oameni? Ei permiseseră ca teoriile personale şi atracţia filozofiilor umane în vogă să-i abată de la Cuvântul lui Dumnezeu (compară cu Coloseni 2:8). Publicaţia lui A. Jones a continuat să fie editată încă un anumit timp, după care a dispărut. J. Paton a decis să publice o revistă în care să prezinte evanghelia aşa cum o vedea el, dar difuzarea acesteia a fost foarte limitată.

Fratele Russell era foarte îngrijorat de efectul pe care îl aveau toate acestea asupra cititorilor Turnului de veghere. El îşi dădea seama că acestea puneau la încercare credinţa fiecăruia. El ştia bine că unii interpretau criticismul său cu privire la învăţăturile nescripturale ca având la bază un spirit de rivalitate. Dar fratele Russell nu căuta discipoli pentru sine. Referitor la ceea ce avea loc, el a scris: „Obiectivul acestei încercări şi al acestei cerneri este, evident, acela de a-i selecta pe toţi cei ale căror dorinţe din inimă sunt neegoiste, care sunt consacraţi pe deplin şi fără rezerve Domnului, care sunt nerăbdători să se îndeplinească voia Domnului şi a căror încredere în înţelepciunea, căile şi Cuvântul său este atât de mare, încât nu permit să fie înstrăinaţi de Cuvântul Domnului prin sofismele oamenilor sau prin propriile lor planuri şi idei“.

Utiliza Dumnezeu un canal vizibil?

Există, desigur, multe organizaţii religioase şi un număr considerabil de învăţători care utilizează, într-o anumită măsură, Biblia. Îl folosea Dumnezeu în mod special pe Charles Taze Russell? Dacă da, a încetat Dumnezeu să mai aibă un canal vizibil când fratele Russell a murit? Acestea au devenit chestiuni majore, care au provocat noi încercări şi o nouă cernere.

Natural, nu era de aşteptat ca Dumnezeu să-l folosească pe Charles Russell, dacă acesta nu ar fi aderat în mod loial la Cuvântul lui Dumnezeu (Ier. 23:28; 2 Tim. 3:16, 17). Dumnezeu nu s-ar fi servit de un om care, din teamă, s-ar fi reţinut să proclame ceea ce vedea clar scris în Scripturi (Ezec. 2:6–8). El nici nu ar fi utilizat o persoană care s-ar fi folosit de cunoştinţa sa din Scripturi pentru a se autoglorifica (Ioan 5:44). Aşadar, ce arată faptele?

Când trec astăzi în revistă lucrarea pe care a făcut-o el, lucrurile pe care le-a predat, motivul pentru care le-a predat şi rezultatul final, Martorii lui Iehova nu au nici o îndoială că Dumnezeu l-a folosit, într-adevăr, pe Charles Taze Russell într-un mod special şi într-un moment decisiv.

 Acest punct de vedere nu se bazează numai pe poziţia fermă pe care a adoptat-o fratele Russell în privinţa răscumpărării. Se ţine cont şi de faptul că el a respins fără teamă concepţiile care conţineau unele învăţături de bază ale creştinătăţii, deoarece acestea erau incompatibile cu Scripturile inspirate. Aceste învăţături includeau doctrina Trinităţii (care îşi avea rădăcinile în Babilonul antic şi nu a fost adoptată de aşa-zişii creştini decât la mult timp de la încheierea scrierii Bibliei), precum şi învăţătura că sufletul uman este prin natura sa nemuritor (învăţătură care fusese adoptată de oamenii impresionaţi de filozofia lui Platon şi care îi făcea receptivi la unele idei, cum ar fi chinul veşnic al sufletelor în focul iadului). Mulţi dintre erudiţii creştinătăţii ştiu şi ei că aceste doctrine * nu sunt predate de Biblie, dar, în general, nu acest lucru este ceea ce spun predicatorii lor de la amvon. În contrast cu aceasta, fratele Russell a iniţiat o campanie intensivă pentru a împărtăşi oricărei persoane dispuse să asculte ceea ce spune Biblia în realitate.

Este demn de remarcat şi modul în care a procedat fratele Russell cu alte adevăruri deosebit de importante pe care le-a aflat din Cuvântul lui Dumnezeu. El a discernut faptul că Cristos avea să revină ca persoană spirituală glorioasă, invizibilă ochilor umani. Încă din 1876 el a recunoscut că anul 1914 avea să marcheze sfârşitul timpurilor neamurilor (Luca 21:24). Alţi biblişti înţeleseseră şi ei unele dintre aceste lucruri şi le susţinuseră. Dar fratele Russell şi-a folosit toate resursele pentru a le face o publicitate internaţională la o scară pe atunci neegalată de vreun alt individ sau grup.

El i-a îndemnat pe alţii să verifice scrierile sale cu atenţie în lumina Cuvântului inspirat al lui Dumnezeu, pentru a fi siguri că ceea ce învăţau era în deplină armonie cu acesta. Unui om care i-a scris pentru a-i cere explicaţii, fratele Russell i-a răspuns: „Dacă era potrivit ca primii creştini să se asigure de validitatea a ceea ce primeau de la apostoli, care erau şi care afirmau că erau inspiraţi, cu cât mai important este ca dumneavoastră să vă convingeţi pe deplin că aceste învăţături rămân ferm ataşate de instrucţiunile lor şi de cele ale Domnului nostru, întrucât autorul lor nu pretinde că este inspirat, ci doar îndrumat de Domnul, ca unul folosit de el pentru a-i hrăni turma“.

Fratele Russell nu pretindea că avea o putere supranaturală, nici revelaţii divine. El nu-şi revendica meritul pentru ceea ce preda. El era un proeminent student în Biblie. Dar a explicat că remarcabila sa înţelegere a Scripturilor se  datora ‘simplului fapt că a sosit timpul stabilit de Dumnezeu’. El a spus: „Dacă eu nu vorbeam şi dacă nu s-ar fi găsit nici un alt instrument, pietrele înseşi ar fi strigat“. El spunea despre sine că nu era decât degetul arătător îndreptat spre ceea ce spunea Cuvântul lui Dumnezeu.

Charles Taze Russell nu dorea glorie de la oameni. Pentru a corecta modul de gândire al oricui înclina să-i acorde onoare excesivă, fratele Russell a scris în 1896: „Deoarece noi am fost folosiţi într-o anumită măsură, din mila lui Dumnezeu, în ministerul evangheliei, poate că nu este nepotrivit să spunem aici ceea ce am spus adesea în particular şi anterior în aceste coloane — şi anume că, în timp ce apreciem iubirea, simpatia, încrederea şi compania slujitorilor cu care colaborăm şi a întregii case a credinţei, nu dorim omagiu, nici reverenţă pentru noi înşine sau pentru scrierile noastre; nici nu dorim să fim numiţi Reverend sau Rabi. Nici nu dorim ca cineva să fie numit după numele nostru“.

Aflat în pragul morţii, el nu se gândea că nu mai era nimic de învăţat, că nu mai rămânea nimic de făcut. El vorbise adesea despre pregătirea unui al şaptelea volum al lucrării Studii în Scripturi. Când a fost întrebat în legătură cu aceasta, înainte ca să moară, el i-a spus lui Menta Sturgeon, însoţitorul său itinerant: „Altcineva poate să-l scrie“. În testamentul său, el şi-a exprimat dorinţa ca Turnul de veghere să continue să fie publicat sub conducerea unui comitet de bărbaţi pe deplin devotaţi Domnului. El a declarat că aceia care vor sluji în cadrul lui trebuie să fie bărbaţi „cu totul loiali doctrinelor Scripturilor — îndeosebi doctrinei răscumpărării — pentru că este imposibil să fii acceptat de Dumnezeu şi salvat pentru viaţă veşnică fără credinţa în Cristos şi fără ascultare de Cuvântul Său şi de spiritul acestuia“.

