Termenul grecesc anástasis înseamnă literalmente „a ridica; a sta în picioare”; el este folosit frecvent în Scripturile grecești creștine cu referire la învierea morților. În Scripturile ebraice, la Osea 13:14, verset citat și de apostolul Pavel (1Co 15:54, 55), se vorbește despre abolirea morții și despre faptul că Șeolul va rămâne fără putere (ebr. şeʼốl; gr. haídēs). În diferite traduceri, termenul şeʼốl este redat prin „mormânt” sau „groapă” și se spune despre morți că se duc în acel loc. (Ge 37:35; 1Re 2:6; Ec 9:10) Modul în care este folosit acest termen în Scripturile ebraice, precum și echivalentul lui grecesc (haídēs) în Scripturile grecești creștine, arată că şeʼốl nu se referă la un mormânt individual, ci la mormântul comun al omenirii. (Eze 32:21-32; Re 20:13; vezi MORMÂNT, II.) Lăsarea Șeolului fără putere ar însemna eliberarea celor care se află sub autoritatea sa și golirea mormântului. Aceasta, desigur, ar pretinde o înviere, o ridicare din starea lipsită de viață specifică morții sau din mormânt, a celor ce se află acolo.

Prin Isus Cristos. Așa cum reiese din cele prezentate mai sus, învățătura despre înviere apare în Scripturile ebraice. Totuși, Isus Cristos a fost cel care „a revărsat lumină asupra vieții și a neputrezirii prin vestea bună”. (2Ti 1:10) Isus a spus: „Eu sunt calea, adevărul și viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine”. (Ioa 14:6) Modul în care oamenii urmau să poată obține viața veșnică, iar unii chiar neputrezirea, a fost clarificat prin vestea bună despre Isus Cristos. Apostolul afirmă că învierea este o speranță sigură, argumentând: „Dacă se predică despre Cristos că a fost sculat din morți, cum de zic unii dintre voi că nu există înviere a morților? Dacă într-adevăr nu există înviere a morților, nici Cristos nu a fost sculat din morți. Iar dacă Cristos nu a fost sculat din morți, predicarea noastră este zadarnică și credința noastră este zadarnică. Pe lângă aceasta, suntem găsiți și ca martori mincinoși ai lui Dumnezeu, fiindcă, dacă într-adevăr morții nu vor fi sculați, noi am depus mărturie împotriva lui Dumnezeu, spunând că l-a sculat din morți pe Cristos, când de fapt nu l-a sculat din morți. . . . Mai mult decât atât, dacă Cristos nu a fost sculat din morți, credința voastră este zadarnică: voi sunteți încă în păcatele voastre. . . . Însă acum Cristos a fost sculat din morți, primul rod al celor care au adormit în moarte. Căci, având în vedere că moartea vine printr-un om, învierea morților vine tot printr-un om”. (1Co 15:12-21)

Când a fost pe pământ, Cristos a făcut învieri. (Lu 7:11-15; 8:49-56; Ioa 11:38-44) Doar prin Isus Cristos este posibilă învierea și, apoi, viața veșnică. (Ioa 5:26)

Un scop sigur al lui Dumnezeu. Isus Cristos le-a arătat saducheilor, membrii unei secte care nu credeau în înviere, că scrierile lui Moise din Scripturile ebraice, pe care ei le aveau și pe care pretindeau că le cred, dovedesc că există înviere; Isus a adus ca argument cuvintele lui Iehova care a spus că El era „Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacob” (care erau deja morți), deoarece îi considera vii pe acei bărbați datorită învierii pe care El, care „nu este Dumnezeul celor morți, ci al celor vii”, o pregătise pentru ei. Datorită puterii sale, Dumnezeu „le dă viață celor morți și cheamă lucrurile care nu sunt ca și cum ar fi”. Pavel face referire la această idee când vorbește despre credința lui Avraam. (Mt 22:23, 31-33; Ro 4:17)