Fratele Russell era conştient că încă mai era mult de lucru în ce priveşte predicarea veştii bune. În 1915, cu ocazia unei sesiuni cu întrebări şi răspunsuri ţinute în Vancouver, B.C. (Canada), a fost întrebat când se puteau aştepta discipolii unşi cu spirit ai lui Cristos să-şi primească recompensa cerească. El a răspuns: „Nu ştiu, dar există o mare lucrare de făcut. Şi va fi nevoie de mii de fraţi şi de bani cu milioanele pentru a o face. De unde vor veni aceştia, nu ştiu, Domnul îşi cunoaşte problema“. Apoi, în 1916, cu puţin timp înainte de a-şi începe turneul de conferinţe în timpul căruia a murit, el l-a chemat în biroul său pe Alexander Macmillan, un colaborator de-al său. Cu ocazia respectivă, a spus: „Eu nu mai pot să mă îngrijesc de lucrare, şi încă mai există o mare lucrare de făcut“. Timp de trei ore el i-a descris fratelui Macmillan imensa lucrare de predicare pe care o întrevedea pe baza Scripturilor. La obiecţiile fratelui Macmillan, el a răspuns: „Aceasta nu este lucrarea omului!“

Schimbarea de administraţie aduce încercări

Mulţi dintre colaboratorii fratelui Russell erau ferm convinşi că Domnul ţinea bine lucrurile sub control. La înmormântarea fratelui Russell, William  Van Amburgh a afirmat: „Dumnezeu a folosit mulţi slujitori în trecut şi va folosi, fără îndoială, mulţi şi în viitor. Noi nu ne-am consacrat unui om, sau lucrării unui om, ci efectuării voinţei lui Dumnezeu, aşa cum ne-o va dezvălui El prin Cuvântul Său şi prin îndrumări providenţiale. Dumnezeu este încă la cârmă“. Fratele Van Amburgh a ţinut cu fermitate la această convingere până la moarte.

Din nefericire însă, unii care pretindeau că-l admiră pe fratele Russell manifestau un alt fel de spirit. Ca atare, situaţia schimbată de după moartea fratelui Russell a dus la încercări şi cernere. Grupuri apostate s-au detaşat nu numai în Statele Unite, ci şi în Belfast (Irlanda), în Copenhaga (Danemarca), în Vancouver şi Victoria (Columbia Britanică, Canada) şi în alte locuri. În Helsinki (Finlanda), unii au ajuns să creadă că după moartea lui Russell nu mai exista un canal prin care să se împartă lumină spirituală în continuare. La îndemnul unor persoane proeminente, 164 au părăsit organizaţia. A avut lucrul acesta binecuvântarea lui Dumnezeu? Un timp ei şi-au publicat propria lor revistă şi şi-au ţinut întrunirile. Însă cu timpul, grupul s-a destrămat, a slăbit şi şi-a încetat existenţa; mulţi dintre membrii săi au fost încântaţi să se întoarcă la întrunirile Studenţilor în Biblie. Însă nu toţi s-au întors.

Moartea fratelui Russell şi evenimentele care au urmat au constituit o încercare şi pentru R. Nicholson, secretarul Filialei din Australia, determinându-l să arate ce avea în inimă. După moartea fratelui Russell, Nicholson a scris: „Timp de mai bine de un sfert de secol l-am iubit, nu numai pentru lucrările sale, ci şi pentru frumoasa lui personalitate, m-am bucurat de adevărurile pe care le-a răspândit el ca «hrană la timpul potrivit» şi de sfatul său, admirând natura sa prietenoasă, amabilă, iubitoare care se împletea în mod admirabil cu forţa şi cu hotărârea sa fermă de a face şi risca totul în vederea îndeplinirii a ceea ce era, potrivit convingerii sale, voinţa divină sau revelarea Cuvântului Său. . . . Te încearcă un sentiment de singurătate când îţi dai seama că acest puternic sprijin a dispărut“.

După părerea lui R. Nicholson, Joseph Rutherford, noul preşedinte al Societăţii Watch Tower, nu era genul de om care să ocupe poziţia de supraveghere pe care o ocupase fratele Russell. Nicholson a început să critice în mod deschis maniera directă în care noul material de studiere a Bibliei demasca religia falsă. Nu peste mult timp, el a părăsit organizaţia, luând cu el multe din bunurile Societăţii (pe care le înregistrase pe numele lui) şi pe cei din Melbourne care, la rândul lor, avuseseră tendinţa să-l privească plini de admiraţie. Cum s-a ajuns aici? Evident, Nicholson îşi permisese să devină continuatorul unui om; astfel, când acest om a dispărut, cinstea şi zelul lui Nicholson în serviciul Domnului s-au răcit. Nici unul dintre cei care s-au îndepărtat la data aceea nu au prosperat. Este însă demn de remarcat faptul că Jane Nicholson, deşi fragilă ca structură, nu i s-a alăturat soţului ei în  această greşeală. Ea îi era devotată în primul rând lui Iehova Dumnezeu şi a continuat să-i slujească cu timp integral până la moartea ei survenită în 1951.

Mulţi au înţeles faptul că ceea ce se petrecea în anii care au urmat morţii fratelui Russell era o împlinire a voinţei Domnului. Un slujitor al lui Iehova din Canada i-a scris referitor la aceasta fratelui Rutherford, spunând:

„Dragă frate, să nu mă înţelegi greşit pentru ceea ce îţi scriu acum. Temperamentul tău şi cel al iubitului nostru frate Russell sunt atât de diferite, cum este ziua de noapte. Mulţi, oh, foarte mulţi l-au iubit pe fratele Russell datorită personalităţii, a temperamentului său etc.; şi foarte, foarte puţini au ridicat degetul împotriva lui. Mulţi au acceptat adevărul doar pentru că fratele Russell spunea asta. Aşadar, mulţi au ajuns să se închine omului . . . Îţi aminteşti de momentul când, la un congres, fratele Russell a ţinut o cuvântare în care a prezentat cu francheţe această slăbiciune a multor fraţi bine intenţionaţi, o cuvântare despre Ioan şi înger (Apocalipsa 22:8, 9). Când el a dispărut, cu toţii ştim ce s-a întâmplat.

Dar tu, frate Rutherford, ai un temperament complet diferit de cel al fratelui Russell. Chiar şi înfăţişarea ta este diferită. Nu este vina ta. Este cadoul pe care l-ai primit la naştere şi nu-l puteai refuza. . . . Chiar de când ai fost pus în fruntea SOCIETĂŢII, ai fost obiectul unor critici nejuste şi al unor calomnii dintre cele mai rele, toate acestea din  partea fraţilor. Dar, în pofida tuturor acestora, tu eşti loial şi devotat iubitului Domn şi poruncii sale consemnate în Isaia 61:1–3. Ştia Domnul ce face când te-a pus în fruntea lucrării sale? Categoric. În trecut, toţi eram înclinaţi să ne închinăm mai mult creaturii decât Creatorului. Domnul ştia acest lucru. Astfel, el a pus în fruntea lucrării sale, a lucrării de seceriş, o creatură cu un temperament diferit. Tu doreşti ca nimeni să nu ţi se închine ţie. Ştiu lucrul acesta, dar tu doreşti într-adevăr ca toţi cei care au aceeaşi credinţă preţioasă să se bucure de lumina care luminează acum cărarea celui drept, aşa cum Domnul vede că este potrivit ca ea să lumineze. Şi aceasta este voia Domnului“.

Clarificarea identităţii ‘robului credincios şi înţelept’

Mulţi care au fost cernuţi la data aceea nu au renunţat la ideea că o singură persoană, Charles Taze Russell, era „robul credincios şi înţelept“ prezis de Isus în Matei 24:45–47, care distribuia hrană spirituală casei credinţei. Îndeosebi după moartea sa, chiar Turnul de veghere a promovat acest punct de vedere timp de câţiva ani. Dat fiind rolul proeminent pe care îl avusese fratele Russell, Studenţilor în Biblie de atunci li s-a părut că aşa stăteau lucrurile. El personal nu a încurajat această idee, dar a acceptat argumentele aparent rezonabile ale celor care o susţineau *. Însă el a mai subliniat faptul că orice persoană pe care Domnul ar fi folosit-o în acest rol trebuia să fie umilă şi, de asemenea, zeloasă în glorificarea Stăpânului şi că, dacă cel ales de Domnul eşua, el avea să fie înlocuit de un altul.

Însă, pe măsură ce lumina adevărului strălucea din ce în ce mai mult după moartea fratelui Russell, iar predicarea pe care o prezisese Isus lua amploare, devenea evident faptul că „robul credincios şi înţelept“, sau „sclavul fidel şi prevăzător“ (NW), nu a părăsit scena când fratele Russell a murit. În 1881, însuşi fratele Russell lansase ideea că acest ‘rob’ era compus din întregul corp de creştini fideli unşi cu spirit. El l-a văzut ca fiind un rob colectiv, o clasă de persoane unite în înfăptuirea voinţei lui Dumnezeu (compară cu Isaia 43:10). Această înţelegere a fost reafirmată de către Studenţii în Biblie în 1927. Astăzi, Martorii lui Iehova recunosc că revista Turnul de veghere şi celelalte publicaţii similare sunt folosite de sclavul fidel şi prevăzător pentru a distribui hrană spirituală. Ei nu pretind că această clasă a sclavului este infailibilă, ci o consideră drept singurul canal pe care îl foloseşte Domnul pe parcursul ultimelor zile ale acestui sistem de lucruri.