Puterea lui Dumnezeu de a face învieri. Pentru Cel care are capacitatea și puterea de a crea omul după propria Sa imagine, cu un corp perfect și cu capacitatea de a exprima pe deplin minunatele caracteristici sădite în personalitatea umană, învierea unei persoane nu constituie câtuși de puțin o problemă insurmontabilă. Datorită principiilor științifice stabilite de Dumnezeu, oamenii pot să stocheze și mai târziu să redea scene audio și video cu ajutorul unei înregistrări; atunci, cât de ușor trebuie să-i fie marelui Creator și Suveran al Universului să învie o persoană, restabilindu-i personalitatea într-un corp nou! Referitor la reactivarea capacității Sarei de a procrea la o vârstă înaintată, îngerul a spus: „Îi este oare ceva imposibil lui Iehova?”. (Ge 18:14; Ier 32:17, 27)

Cum a apărut necesitatea învierii. La început, învierea nu era necesară. Ea nu a făcut parte din scopul original al lui Dumnezeu referitor la omenire, deoarece moartea nu era ceva firesc, prevăzut pentru om. Din contră, Dumnezeu a arătat că scopul lui era ca pământul să fie plin de oameni vii, nu populat de o rasă care se degradează și moare. Lucrarea sa a fost perfectă, fără defecte, fără imperfecțiuni și infirmități. (De 32:24) Iehova a binecuvântat prima pereche de oameni, spunându-le să se înmulțească și să umple pământul. (Ge 1:28) Cu siguranță, această binecuvântare nu includea boala și moartea; Dumnezeu nu a stabilit o limită pentru durata vieții omului, însă i-a spus lui Adam că neascultarea va cauza moartea. Se subînțelege că dacă asculta, omul trăia veșnic. Neascultarea aducea cu sine dezaprobarea lui Dumnezeu, pierderea binecuvântării Sale și atragerea blestemului. (Ge 2:17; 3:17-19)

Așadar, moartea a fost adusă asupra familiei umane prin păcatul lui Adam. (Ro 5:12) Întrucât Adam a păcătuit și a devenit imperfect, urmașii lui nu au putut moșteni de la el viața veșnică și nici măcar speranța de a trăi veșnic. Isus a spus: „Pomul rău nu poate da roade bune”. (Mt 7:17, 18; Iov 14:1, 2) Măsura unei învieri a fost introdusă, sau adăugată, pentru ca urmașii lui Adam care doreau să asculte de Dumnezeu, să fie eliberați din această stare de neputință.

Scopul învierii. Învierea dezvăluie nu doar puterea nelimitată și înțelepciunea lui Iehova, ci și iubirea și îndurarea sa, confirmând că el este Cel ce-i păstrează în viață pe aceia care îi slujesc. (1Sa 2:6) Având puterea de a învia morții, el este în măsură să arate că slujitorii săi îi vor fi fideli până la moarte. El poate răspunde la acuzația lui Satan, care a afirmat: „Piele pentru piele și omul va da tot ce are pentru sufletul lui”. (Iov 2:4) Iehova îi poate permite lui Satan să meargă până la capăt, chiar până la a omorî o persoană în încercarea zadarnică de a-și susține acuzațiile false. (Mt 24:9; Re 2:10; 6:11) Faptul că slujitorii lui Iehova sunt dispuși să-și sacrifice chiar și viața în serviciul adus lui, dovedește că ei nu îi slujesc lui Iehova din motive egoiste, ci din iubire. (Re 12:11) De asemenea, ei demonstrează că îl recunosc pe Iehova ca fiind Cel Atotputernic, Suveranul Universului și Dumnezeul iubirii, care este capabil să îi învie. Ei dovedesc că manifestă devoțiune exclusivă față de Iehova datorită calităților Sale minunate, și nu pentru avantaje materiale egoiste. (Observați unele dintre declarațiile slujitorilor Săi, consemnate în Ro 11:33-36; Re 4:11; 7:12.) Învierea este, de asemenea, un mijloc prin care Iehova are grijă să își realizeze scopul cu privire la pământ, așa cum îi fusese el prezentat lui Adam. (Ge 1:28)

Esențială pentru fericirea omului. Învierea morților, un gest de bunătate nemeritată din partea lui Dumnezeu, este esențială pentru fericirea omenirii și pentru a anula tot răul, toată suferința și toată oprimarea de care a avut parte familia umană. Oamenii au trecut prin suferințe din cauza imperfecțiunii și a bolii, a războaielor, a crimelor și a actelor inumane săvârșite de cei răi, instigați de Satan Diavolul. Nu putem fi pe deplin fericiți dacă nu credem în înviere. Apostolul Pavel a exprimat această idee prin următoarele cuvinte: „Dacă numai în viața aceasta am sperat în Cristos, suntem cei mai de plâns dintre toți oamenii”. (1Co 15:19)