Când intervine mândria

Au existat totuşi perioade în care unele persoane aflate în poziţii de răspundere au ajuns să se considere ele însele canalul de lumină spirituală, refuzând  astfel ceea ce furniza organizaţia. Alţii pur şi simplu au cedat dorinţei de a exercita o mai mare influenţă personală. Ei au căutat să-i determine pe alţii să-i urmeze sau, aşa cum s-a exprimat apostolul Pavel, „să tragă pe ucenici după ei“ (Fap. 20:29, 30). Desigur, aceasta a pus la încercare motivele şi fermitatea spirituală a celor pe care încercau să-i atragă. Iată câteva exemple:

Prin intermediul unor scrisori speciale, Studenţii în Biblie din Allegheny (Pennsylvania) au fost invitaţi la o întrunire pe data de 5 aprilie 1894. Fratele şi sora Russell nu au fost invitaţi şi nu au participat, dar aproximativ 40 de persoane au fost prezente. Scrisoarea, semnată de E. Bryan, S. Rogers, J. Adamson şi O. von Zech, spunea că întrunirea avea să includă unele aspecte care vizau „binele lor în cel mai înalt grad“. Ea s-a dovedit a fi un efort răutăcios din partea acestor conspiratori de a otrăvi mintea altora prin divulgarea a ceea ce ei presupuneau a fi incorect în afacerile fratelui Russell (deşi faptele dovedeau contrariul), argumentând că fratele Russell avea prea multă autoritate (pe care o doreau pentru ei) şi plângându-se că el a preferat să utilizeze pagina tipărită şi întrunirile claselor biblice pentru a răspândi evanghelia, în loc să ţină doar discursuri (în care ei şi-ar fi putut expune mai uşor punctele de vedere personale). Congregaţia a fost foarte tulburată de ceea ce s-a întâmplat şi mulţi s-au poticnit. Dar cei care s-au îndepărtat nu au devenit prin aceasta persoane mai spirituale sau mai zeloase în lucrarea Domnului.

După mai bine de 20 de ani, înainte de moartea sa, fratele Russell şi-a exprimat intenţia de a-l trimite pe Paul S. L. Johnson, un vorbitor foarte capabil, în Marea Britanie pentru a-i întări pe Studenţii în Biblie de acolo. Din respect faţă de dorinţa fratelui Russell, Societatea l-a trimis pe Paul Johnson în Marea Britanie în noiembrie 1916. Însă, odată ajuns în Marea Britanie, el a destituit doi reprezentanţi ai Societăţii. Considerându-se un personaj important, el a afirmat prin cuvântări şi scrisori că ceea ce făcea el era prefigurat în Scripturi de Ezra, Neemia şi Mardoheu. El susţinea că este intendentul (sau administratorul) la care făcea referire Isus în parabola sa din Matei 20:8. El a încercat să preia controlul asupra banilor Societăţii şi a înaintat un proces tribunalului din Londra pentru a-şi realiza scopurile.

Nereuşindu-i planurile, el s-a întors la New York. Acolo a încercat să obţină sprijinul unora care slujeau în consiliul de administraţie al Societăţii. Cei care s-au lăsat convinşi să treacă de partea lui s-au străduit să-şi realizeze scopurile încercând să determine adoptarea unei rezoluţii pentru abrogarea statutului Societăţii care îl autoriza pe preşedinte să o administreze. Aceştia voiau să aibă ei autoritatea de a lua toate deciziile. Fratele Rutherford a întreprins o acţiune legală pentru a proteja interesele Societăţii, iar cei care încercau să pună piedici lucrării au fost invitaţi să plece din Betel. La întrunirea anuală a membrilor Societăţii de la începutul anului următor, când s-a ales consiliul  de administraţie şi biroul executiv pentru anul care urma, instigatorii au fost respinşi în masă. Probabil unii dintre ei considerau că au dreptate, dar marea majoritate a fraţilor lor spirituali au arătat clar că nu erau de aceeaşi părere. Aveau să accepte ei acea mustrare?

După aceea, Paul Johnson s-a prezentat la întrunirile Studenţilor în Biblie dând impresia că era de acord cu convingerile şi activitatea lor. Dar, după ce a câştigat încrederea unora, el a semănat seminţele îndoielii. Dacă cineva sugera că se separă de Societate, el descuraja în mod ipocrit lucrul acesta — până când loialitatea grupului a fost complet subminată. Prin corespondenţă şi chiar deplasându-se personal, el a încercat să-i influenţeze nu numai pe fraţii din Statele Unite, ci şi pe cei din Canada, Jamaica, Europa şi Australia. A reuşit el?

Probabil aşa s-a crezut atunci când majoritatea membrilor unei congregaţii au votat separarea de Societate. Dar ei au fost asemenea unei ramuri tăiate dintr-un copac — verde un timp, apoi ofilită şi lipsită de viaţă. În 1918, când opozanţii au ţinut un congres, neînţelegerile au ieşit la iveală şi s-a produs o sciziune. Au urmat apoi alte dezintegrări. Unele grupări au funcţionat un timp ca secte mici cu un conducător pe care îl admirau. Nici una dintre ele nu s-a dedicat lucrării de depunere a mărturiei publice despre Regatul lui Dumnezeu pe tot pământul locuit, lucrare pe care le-a încredinţat-o Isus continuatorilor săi.

În timp ce aveau loc aceste lucruri, fraţii şi-au amintit de cuvintele consemnate în 1 Petru 4:12: „Preaiubiţilor, nu vă miraţi de prigonirea ca de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca şi cum vi s-ar întâmpla ceva neobişnuit“.

Cei menţionaţi mai sus nu au fost singurii care au permis ca mândria să le submineze credinţa. Şi alţii au făcut lucrul acesta, inclusiv Alexandre Freytag, responsabilul Filialei Societăţii din Geneva (Elveţia). Lui îi plăcea să se afle în centrul atenţiei, adăuga propriile sale idei când traducea publicaţiile Societăţii în franceză şi chiar folosea utilajele Societăţii pentru a-şi tipări propriile lucrări. În Canada, Walter Salter, un responsabil al Filialei Societăţii, a început să nu mai fie de acord cu publicaţiile Societăţii; el n-a ascuns faptul că se aştepta să fie viitorul preşedinte al Societăţii Watch Tower şi, după ce a fost exclus, a folosit în mod necinstit hârtii cu antetul Societăţii pentru a instrui congregaţiile din Canada şi din străinătate să studieze articolele scrise de el personal. În Nigeria, se număra printre alţii G. Ukoli, care la început a manifestat zel faţă de adevăr, dar apoi a început să vadă în acesta un mijloc de a se îmbogăţi şi de a deveni proeminent. Apoi, când planurile sale au eşuat, a început să-i critice pe fraţii fideli prin intermediul presei. Şi mai erau şi alţii.

Chiar şi în ultimii ani, unii care ocupau poziţii importante de supraveghere au manifestat un spirit similar.

 Desigur, aceşti oameni erau absolut liberi să creadă ce voiau. Dar orice persoană care susţine în public sau în particular idei ce contravin celor care apar în publicaţiile unei organizaţii şi care face lucrul acesta în timp ce pretinde că reprezintă organizaţia respectivă cauzează dezbinări. Cum au acţionat Martorii lui Iehova în aceste situaţii?

Ei nu au lansat o campanie de persecuţie împotriva acestora (deşi dezbinatorii au recurs adesea la abuzuri faţă de foştii lor fraţi spirituali), nici nu au încercat să le cauzeze vreun rău fizic (cum a făcut Biserica Catolică prin intermediul Inchiziţiei). Mai degrabă, ei au urmat sfatul inspirat al apostolului Pavel, care a scris: „Fiţi cu luare aminte asupra acelora care fac diviziuni şi tulburare, care sunt împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o; şi depărtaţi-vă de ei. Căci astfel de oameni nu slujesc lui Hristos. . . . Prin vorbiri dulci şi amăgitoare, ei înşală inimile celor lesne crezători“. — Rom. 16:17, 18.

În timp ce observau ce se întâmpla, şi altora li se oferea ocazia să dovedească ce aveau în inimă.

Doctrine care necesitau o rafinare

Martorii lui Iehova recunosc deschis că înţelegerea lor cu privire la scopul lui Dumnezeu a suferit multe modificări de-a lungul anilor. Întrucât cunoaşterea scopului lui Dumnezeu este progresivă, schimbările sunt inevitabile. Nu scopul lui Dumnezeu se schimbă, ci iluminarea pe care el o oferă în mod continuu slujitorilor săi pretinde ca aceştia să-şi revizuiască punctul de vedere.