Când a fost dată speranța învierii? Când Adam a păcătuit și a adus moartea asupra lui și asupra urmașilor săi, Dumnezeu i-a spus șarpelui: „Voi pune dușmănie între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. El îți va zdrobi capul și tu îi vei zdrobi călcâiul”. (Ge 3:15)

Cel care a cauzat moartea trebuie îndepărtat. Isus le-a spus conducătorilor religioși iudei care i se împotriveau: „Voi sunteți de la tatăl vostru Diavolul și vreți să împliniți dorințele tatălui vostru. El a fost un ucigaș când a început și n-a rămas ferm în adevăr, pentru că în el nu este adevăr”. (Ioa 8:44) Această afirmație dovedește că Diavolul a fost cel care a vorbit prin intermediul șarpelui și că el a fost un ucigaș de la începutul conduitei sale diabolice și mincinoase. În viziunea pe care i-a dat-o mai târziu lui Ioan, Isus a dezvăluit că Satan Diavolul este numit și „șarpele cel vechi”. (Re 12:9) După ce l-a determinat pe Adam să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu, Satan a început să aibă control asupra omenirii, manipulându-i și pe urmașii lui Adam. Însă în prima profeție, din Geneza 3:15, Iehova oferă speranță, prezicând că acest Șarpe va fi distrus. (Compară cu Ro 16:20.) Așadar, nu doar capul lui Satan va fi zdrobit, ci și toate lucrările sale vor fi distruse sau anulate. (1Io 3:8; NW, BF, BC) Împlinirea acestei profeții va include, prin urmare, și anularea morții introduse de Adam, precum și învierea urmașilor lui care ajung în Șeol (Hades) ca rezultat al păcatului său și al efectelor lui moștenite. (1Co 15:26)

Speranța eliberării implică învierea. Apostolul Pavel descrie situația pe care Dumnezeu a permis-o după căderea omului în păcat și scopul final pe care El îl urmărește acționând astfel: „Deoarece creația a fost supusă inutilității [fiind născută în păcat și supusă morții] nu din proprie voință [copiii lui Adam s-au născut în această situație, deși ei nu au avut de ales și nu puteau schimba ceea ce a făcut Adam], ci prin cel ce a supus-o [Dumnezeu, în înțelepciunea sa], pe baza speranței că și creația va fi eliberată din sclavia stricăciunii și va avea glorioasa libertate a copiilor lui Dumnezeu”. (Ro 8:20, 21; Ps 51:5) Pentru a vedea împlinirea speranței referitoare la această glorioasă libertate, cei ce au murit vor trebui înviați, eliberați din moarte și din mormânt. Astfel, promițând o ‘sămânță’ care va zdrobi capul șarpelui, Dumnezeu i-a oferit omenirii o speranță minunată. (Vezi SĂMÂNȚĂ.)

Fundamentul credinței lui Avraam. Biblia dezvăluie că atunci când a încercat să-l jertfească pe fiul său Isaac, Avraam a avut credință în capacitatea și scopul lui Dumnezeu de a învia morții. Și, așa cum se afirmă în Evrei 11:17-19, „în mod simbolic” el l-a primit înapoi din moarte pe Isaac. (Ge 22:1-3, 10-13) Fundamentul credinței lui Avraam în înviere a fost promisiunea lui Dumnezeu referitoare la „sămânță”. (Ge 3:15) În plus, el și Sara au avut parte de un miracol comparabil cu o înviere, când le-au fost revitalizate capacitățile reproductive. (Ge 18:9-11; 21:1, 2, 12; Ro 4:19-21) În momente de suferință intensă, Iov a exprimat o credință asemănătoare, spunând: „Oh, de m-ai ascunde în Șeol, . . . de mi-ai stabili un timp și ți-ai aminti apoi de mine! Dacă bărbatul viguros moare, poate el trăi din nou? . . . Tu vei chema și eu îți voi răspunde. Îți va fi dor de lucrarea mâinilor tale”. (Iov 14:13-15)

Învieri făcute înainte de a fi oferită răscumpărarea. Unele învieri au fost făcute de profeții Ilie și Elisei sau prin intermediul lor. (1Re 17:17-24; 2Re 4:32-37; 13:20, 21) Însă toate persoanele înviate de acești profeți, de Isus când a fost pe pământ sau de apostoli, au murit din nou. Așadar, nu toate învierile duc la viață veșnică.