Pe baza Bibliei, Martorii arată că acest lucru s-a întâmplat şi în cazul slujitorilor fideli ai lui Dumnezeu din vechime. Avraam a avut o relaţie strânsă cu Iehova; dar când a părăsit oraşul Ur, acest om al credinţei nu ştia în ce ţară îl conducea Dumnezeu şi timp de mulţi ani el nu a avut nici măcar idee despre modul în care avea să-şi împlinească Dumnezeu promisiunea că va face din el o naţiune mare (Gen. 12:1–3; 15:3; 17:15–21; Evr. 11:8). Dumnezeu le-a revelat multe adevăruri profeţilor, dar existau alte lucruri pe care ei nu le înţelegeau atunci (Dan. 12:8, 9; 1 Pet. 1:10–12). În mod asemănător, Isus le-a explicat multe lucruri apostolilor săi şi, totuşi, la sfârşitul vieţii sale pământeşti el le-a spus că mai aveau încă multe lucruri de învăţat (Ioan 16:12). Unele dintre aceste lucruri, de exemplu scopul lui Dumnezeu de a aduce oameni dintre naţiuni în congregaţie, nu au fost înţelese de apostoli până nu au văzut concret ce se întâmpla ca împlinire a profeţiei. — Fap. 11:1–18.

Aşa cum era de aşteptat, când schimbările au pretins abandonarea unor puncte de vedere vechi şi îndrăgite, lucrul acesta a constituit o încercare pentru unii. În plus, nu toate schimbările în ce priveşte înţelegerea au survenit în mod simplu, deodată. Din cauza imperfecţiunii, există uneori tendinţa de a trece de la o extremă la alta înainte de a discerne poziţia corectă. Acest lucru poate pretinde timp. Unii care sunt înclinaţi să fie critici s-au poticnit în acest lucru. Să luăm un exemplu:

 Încă din 1880, publicaţiile Watch Tower tratau diverse detalii despre legământul avraamic, legământul Legii şi noul legământ. Creştinătatea pierduse din vedere promisiunea lui Dumnezeu conform căreia prin sămânţa lui Avraam toate familiile pământului aveau să fie, cu siguranţă, binecuvântate (Gen. 22:18). Dar fratele Russell era profund interesat să înţeleagă cum avea să îndeplinească Dumnezeu lucrul acesta. El s-a gândit că descrierea Bibliei cu privire la ziua de Ispăşire a evreilor oferea indicii referitoare la modul în care putea fi îndeplinit lucrul acesta în legătură cu noul legământ. În 1907, când aceleaşi legăminte au fost discutate din nou, punându-se un accent special pe rolul comoştenitorilor lui Cristos în ce priveşte revărsarea asupra omenirii a binecuvântărilor profeţite în legământul avraamic, unii Studenţi în Biblie au fost foarte contrariaţi.

La data aceea existau unele obstacole în calea înţelegerii clare a problemelor. Studenţii în Biblie nu înţelegeau încă în mod corect poziţia pe care o ocupa atunci Israelul natural în legătură cu scopul lui Dumnezeu. Acest obstacol nu a fost îndepărtat din cale până când nu a devenit absolut evident faptul că evreii ca popor nu erau interesaţi să fie folosiţi de Dumnezeu în împlinirea cuvântului său profetic. Un alt obstacol a fost incapacitatea Studenţilor în Biblie de a identifica în mod corect „marea mulţime“ din Apocalipsa 7:9, 10. Această identitate nu a devenit clară până când marea mulţime nu a început efectiv să devină evidentă în împlinirea profeţiei. Nici cei care îl criticau cu asprime pe fratele Russell nu înţelegeau aceste chestiuni.

Însă unii aşa-zis fraţi creştini au adus acuzaţii false la adresa Turnului de veghere, spunând că acesta negase faptul că Isus este Mediatorul între Dumnezeu şi oameni, că repudiase răscumpărarea şi că negase necesitatea şi realitatea ispăşirii. Nici una dintre aceste acuzaţii nu era fondată. Dar unii dintre cei care afirmau lucrul acesta erau persoane proeminente şi i-au atras pe alţii de partea lor. Poate că ei aveau dreptate în unele detalii pe care le predau în legătură cu noul legământ, dar a binecuvântat Domnul ceea ce făceau ei? Un timp, unii dintre ei au ţinut întruniri, dar apoi grupurile lor s-au dezintegrat.

În contrast cu aceştia, Studenţii în Biblie au continuat să participe la predicarea veştii bune aşa cum Isus le poruncise discipolilor săi. Totodată, ei au continuat să studieze Cuvântul lui Dumnezeu şi să urmărească evenimentele care aveau să reverse lumină asupra înţelesului său. În sfârşit, pe parcursul anilor ’30, obstacolele principale care împiedicau înţelegerea corectă a legămintelor au fost îndepărtate, iar în Turnul de veghere şi în celelalte publicaţii similare au apărut explicaţii corectate cu privire la această chestiune *. Ce bucurie le-a adus lucrul acesta celor ce aşteptaseră cu răbdare!

 Erau fondate aşteptările lor?

În anumite perioade, Studenţii în Biblie au nutrit speranţe şi aşteptări care au fost ridiculizate de critici. Însă toate aceste speranţe şi aşteptări au izvorât din dorinţa sinceră de a vedea împlinirea a ceea ce aceşti creştini zeloşi au recunoscut a fi promisiunile infailibile ale lui Dumnezeu.

Studiind Scripturile inspirate, ei au aflat că Iehova promisese binecuvântări pentru toate naţiunile pământului prin intermediul seminţei lui Avraam (Gen. 12:1–3; 22:15–18). Ei au văzut în Cuvântul lui Dumnezeu promisiunea că Fiul omului va domni ca Rege ceresc peste tot pământul, că o turmă mică de oameni fideli va fi luată de pe pământ pentru a participa cu el în Regatul său şi că aceştia vor domni ca regi pentru o mie de ani (Dan. 7:13, 14; Luca 12:32; Apoc. 5:9, 10; 14:1–5; 20:6). Ei cunoşteau promisiunea lui Isus că avea să revină şi să-i ia cu el pe cei cărora le pregătise un loc în cer (Ioan 14:1–3). Ei cunoşteau promisiunea că Mesia avea să-i aleagă, de asemenea, pe unii dintre strămoşii săi fideli pentru a fi prinţi pe tot pământul (Ps. 45:16). Ei recunoşteau că Scripturile preziceau sfârşitul vechiului sistem de lucruri rău şi erau conştienţi că acest lucru avea legătură cu războiul zilei celei mari a Dumnezeului celui Atotputernic la Armaghedon (Mat. 24:3; Apoc. 16:14, 16). Ei erau profund impresionaţi de versetele care arată că pământul a fost creat pentru a fi locuit pentru totdeauna, că locuitorii acestuia aveau să cunoască adevărata pace şi că toţi cei care urmau să exercite credinţă în jertfa umană perfectă a lui Isus se puteau bucura pentru eternitate de viaţă în Paradis. — Is. 2:4; 45:18; Luca 23:42, 43; Ioan 3:16.

Era absolut natural ca ei să se întrebe când şi cum aveau să se întâmple aceste lucruri. Furnizau Scripturile inspirate indicii în acest sens?

Bazându-se pe cronologia biblică întocmită iniţial de Christopher Bowen din Anglia, ei au crezut că 6 000 de ani de istorie umană se sfârşiseră în 1873, că de atunci încoace ei se aflau în cel de-al şaptelea mileniu al istoriei umane şi că se apropiaseră categoric de zorii Mileniului prezis. Seria de cărţi cunoscută sub numele de Zorii Mileniului (şi numită ulterior Studii în Scripturi), scrisă de Charles Russell, atrăgea atenţia asupra implicaţiilor acestui lucru potrivit înţelegerii pe care o aveau din Scripturi Studenţii în Biblie.

Un alt lucru considerat un posibil indicator al timpului a fost Jubileul, un an de eliberare stabilit de Dumnezeu în vechiul Israel, la fiecare 50 de ani. Acesta urma după o serie de şapte perioade a câte şapte ani, fiecare din ele sfârşindu-se cu un an sabatic. În anul jubiliar, sclavii evrei erau eliberaţi, iar proprietăţile lor de teren ereditare care fuseseră vândute le erau restituite (Lev. 25:8–10). Calculele bazate pe acest ciclu de ani au dus la concluzia că probabil un Jubileu mai mare pentru tot pământul începuse în toamna anului 1874, că, după cât se pare, Domnul revenise în acel an şi era prezent în mod invizibil şi că sosise „timpul restabilirii tuturor lucrurilor“. — Fap. 3:19–21.

 Plecând de la ideea că evenimentele din secolul I ar putea avea paralele în evenimente similare ulterioare, ei au tras, de asemenea, concluzia că dacă botezul lui Isus şi ungerea sa în toamna anului 29 e.n. corespundeau cu începutul unei prezenţe invizibile în 1874, atunci intrarea sa călare în Ierusalim ca Rege în toamna anului 33 e.n. corespundea primăverii anului 1878, moment în care el avea să-şi asume puterea ca Rege ceresc *. Ei credeau, de asemenea, că aveau să-şi primească recompensa cerească la data aceea. Când acest lucru nu s-a întâmplat, ei au tras concluzia că, întrucât discipolii unşi ai lui Isus trebuiau să participe cu el în Regat, învierea la viaţă spirituală a celor care deja dormeau în moarte a început atunci. S-a mai lansat, de asemenea, ideea că sfârşitul favorii speciale acordate de Dumnezeu Israelului natural, în 36 e.n., corespundea probabil anului 1881 ca an în care ocazia specială de a deveni o parte a Israelului spiritual avea să se încheie *.

În cuvântarea „Milioane de oameni care trăiesc acum nu vor muri niciodată“, ţinută de Joseph Rutherford la 21 martie 1920, pe hipodromul din oraşul New York, atenţia a fost îndreptată asupra anului 1925. Pe ce bază se credea că această dată era importantă? Într-o broşură publicată în acelaşi an, 1920, se afirma că dacă se calculau 70 de jubilee complete de la data considerată a fi momentul intrării Israelului în Ţara Promisă (în loc să se înceapă de la ultimul jubileu tipic dinaintea exilului babilonian şi apoi să se numere până la începutul anului jubiliar de la sfârşitul ciclului al 50-lea) se ajungea la anul 1925. Pe baza acestor afirmaţii, mulţi au sperat că, probabil, cei rămaşi din turma mică aveau să-şi primească recompensa cerească în 1925. În acest an se aştepta, de asemenea, să aibă loc învierea slujitorilor precreştini fideli ai lui Dumnezeu pentru a sluji pe pământ ca reprezentanţi princiari ai Regatului ceresc. Dacă acest lucru era realmente aşa, însemna că omenirea intrase într-o epocă în care moartea nu mai domnea ca stăpân şi că milioane care trăiau atunci puteau avea speranţa de a nu mai muri niciodată. Ce perspectivă fericită! Deşi se înşelau în ce priveşte data, Studenţii în Biblie au împărtăşit cu zel această convingere cu alţii.

Mai târziu, în perioada dintre 1935 şi 1944, o revizuire a întregii cronologii biblice a dezvăluit faptul că traducerea inexactă a Faptelor 13:19, 20 în King James Version *, împreună cu alţi câţiva factori, decalase cronologia cu  peste un secol *. Aceasta a dus ulterior la ideea — uneori declarată ca o posibilitate, alteori ca o realitate — că, întrucât cel de-al şaptelea mileniu al istoriei umane începea în 1975, evenimentele asociate cu începutul Domniei Milenare a lui Cristos începeau, probabil, în acest an.

S-au dovedit a fi corecte convingerile Martorilor lui Iehova cu privire la aceste chestiuni? Cu siguranţă, ei nu au greşit când au crezut că Dumnezeu avea să împlinească negreşit ceea ce promisese. Dar unele dintre calculele lor cronologice şi aşteptările legate de acestea au generat mari dezamăgiri.

După 1925, asistenţa la întruniri a scăzut dramatic în unele congregaţii din Franţa şi Elveţia. Dezamăgirile au apărut din nou în 1975, când aşteptările privitoare la începutul Mileniului nu s-au concretizat. Ca atare, unii s-au retras din organizaţie. Alţii au fost excluşi din cauză că au încercat să submineze credinţa colaboratorilor lor. Incontestabil, dezamăgirile cauzate de datare au constituit un factor, dar, în unele situaţii, cauzele erau mai profunde. Unii indivizi negau, de asemenea, necesitatea participării în ministerul din casă în casă. Alţii nu s-au mulţumit doar să-şi aleagă propria cale, ci au început să se împotrivească în mod agresiv organizaţiei cu care fuseseră asociaţi şi s-au folosit de presă şi de televiziune pentru a-şi propaga ideile. Cu toate acestea, numărul celor care s-au retras a fost relativ mic.

Deşi aceste încercări au avut drept rezultat o cernere, iar unii au fost suflaţi asemenea plevei la vânturarea grâului, alţii au rămas fermi. De ce? Privitor la experienţa pe care au avut-o el şi alţii în 1925, Jules Feller a explicat: „Cei care şi-au pus încrederea în Iehova au rămas fermi şi şi-au continuat activitatea de predicare“. Ei au recunoscut că se făcuse o greşeală, dar că în nici un caz nu greşise Cuvântul lui Dumnezeu şi astfel nu exista nici un motiv să-şi piardă speranţa sau să-şi diminueze participarea în lucrarea de anunţare a oamenilor că Regatul lui Dumnezeu este unica speranţă a omenirii.

Unele aşteptări nu au fost împlinite, dar aceasta nu a însemnat că cronologia biblică era fără nici o valoare. Profeţia consemnată de Daniel privitoare la apariţia lui Mesia după 69 de săptămâni de ani de la „darea poruncii pentru restabilirea şi zidirea din nou a Ierusalimului“ s-a împlinit exact la timp, în 29 e.n * (Daniel 9:24–27). Şi anul 1914 a fost indicat de profeţiile biblice.

 1914 — Aşteptări şi realitate

În 1876, Charles Russell a scris primul dintre multele articole în care afirma că anul 1914 marca sfârşitul timpurilor neamurilor la care făcuse referire Isus Cristos (Luca 21:24). În al doilea volum al Zorilor Mileniului, publicat în 1889, fratele Russell a prezentat într-o manieră logică detalii care aveau să le permită cititorilor să înţeleagă baza scripturală a afirmaţiilor făcute şi să le verifice ei înşişi. Până în 1914, timp de aproape patru decenii, Studenţii în Biblie au distribuit milioane de publicaţii care atrăgeau atenţia asupra sfârşitului timpurilor neamurilor. Au mai fost câteva publicaţii religioase care au sesizat cronologia biblică ce indica anul 1914, dar care alt grup în afară de Studenţii în Biblie i-au făcut neîncetat publicitate internaţională şi au dovedit prin viaţa lor că erau convinşi că timpurile neamurilor aveau să se sfârşească în acel an?

Pe măsură ce anul 1914 se apropia, aşteptările se intensificau. Ce avea să se întâmple? În The Bible Students Monthly (Volumul VI, nr. 1, publicată la începutul anului 1914), fratele Russell a scris: „Dacă deţinem data şi cronologia corectă, timpurile neamurilor se vor sfârşi în acest an: 1914. Ce se va întâmpla atunci? Nu ştim cu exactitate. Aşteptarea noastră este că Mesia va începe să domnească activ în momentul în care neamurilor nu li se va mai permite să-şi exercite puterea. Aşteptarea noastră, adevărată sau falsă, este că vor avea loc manifestări minunate de judecăţi divine împotriva tuturor nedreptăţilor şi că aceasta va însemna distrugerea multor instituţii din prezent, dacă nu a tuturor“. El a subliniat faptul că nu aştepta „sfârşitul lumii“ în 1914 şi că pământul va rămâne pentru totdeauna, dar că actuala ordine de lucruri, al cărei conducător este Satan, trebuie să treacă.

În ediţia sa din 15 octombrie 1913, în engleză, Turnul de veghere a afirmat: „Potrivit celor mai exacte consemnări cronologice pe care le avem, este aproximativ acel timp, fie că va fi octombrie 1914, fie mai târziu. Fără să fim dogmatici, noi aşteptăm anumite evenimente: 1) Încheierea timpurilor neamurilor — supremaţia neamurilor în lume — şi 2) inaugurarea Regatului mesianic în lume“.

Cum avea să se întâmple lucrul acesta? Atunci Studenţilor în Biblie li s-a părut logic să creadă că aceasta avea să includă glorificarea fiecărui membru aflat încă pe pământ şi ales de Dumnezeu pentru a participa în regatul ceresc cu Cristos. Dar cum s-au simţit ei când acest lucru nu s-a întâmplat în 1914? Turnul de veghere din 15 aprilie 1916, în engleză, spunea: „Credem că datele s-au dovedit a fi cu totul exacte. Credem că timpurile neamurilor s-au sfârşit“. Însă adăuga cu francheţe: „Domnul nu a spus că toată Biserica va fi glorificată în 1914. Noi pur şi simplu am presupus lucrul acesta şi, evident, ne-am înşelat“.

În această privinţă, ei se asemănau întru câtva cu apostolii lui Isus. Apostolii cunoşteau profeţiile referitoare la Regatul lui Dumnezeu şi considerau că  aveau încredere în ele. Dar, în diverse momente, ei au avut aşteptări greşite cu privire la modul şi timpul în care acestea aveau să se împlinească. Acest lucru i-a dezamăgit pe unii. — Luca 19:11; 24:19–24; Fap. 1:6.