Lazăr, înviat de prietenul său Isus, a fost probabil în viață la Penticosta din 33 e.n. când a fost turnat spiritul sfânt, iar primii dintre cei cu chemare cerească (Ev 3:1) au fost unși și născuți de spirit. (Fa 2:1-4, 33, 38) Învierea lui Lazăr a fost asemănătoare cu cele făcute de Ilie și Elisei. Însă în cazul lui Lazăr învierea i-a dat probabil ocazia, pe care altfel nu ar fi avut-o, de a fi înviat mai târziu la fel ca și Cristos. Ce gest remarcabil de iubire din partea lui Isus! (Ioa 11:38-44)

„O înviere mai bună”. Referitor la persoanele fidele din antichitate, Pavel a spus: „Unele femei și-au primit morții prin înviere, dar alții au fost torturați fiindcă n-au vrut să accepte eliberarea prin vreo răscumpărare, ca să primească o înviere mai bună”. (Ev 11:35) Acești oameni au manifestat credință în speranța învierii, știind că viața pe care o trăiau în acel timp nu era cel mai important lucru. Urma să vină timpul ca ei să fie readuși la viață printr-o „înviere mai bună”; aceasta avea să se întâmple după ce Cristos era înviat și se prezenta în ceruri, în fața Tatălui său, cu valoarea jertfei sale de răscumpărare. În acel moment el a răscumpărat dreptul la viață al familiei umane, devenind potențialul „Tată Etern”. (Ev 9:11, 12, 24; Is 9:6) El este „un spirit dătător de viață” (1Co 15:45) și are „cheile morții și ale Hadesului [Șeolului]”. (Re 1:18) Cu noua autoritate de a oferi viață veșnică, Cristos va înfăptui „o înviere mai bună” la timpul stabilit de Dumnezeu, datorită căreia cei înviați vor putea trăi veșnic; moartea nu va mai fi inevitabilă. Dacă vor fi ascultători, cei înviați vor continua să trăiască.

Învierea cerească. Isus Cristos este numit „întâiul născut din morți”. (Col 1:18) El a fost primul care la înviere a primit viață veșnică, fiind înviat „în spirit”, la viață cerească. (1Pe 3:18) Mai mult, el a fost înviat la o formă de viață și într-o poziție superioare celor pe care le-a avut în cer înainte de a veni pe pământ. Isus Cristos a primit nemurirea și neputrezirea, pe care nu le poate avea nicio creatură carnală, și a fost „înălțat mai presus decât cerurile”, doar Iehova fiind mai presus de el în întregul Univers. (Ev 7:26; 1Ti 6:14-16; Flp 2:9-11; Fa 2:34; 1Co 15:27) Isus a fost înviat de însuși Iehova Dumnezeu. (Fa 3:15; 5:30; Ro 4:24; 10:9)

În următoarele 40 de zile după învierea sa, Isus li s-a arătat discipolilor de mai multe ori în diferite corpuri fizice, întocmai cum îngerii li s-au arătat oamenilor în antichitate. La fel ca acei îngeri, Isus a avut puterea de a construi și a dezintegra corpurile fizice de care s-a folosit, pentru a oferi dovezi vizibile ale învierii sale. (Mt 28:8-10, 16-20; Lu 24:13-32, 36-43; Ioa 20:14-29; Ge 18:1, 2; 19:1; Ios 5:13-15; Ju 6:11, 12; 13:3, 13) Numeroasele sale apariții, în special cea în fața a peste 500 de persoane odată, constituie o mărturie solidă că învierea sa a fost reală. (1Co 15:3-8) Această înviere atât de bine susținută de dovezi oferă „o garanție tuturor oamenilor” că va exista o zi de judecată în viitor. (Fa 17:31)

Învierea ʻfrațilorʼ lui Cristos. O înviere ca a lui Cristos le este promisă și continuatorilor săi, „chemați, aleși și fideli”, care au călcat pe urmele sale, ‘frații’ lui care sunt născuți din punct de vedere spiritual drept „copii ai lui Dumnezeu”. (Re 17:14; Ro 6:5; 8:15, 16; Ev 2:11) Apostolul Petru le-a scris colaboratorilor creștini: „Binecuvântat să fie Dumnezeul și Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, căci potrivit marii sale îndurări ne-a născut din nou la o speranță vie prin învierea lui Isus Cristos din morți, la o moștenire nepieritoare, neîntinată și care nu se veștejește. Aceasta vă este rezervată în ceruri vouă”. (1Pe 1:3, 4)