Când octombrie 1914 a trecut fără să aibă loc aşteptata schimbare la viaţă cerească, fratele Russell a ştiut că aveau să existe serioase cercetări ale inimii. În Turnul de veghere din 1 noiembrie 1914, el a scris: „Să nu uităm că ne aflăm într-o perioadă de încercări. Apostolii au trecut printr-o perioadă similară în intervalul de timp dintre moartea Domnului nostru şi Penticostă. După învierea sa, Domnul nostru li s-a arătat discipolilor de câteva ori, după care nu l-au mai văzut multe zile. Atunci ei s-au descurajat, zicându-şi că nu mai merita să aştepte. «Mă duc să prind peşte», a spus unul. Alţi doi au spus: «Mergem şi noi cu tine». Ei erau pe punctul de a-şi relua ocupaţia de pescari şi de a abandona lucrarea de pescuire a oamenilor. Acesta a fost un timp de încercări pentru discipoli. Un astfel de timp este şi acum. Dacă există vreun motiv care ar determina pe cineva să-l părăsească pe Domnul şi Adevărul Său şi să înceteze să facă sacrificii pentru Cauza Domnului, atunci, cu siguranţă, nu iubirea din inimă pentru Dumnezeu i-a stimulat interesul pentru Domnul, ci altceva; probabil speranţa că timpul va fi scurt; consacrarea a fost făcută numai pentru un anumit timp“.

Se pare că aşa au stat lucrurile cu unii. Gândurile şi dorinţele lor se concentrau în primul rând asupra perspectivei de a fi schimbaţi la viaţă cerească. Dar când lucrul acesta nu s-a întâmplat la momentul prevăzut, ei şi-au închis mintea la semnificaţia evenimentelor extraordinare care s-au derulat în 1914. Ei au pierdut din vedere toate adevărurile preţioase pe care le învăţaseră din Cuvântul lui Dumnezeu şi au început să-i ridiculizeze pe cei care îi ajutaseră să le înveţe.

Cu umilinţă, Studenţii în Biblie au reexaminat Scripturile pentru a-i permite Cuvântului lui Dumnezeu să le rectifice punctul de vedere. Ei şi-au păstrat convingerea că timpurile neamurilor s-au sfârşit în 1914. Treptat, ei au ajuns să înţeleagă mai clar modul în care fusese instituit Regatul mesianic: că el fusese stabilit în cer atunci când Iehova îi acordase autoritate lui Isus Cristos, Fiul său; de asemenea, că acest lucru nu trebuia amânat până când comoştenitorii lui Isus vor fi ridicaţi la viaţă cerească, ci ei aveau să fie glorificaţi cu el mai târziu. În plus, ei au ajuns să înţeleagă că extinderea influenţei exercitate de Regat nu pretindea ca mai întâi să fie înviaţi profeţii fideli din vechime, ci că Regele avea să-i folosească pe creştinii loiali aflaţi acum în viaţă ca reprezentanţi ai săi pentru a le oferi oamenilor tuturor naţiunilor ocazia de a trăi veşnic ca supuşi pământeşti ai Regatului.

Când această imagine grandioasă li s-a deschis înaintea ochilor, au urmat noi încercări şi cerneri. Dar cei care într-adevăr l-au iubit pe Iehova şi şi-au găsit plăcerea în a-i sluji au fost foarte recunoscători pentru privilegiile de serviciu care li s-au deschis. — Apoc. 3:7, 8.

 Unul dintre aceştia a fost Alexander Macmillan. El a scris ulterior: „Deşi aşteptările noastre de a fi luaţi la cer nu s-au împlinit în 1914, acest an a fost marcat de încheierea timpurilor neamurilor . . . Nu eram deosebit de tulburaţi de faptul că nu totul se petrecea aşa cum ne aşteptaserăm noi, deoarece eram foarte ocupaţi cu Foto-Drama şi cu problemele generate de război“. El s-a menţinut ocupat în serviciul lui Iehova şi a avut imensa bucurie de a vedea numărul proclamatorilor Regatului depăşind cu mult un milion în timpul vieţii sale.

Reflectând la experienţa celor 66 de ani petrecuţi în organizaţie, el a spus: „Am văzut multe încercări grele venind asupra organizaţiei şi încercând credinţa membrilor ei. Cu ajutorul spiritului lui Dumnezeu ea a supravieţuit şi a continuat să prospere“. Referitor la modificările înţelegerii de-a lungul timpului, el a adăugat: „Adevărurile fundamentale pe care le-am învăţat din Scripturi au rămas aceleaşi. Am învăţat deci că trebuie să ne recunoaştem greşelile şi să continuăm să examinăm Cuvântul lui Dumnezeu pentru a avea mai multă lumină. Indiferent ce modificări a trebuit să facem din când în când în ce priveşte punctele noastre de vedere, lucrul acesta nu a schimbat măsura plină de îndurare privitoare la răscumpărare şi promisiunea lui Dumnezeu cu privire la viaţă eternă“.

În timpul vieţii sale, fratele Macmillan a văzut că, dintre problemele care au pus la încercare credinţa, două au dezvăluit ce era în inima persoanelor: dorinţa de a depune mărturie şi aprecierea faţă de organizaţia teocratică. Cum aşa?

Serviciul de teren şi organizarea devin chestiuni controversate

Începând cu prima sa ediţie, şi apoi din ce în ce mai mult, Turnul de veghere al Sionului l-a îndemnat pe fiecare creştin adevărat să le împărtăşească adevărul altora. După aceea, cititorii Turnului de veghere au fost frecvent încurajaţi să aprecieze privilegiul şi responsabilitatea de a le proclama altora vestea bună. Mulţi o făceau într-o măsură limitată, dar relativ puţini se aflau în fruntea lucrării, mergând din casă în casă pentru a-i da fiecăruia ocazia de a auzi mesajul Regatului.

Însă, începând cu anul 1919, s-a pus un accent şi mai mare pe participarea la serviciul de teren. Fratele Rutherford a scos cu putere în evidenţă lucrul acesta într-un discurs ţinut la Cedar Point (Ohio) în acel an. În fiecare congregaţie care solicita să fie organizată pentru serviciu, Societatea numea un director al serviciului care să se ocupe de lucrare. El însuşi trebuia să se afle în fruntea acesteia şi să aibă grijă ca în congregaţie să existe publicaţiile necesare.

În 1922, Turnul de veghere a publicat un articol intitulat „Serviciul este esenţial“. Acesta vorbea despre necesitatea imperioasă ca oamenii să audă vestea  bună a Regatului, îndrepta atenţia asupra poruncii profetice a lui Isus din Matei 24:14 şi le spunea bătrânilor de congregaţie: „Nimeni să nu creadă că dacă este bătrân al clasei tot serviciul său trebuie să constea în predicare verbală. Dacă li se oferă ocazia să meargă între oameni şi să le plaseze în mâini mesajul tipărit, acesta este un mare privilegiu şi înseamnă predicarea evangheliei, o modalitate de predicare adesea mult mai eficientă decât oricare alta“. Apoi articolul punea întrebarea: „S-ar putea justifica oare cineva care este într-adevăr consacrat Domnului şi care ar fi indolent în timpul actual?“

Unii au dat înapoi. Ei au ridicat tot felul de obiecţii. Ei nu credeau că este potrivit să „vândă cărţi“, deşi lucrarea nu se făcea pentru profit, iar ei, la rândul lor, învăţaseră adevărul despre Regatul lui Dumnezeu prin intermediul aceloraşi publicaţii. Când, începând din 1926, a fost încurajată mărturia din casă în casă cu cărţi duminica, unii au ripostat la aceasta, deşi duminica era ziua pe care mulţi oameni şi-o rezervau de obicei pentru închinare. Problema fundamentală era că ei considerau ca fiind sub demnitatea lor să predice din casă în casă. Însă Biblia spune cu claritate că Isus şi-a trimis discipolii la casele oamenilor să predice şi că apostolul Pavel a predicat „înaintea tuturor şi în case“. — Fap. 20:20; Mat. 10:5–14.

Pe măsură ce se punea un accent tot mai mare pe serviciul de teren, cei ale căror inimi nu-i îndemnau să-i imite pe Isus şi pe apostolii săi ca martori s-au retras treptat. Congregaţia Skive din Danemarca, precum şi alte câteva s-au redus cam la jumătate. Din cele aproximativ o sută de persoane care făceau parte din congregaţia Dublin din Irlanda au mai rămas numai patru. Încercări şi cerneri similare au existat în Statele Unite, Canada, Norvegia şi în alte ţări. Acest lucru a avut drept rezultat o curăţare a congregaţiilor.