Petru descrie speranța pe care o au acești creștini drept „promisiunile prețioase și nespus de mărețe”, prin care se fac „părtași naturii divine”. (2Pe 1:4) Ei trebuie să treacă printr-o schimbare în ce privește natura lor, renunțând la cea umană pentru a ajunge de natură ‘divină’, având parte astfel de gloria lui Cristos. Ei trebuie să moară la fel ca Cristos, păstrându-se integri și renunțând definitiv la viața umană, iar când vor fi înviați vor primi nemurirea, în corpuri ce nu pot putrezi, la fel ca al lui Cristos. (Ro 6:3-5; 1Co 15:50-57; 2Co 5:1-3) Apostolul Pavel arată că nu corpul le va fi înviat și aseamănă experiența lor mai degrabă cu plantarea și încolțirea unei semințe, căreia „Dumnezeu îi dă un corp așa cum a vrut el”. (1Co 15:35-40) Este înviat sufletul, adică persoana, care primește un corp potrivit pentru mediul în care este înviat.

Isus Cristos a renunțat la viața sa umană, oferind-o ca jertfă de răscumpărare în folosul omenirii. Scriitorul inspirat al cărții Evrei aplică la Isus Cristos cuvintele din Psalmul 40 și îi atribuie lui Isus, când a venit „în lume” ca Mesia al lui Dumnezeu, următoarele cuvinte: „Tu n-ai vrut jertfă și ofrandă, ci mi-ai pregătit un corp”. (Ev 10:5) Chiar Isus a afirmat: „Pâinea pe care o voi da eu pentru viața lumii este carnea mea”. (Ioa 6:51) Prin urmare, Cristos nu și-ar fi putut lua înapoi corpul la înviere, deoarece ar fi însemnat să ia înapoi jertfa prezentată înaintea lui Dumnezeu în folosul omenirii. În plus, Cristos nu urma să mai trăiască pe pământ. „Locuința” lui este în ceruri alături de Tatăl său, care nu este din carne, ci este spirit. (Ioa 14:3; 4:24) Așadar, Isus Cristos a primit un corp nemuritor glorios, nesupus putrezirii, deoarece „el este reflectarea gloriei sale [a lui Iehova] și reprezentarea exactă a ființei sale”. „El susține toate lucrurile prin cuvântul puterii sale, iar după ce a făcut o purificare pentru păcatele noastre, s-a așezat la dreapta Măreției, în înălțimi. Astfel, a devenit mai mare decât îngerii [la rândul lor persoane spirituale puternice], pentru că a moștenit un nume mai minunat decât al lor”. (Ev 1:3, 4; 10:12, 13)

Frații fideli ai lui Cristos, care i se alătură în cer, renunță la viața umană. Apostolul Pavel arată că ei vor avea corpuri noi, remodelate, sau transformate, potrivite noului mediu: „Cât despre noi, cetățenia noastră este în ceruri, de unde și așteptăm cu nerăbdare un salvator, pe Domnul Isus Cristos, care va transforma corpul stării noastre umile ca să fie asemenea corpului său glorios, potrivit lucrării puterii pe care o are”. (Flp 3:20, 21)

Când are loc învierea cerească. Învierea cerească a coregenților lui Cristos începe după ce Isus Cristos, în calitate de Rege glorios, se întoarce pentru a le acorda atenție în primul rând fraților săi spirituali. Cristos este numit „primul rod al celor ce au adormit în moarte”. Apoi Pavel spune că fiecare va fi înviat la rândul lui: „Cristos este primul rod, după aceea, în timpul prezenței sale, cei ce sunt ai lui Cristos”. (1Co 15:20, 23) Aceștia, în calitate de ‘casă a lui Dumnezeu’, au fost judecați în timpul vieții lor creștine, începând cu primii dintre ei la Penticostă. (1Pe 4:17) Ei sunt „primele roade” (lit. „un anumit fel de prime roade”; BF). (Iac 1:18; Re 14:4) Isus Cristos poate fi comparat cu primul rod din recolta de orz pe care israeliții îl aduceau ca ofrandă în ziua de 16 nisan („Cristos este primul rod”), iar frații săi spirituali, ca „prime roade” („un anumit fel de prime roade”), pot fi comparați cu primele roade din recolta de grâu oferite la Penticostă, în a cincizecea zi după 16 nisan. (Le 23:4-12, 15-20)