Cei care au dorit cu adevărat să-l imite pe Fiul lui Dumnezeu au reacţionat favorabil la încurajarea scripturală. Dar, deşi doreau s-o facă, nu le-a fost uşor să înceapă să meargă din casă în casă. Începutul a fost greu pentru unii. Dar măsurile privind mărturia în grup şi adunările speciale pentru serviciu i-au încurajat. Două surori din nordul Iutlandei (Danemarca) păstrează o veche amintire a primei lor zile de predicare. Ele s-au întâlnit cu grupul, au ascultat instrucţiunile, au plecat în teritoriu, dar acolo au izbucnit în lacrimi. Doi fraţi au văzut ce se întâmpla şi le-au invitat să lucreze cu ei. Nu peste mult timp, feţele lor erau din nou senine. După ce au simţit gustul serviciului de teren, majoritatea s-au umplut de bucurie şi de dorinţa de a face mai mult.

Apoi, în 1932, Turnul de veghere a prezentat un articol din două părţi, intitulat „Organizaţia lui Iehova“ (ediţiile din 15 august şi 1 septembrie, engleză). Acesta arăta că funcţia electivă de bătrân în congregaţie era nescripturală. Congregaţiile erau îndemnate să folosească în poziţiile de răspundere numai bărbaţi activi în serviciul de teren, bărbaţi care trăiau la înălţimea  responsabilităţii pe care o implică numele de Martori ai lui Iehova. Aceştia trebuiau să formeze un comitet pentru serviciu. Unul dintre ei, propus de congregaţie, era numit de Societate ca director al serviciului. În Belfast (Irlanda), acest lucru i-a cernut pe mulţi dintre cei a căror dorinţă era să fie proeminenţi şi nu să slujească în mod umil.

Pe la începutul anilor ’30, în Germania, majoritatea celor care încercau să descurajeze serviciul de teren se retrăseseră din congregaţii. Alţii s-au retras de teamă, când lucrarea a fost interzisă în multe dintre statele germane în 1933. Dar mii de Martori au trecut prin aceste încercări ale credinţei şi au fost dispuşi să predice, în pofida oricărui pericol.

Pe tot pământul, proclamarea Regatului s-a intensificat. Serviciul de teren a devenit o parte importantă a vieţii tuturor Martorilor lui Iehova. De exemplu, congregaţia din Oslo (Norvegia) închiria autobuze în week-end-uri pentru a-i transporta pe vestitori în oraşele învecinate. Ei se întruneau dimineaţa devreme, pe la orele nouă sau zece erau în teritoriu, lucrau din greu în serviciul de teren şapte sau opt ore şi apoi se întâlneau la autobuz cu grupul pentru a se întoarce înapoi acasă. Alţii se deplasau în zone rurale cu bicicleta, cu genţi pline de cărţi şi cutii cu rezerve suplimentare. Martorii lui Iehova erau fericiţi, zeloşi şi uniţi în înfăptuirea voinţei lui Dumnezeu.

În 1938, când s-a examinat din nou problema numirii de bărbaţi responsabili în congregaţii *, eliminarea tuturor alegerilor locale de slujitori a fost, în general, bine primită. Congregaţiile au adoptat cu bucurie rezoluţii prin care arătau apreciere faţă de organizarea teocratică şi solicitau ca „Societatea“ (care pentru ei însemna rămăşiţa unsă sau sclavul fidel şi prevăzător) să organizeze congregaţia pentru serviciu şi să-i numească pe toţi slujitorii. După aceea, Corpul de Guvernare a procedat la efectuarea numirilor necesare şi la organizarea congregaţiilor în vederea unei activităţi unite şi productive. Atunci numai câteva grupuri au dat înapoi şi s-au retras din organizaţie.

 Devotaţi în exclusivitate răspândirii mesajului Regatului

Pentru a continua să aibă aprobarea lui Iehova, organizaţia trebuie să fie devotată în exclusivitate lucrării pe care o ordonă Cuvântul său pentru zilele noastre. Această lucrare este predicarea veştii bune a Regatului lui Dumnezeu (Mat. 24:14). Au existat însă câteva ocazii când unele persoane care lucrau din greu alături de organizaţie au căutat, pe de altă parte, să se folosească de ea pentru promovarea unor activităţi care tindeau să-i distragă pe colaboratorii lor de la lucrare. Când au fost mustraţi, lucrul acesta a constituit o încercare pentru ei, îndeosebi când ei au considerat că motivele lor fuseseră nobile.

Aşa s-a întâmplat în Finlanda în 1915, când nişte fraţi au fondat o asociaţie cooperatistă numită Ararat şi au folosit coloanele ediţiei finlandeze ale Turnului de veghere pentru a-i îndemna pe cititorii ei să se alăture acestei asociaţii comerciale. Cel care iniţiase această activitate în Finlanda a reacţionat cu umilinţă atunci când fratele Russell a făcut observaţia că el şi asociaţii săi se lăsaseră „distraşi de la importanta lucrare a Evangheliei“. Însă, din mândrie, un alt frate, care fusese activ în serviciul lui Iehova timp de peste zece ani în Norvegia, a refuzat să accepte acelaşi sfat.

Pe parcursul anilor ’30, în Statele Unite s-a ivit o problemă întru câtva similară. Unele congregaţii îşi publicau lunar propriile foi cu instrucţiuni pentru serviciu, care includeau anumite sugestii extrase din pliantul Societăţii Bulletin, precum şi experienţe şi planificarea lor locală pentru predicare. Una dintre acestea, publicată în Baltimore (Maryland), oferea un sprijin entuziast activităţii de predicare, dar era totodată folosită şi pentru promovarea unor activităţi comerciale. Iniţial, fratele Rutherford aprobase în mod tacit unele dintre ele. Dar când s-au întrevăzut consecinţele implicării în astfel de afaceri, Turnul de veghere a declarat că Societatea nu le aproba. Aceasta a constituit o grea încercare pentru Anton Koerber, deoarece el intenţionase să-i ajute în felul acesta pe fraţii săi. Cu timpul însă, el şi-a folosit iarăşi din plin capacităţile pentru promovarea lucrării de predicare efectuate de Martorii lui Iehova.

O problemă de acelaşi gen s-a ridicat în Australia în 1938, luând amploare în perioada de interdicţie a Societăţii (din ianuarie 1941 până în iunie 1943).  Pentru a se îngriji de ceea ce păreau a fi la data aceea necesităţi reale, Filiala Societăţii s-a implicat în mod direct în diverse activităţi comerciale. Astfel, s-a făcut o mare greşeală. Filiala poseda fabrici de cherestea, peste 20 de „ferme ale Regatului“, un centru de inginerie, o brutărie şi alte întreprinderi. Două tipografii comerciale ofereau o acoperire pentru tipărirea clandestină a publicaţiilor Societăţii. Dar unele dintre activităţile comerciale i-au implicat în acte care le violau neutralitatea creştină, lucrarea fiind efectuată sub pretextul furnizării de fonduri şi a sprijinirii pionierilor în timpul interdicţiei. Însă conştiinţa unora era profund tulburată. Deşi majoritatea fraţilor au rămas în organizaţie, lucrarea de predicare a Regatului în general a stagnat. Ce anume stătea în calea binecuvântării lui Iehova?

Când, în iunie 1943, interdicţia lucrării a fost ridicată, fraţii care se aflau atunci la filială au înţeles că trebuie să abandoneze aceste întreprinderi şi să se concentreze asupra lucrării de predicare a Regatului, lucrare care era de cea mai mare importanţă. Lucrul acesta s-a realizat în interval de trei ani, iar familia Betel a fost redusă la dimensiuni normale. Dar încă mai trebuiau clarificate unele lucruri şi, astfel, să se restabilească încrederea completă în organizaţie.

Nathan Knorr, preşedintele Societăţii, şi secretarul său, Milton Henschel, au vizitat Australia în 1947, în special pentru a reglementa această problemă. Referindu-se la acest lucru, Turnul de veghere din 1 iunie 1947, în engleză, spunea despre activitatea comercială care se desfăşurase: „Problema nu o constituia munca laică ce le permitea fraţilor să-şi câştige existenţa, ci faptul că Filiala Societăţii obţinuse diverse întreprinderi şi invitase vestitori din toate părţile ţării, îndeosebi pionieri, pentru a lucra în aceste întreprinderi, în loc ca aceştia să predice evanghelia“. Aceasta a dus chiar la o implicare indirectă în eforturile de război. La congresele ţinute în capitala fiecărui stat, fratele Knorr le-a vorbit deschis fraţilor despre această situaţie. La fiecare adunare se adopta o rezoluţie în care fraţii australieni îşi recunoşteau greşeala şi îi cereau lui Iehova milă şi iertare prin Isus Cristos. Astfel, a fost nevoie de vigilenţă şi a trebuit să se facă faţă încercărilor pentru ca organizaţia să continue să se dedice în exclusivitate răspândirii mesajului Regatului lui Dumnezeu.