Deoarece până în acel moment creștinii unși fideli vor fi fost judecați, la întoarcerea lui Cristos el îi răsplătește așa cum le-a promis celor 11 apostoli fideli în seara dinaintea morții sale: „Mă duc să vă pregătesc un loc. Și . . . vin din nou și vă voi primi acasă la mine, pentru ca, acolo unde sunt eu, să fiți și voi”. (Ioa 14:2, 3; Lu 19:12-23; compară cu 2Ti 4:1, 8; Re 11:17, 18.)

„Nunta Mielului”. Ca grup, continuatorii unși ai lui Cristos sunt numiți (viitoarea) ‘mireasă’ a sa (Re 21:9); ei îi sunt promiși în căsătorie și trebuie să fie înviați la cer pentru a participa la „nunta Mielului”. (2Co 11:2; Re 19:7, 8) Apostolul Pavel aștepta cu nerăbdare învierea sa cerească. (2Ti 4:8) În timpul „prezenței” lui Cristos unii dintre frații săi spirituali, „invitați la cina nunții Mielului”, sunt încă în viață pe pământ, însă aceia dintre ei care au murit deja vor fi primii care vor avea parte de înviere. (Re 19:9) Această idee este explicată în 1 Tesaloniceni 4:15, 16: „Fiindcă iată ce vă spunem prin cuvântul lui Iehova: noi, cei vii, care vom rămâne până la prezența Domnului nu o vom lua nicidecum înaintea celor care au adormit în moarte, pentru că însuși Domnul va coborî din cer cu un strigăt poruncitor, cu glas de arhanghel și cu trompeta lui Dumnezeu, iar cei morți în unitate cu Cristos se vor scula primii”.

Pavel adaugă: „Apoi, noi, cei vii, care vom rămâne vom fi luați împreună cu ei în nori ca să-l întâmpinăm pe Domnul în văzduh și, astfel, vom fi întotdeauna cu Domnul”. (1Te 4:17) Așadar, când cei rămași dintre invitații la „cina nunții Mielului” își încheie cu fidelitate cursa pământească prin moarte, ei sunt înviați imediat pentru a se alătura în cer celorlalți membri ai clasei miresei. Ei nu ‘adorm în moarte’, adică nu așteaptă o perioadă lungă de timp în somnul morții, cum a fost cazul apostolilor, ci la moarte sunt „schimbați, într-o clipă, într-o clipeală de ochi, în timpul ultimei trompete”. „Căci trompeta va suna, morții vor fi înviați în neputrezire, iar noi vom fi schimbați”. (1Co 15:51, 52) Totuși, „nunta Mielului” va avea loc abia după executarea judecății asupra ‘Babilonului cel Mare’. (Re 18) După ce este descrisă distrugerea „marii prostituate”, în Revelația 19:7 citim: „Să ne înveselim, să ne bucurăm și să-i dăm glorie, pentru că a venit nunta Mielului și soția lui s-a pregătit!”. Când toți cei 144 000 vor fi aprobați definitiv, „sigilați” ca fiind fideli și înviați în cer, nunta va putea începe.