Când fac o trecere în revistă a istoriei lor moderne, Martorii lui Iehova văd dovada clară a faptului că Iehova şi-a rafinat într-adevăr poporul (Mal. 3:1–3). Treptat, atitudinile, convingerile şi practicile greşite au fost înlăturate şi toţi cei care au preferat să se ataşeze de ele au plecat cu ele. Cei care rămân nu sunt genul de oameni dispuşi să renunţe la adevărul Bibliei în favoarea filozofiilor omeneşti. Ei nu sunt discipoli ai oamenilor, ci sunt slujitori devotaţi ai lui Iehova Dumnezeu. Ei se supun cu bucurie îndrumărilor organizaţiei, deoarece văd dovada incontestabilă a faptului că ea îi aparţine lui Iehova. Ei se bucură de creşterea luminii adevărului (Prov. 4:18). În mod individual, ei consideră un mare privilegiu faptul de a fi Martori ai lui Iehova activi, proclamatori ai Regatului lui Dumnezeu.

[Note de subsol]

[Text generic pe pagina 619]

Încercările şi cernerea nu au venit prin surprindere

[Text generic pe pagina 621]

„[Ei] nu permit să fie înstrăinaţi de Cuvântul Domnului“

[Text generic pe pagina 623]

„Nu dorim omagiu, nici reverenţă pentru noi înşine sau pentru scrierile noastre“

[Text generic pe pagina 624]

„Dumnezeu este încă la cârmă“

[Text generic pe pagina 626]

„Robul credincios şi înţelept“ nu a părăsit scena când fratele Russell a murit

[Text generic pe pagina 627]

Un efort răutăcios de a otrăvi mintea altora

[Text generic pe pagina 628]

Unii au permis ca mândria să le submineze credinţa

[Text generic pe pagina 629]

„Fiţi cu luare aminte asupra acelora care fac diviziuni . . . şi depărtaţi-vă de ei“

[Text generic pe pagina 630]

Unii au adus acuzaţii false la adresa „Turnului de veghere“, spunând că acesta repudiase răscumpărarea

[Text generic pe pagina 635]

„Noi pur şi simplu am presupus lucrul acesta şi, evident, ne-am înşelat“

[Text generic pe pagina 636]

Cei care într-adevăr l-au iubit pe Iehova au fost recunoscători pentru privilegiile de serviciu care li s-au oferit

[Text generic pe pagina 638]

„S-ar putea justifica oare cineva care este într-adevăr consacrat Domnului şi care ar fi indolent în timpul actual?“

[Text generic pe pagina 641]

Treptat, atitudinile, convingerile şi practicile greşite au fost înlăturate

[Chenarul/Fotografia de la pagina 622]

William Van Amburgh

În 1916, William Van Amburgh a declarat: „Această mare lucrare mondială nu este lucrarea unei persoane. . . . Este lucrarea lui Dumnezeu“. Deşi a văzut cum alţii se îndepărtau, el a rămas fidel acestei convingeri până la moartea sa survenită în 1947, la vârsta de 83 de ani.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 633]

Jules Feller

În tinereţe, Jules Feller a fost martor la grele încercări ale credinţei. În unele congregaţii din Elveţia, numărul membrilor a scăzut la jumătate sau chiar mai mult. Dar, mai târziu, el a scris: „Cei care şi-au pus încrederea în Iehova au rămas fermi şi şi-au continuat activitatea de predicare“. Fratele Feller a decis să facă la fel şi, astfel, în 1992 el avea deja 68 de ani de serviciu la Betel.

 [Chenarul/Fotografia de la pagina 634]

Clayton Woodworth

Unei persoane care abandonase serviciul lui Iehova din cauză că discipolii unşi ai lui Isus Cristos nu fuseseră luaţi la cer în 1914, Clayton Woodworth i-a scris următoarele:

„Cu douăzeci de ani în urmă tu şi cu mine credeam în botezul copiilor, în dreptul divin al preoţilor de a efectua acest botez; credeam că botezul era necesar pentru a scăpa de chinul veşnic; credeam că Dumnezeu este iubire; că Dumnezeu a creat şi continuă să creeze miliarde de fiinţe după asemănarea sa care vor petrece erele nenumărate ale eternităţii în fumul înecăcios al sulfului care arde, implorând în zadar o picătură de apă care să le aline suferinţa . . .

Noi credeam că, după moartea sa, omul este viu; credeam că Isus Cristos nu a murit niciodată; că El nu putea să moară; că nici o răscumpărare nu a fost şi nici nu va fi plătită vreodată; că Iehova Dumnezeu şi Cristos Isus, Fiul său, sunt una şi aceeaşi persoană; că Cristos era propriul Său Tată; că Isus era propriul Său Fiu; că Spiritul sfânt este o persoană; că unu plus unu plus unu este egal cu unu; că atunci când Isus a fost atârnat pe cruce şi a spus: «Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit», El îşi vorbea pur şi simplu lui însuşi; . . . că regatele actuale fac parte din Regatul lui Cristos; că Diavolul este departe, undeva într-un iad nelocalizat şi nu exercită dominaţie asupra Regatelor acestui pământ . . .

Îl laud pe Dumnezeu pentru ziua care a adus adevărul prezent la uşa mea. Acesta era atât de binefăcător, atât de înviorător pentru minte şi inimă, încât am abandonat imediat şarlatania şi înşelătoria trecutului şi am fost folosit de Dumnezeu pentru a-ţi deschide şi ţie ochii orbi. Ne-am bucurat împreună în Adevăr, lucrând cot la cot timp de cincisprezece ani. Domnul ţi-a acordat marea onoare de purtător de cuvânt; niciodată nu am cunoscut pe cineva care să poată demasca atât de bine aberaţiile Babilonului. În scrisoarea ta, tu întrebi: «Şi acum?» Ah, acum urmează cea mai tristă parte! Da, acum tu îi permiţi inimii să se mânie pe cel ale cărui lucrări de iubire şi a cărui binecuvântare de sus au adus Adevărul în inimile noastre. Tu ai plecat şi ai luat cu tine mai multe oi. . . .

Probabil îţi par ridicol pentru că nu am fost luat la cer la 1 octombrie 1914, dar tu nu-mi pari ridicol — deloc!

Acum, când zece dintre cele mai puternice naţiuni de pe pământ se zbat în chinurile morţii, mi se pare cu totul nepotrivit să încerc să-l ridiculizez pe acest om, de fapt singurul, care timp de patruzeci de ani a predat că timpurile neamurilor aveau să ia sfârşit în 1914“.

Credinţa fratelui Woodworth nu a fost zdruncinată de turnura pe care au luat-o evenimentele în 1914. El a înţeles pur şi simplu că mai erau multe de învăţat. Datorită încrederii sale în scopul lui Dumnezeu, el a petrecut zece luni în închisoare în perioada 1918–1919. Mai târziu, el a slujit ca editor al revistelor „Epoca de aur“ şi „Mângâiere“. El a rămas ferm în credinţă şi loial organizaţiei lui Iehova până la moartea sa survenită în 1951, la vârsta de 81 de ani.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 637]

Alexander Macmillan

„Am văzut cât este de înţelept să aşteptăm cu răbdare ca Iehova să ne clarifice înţelegerea lucrurilor scripturale, în loc să ne lăsăm tulburaţi de o idee nouă. Uneori aşteptările noastre referitoare la o anumită dată au trecut dincolo de ceea ce susţineau Scripturile. Chiar dacă aceste aşteptări nu s-au împlinit, scopurile lui Dumnezeu nu s-au schimbat.“

[Legenda fotografiilor de la pagina 620]

O grea încercare a credinţei a implicat recunoaşterea valorii ispăşitoare de păcat a jertfei lui Isus

[Legenda fotografiilor de la pagina 625]

Reacţia unor admiratori ai fratelui Russell faţă de temperamentul fratelui Rutherford a dezvăluit cui îi slujeau ei în realitate

[Legenda fotografiilor de la pagina 639]

Când s-a pus un accent mai mare pe serviciul de teren, mulţi s-au retras; alţii au manifestat un zel mai mare

„Turnul de veghere“, 1 aprilie 1928

„Turnul de veghere“, 15 iunie 1927

„Turnul de veghere“, 15 august 1922

[Legenda fotografiilor de la pagina 640]

Pe măsură ce organizarea teocratică trecea pe primul plan, cei care urmăreau să devină proeminenţi au fost cernuţi