Prima înviere. În Revelația 20:5, 6, învierea celor ce vor domni alături de Cristos este numită „prima înviere”. Apostolul Pavel mai numește această înviere și „învierea timpurie dintre cei morți [lit. învierea afară a celor ieșiți afară dintre cei morți]”. (Flp 3:11, NW, Ro, Int) În lucrarea sa, Word Pictures in the New Testament (1931, vol. IV, p. 454), Robertson afirmă cu privire la expresia folosită de Pavel: „Se pare că Pavel se referă doar la învierea dintre morți a credincioșilor, când folosește de două ori prepoziția ex [afară] (ten exanastasin ten ek nekron). Prin această exprimare Pavel nu neagă posibilitatea unei învieri generale, ci scoate în evidență învierea credincioșilor”. Referitor la Filipeni 3:11, în lucrarea Commentaries (Charles Ellicott, 1865, vol. II, p. 87) se face următoarea remarcă: „«Învierea dintre cei morți»; adică, conform contextului, prima înviere (Rev. xx. 5), atunci când la venirea Domnului, cei morți în El se vor trezi primii (1 Tesalon. iv. 16), iar cei vii vor fi ridicați pentru a-l întâmpina în nori (1 Tes. iv. 17); compară cu Luca xx. 35. Prima înviere îi va include doar pe credincioșii adevărați și va avea loc, se pare, înaintea celei de-a doua învieri, a necredincioșilor . . . Este complet exclusă ideea că aici ar fi vorba doar de o înviere etică (Cocceius)”. Un sens de bază al termenului exanástasis este „a te ridica dimineața din pat”; prin urmare, acest termen poate reprezenta în mod potrivit o înviere timpurie, care are loc devreme, numită și „prima înviere”. În traducerea lui Rotherham, textul din Filipeni 3:11 este redat astfel: „Dacă aș putea ajunge cumva la învierea timpurie dintre cei morți”.

Învierea pământească. Înțelegând că Isus nu merita să fie pedepsit, unul dintre răufăcătorii pironiți pe stâlp lângă el i-a adresat următoarea cerere: „Isus, adu-ți aminte de mine când vei ajunge în regatul tău!”. Isus i-a răspuns: „Adevărat îți spun astăzi: Vei fi cu mine în Paradis!”. (Lu 23:42, 43) Cu alte cuvinte, Isus i-a spus: ‘În această zi tristă, când pretenția mea de a avea un regat le-ar putea părea tuturor nerealizabilă, tu manifești credință. Cu siguranță, îmi voi aminti de tine când voi ajunge în regatul meu’. (Vezi PARADIS.) Aceasta însemna că răufăcătorul urma să fie înviat. El nu a fost un continuator fidel al lui Isus Cristos, ci a încălcat legea, comițând fapte rele pentru care merita pedeapsa cu moartea. (Lu 23:40, 41) Prin urmare, nu putea spera să se numere printre cei ce au parte de prima înviere. În plus, el a murit cu 40 de zile înainte de înălțarea lui Isus la cer, deci înainte de Penticostă, care a avut loc după 10 zile de la înălțarea sa; la Penticostă Dumnezeu i-a uns prin intermediul lui Isus pe primii dintre cei care urmau să beneficieze de învierea cerească. (Fa 1:3; 2:1-4, 33)

Isus a spus că răufăcătorul va fi în Paradis, termen care înseamnă „parc sau grădină”. Termenul ebraic tradus prin „grădină” (gan), cum este în Geneza 2:8, de exemplu, este redat în Septuaginta prin termenul grecesc parádeisos. Paradisul în care va fi înviat răufăcătorul nu va fi „paradisul lui Dumnezeu” promis, în Revelația 2:7, „celui care învinge”, deoarece răufăcătorul nu a învins lumea alături de Isus Cristos. (Ioa 16:33) Așadar, răufăcătorul nu va fi un membru al Regatului ceresc (Lu 22:28-30), ci un supus al Regatului, atunci când beneficiarii ‘primei învieri’ vor sta pe tronuri și vor guverna cu Cristos ca regi ai săi și ai lui Dumnezeu pentru o mie de ani. (Re 20:4, 6)

ʻCei drepți și cei nedrepțiʼ. Adresându-se unui grup de evrei care aveau speranța unei învieri, apostolul Pavel le-a spus că „va fi o înviere atât a celor drepți, cât și a celor nedrepți”. (Fa 24:15)

Biblia arată clar cine sunt ‘cei drepți’. În primul rând, cei care vor fi înviați la cer sunt declarați drepți. (Ro 8:28-30)

În al doilea rând, Biblia îi numește drepți pe unii oameni fideli din vechime, cum a fost Avraam. (Ge 15:6; Iac 2:21) Mulți dintre aceștia sunt amintiți în capitolul 11 din cartea Evrei, iar despre ei scriitorul afirmă: „Și totuși, toți aceștia, deși au primit mărturie prin credința lor, n-au primit împlinirea promisiunii, pentru că Dumnezeu a avut în vedere ceva mai bun pentru noi [creștinii unși, născuți de spirit, asemenea lui Pavel], ca ei să nu fie făcuți perfecți fără noi”. (Ev 11:39, 40) Așadar ei vor fi făcuți perfecți după cei care au parte de „prima înviere”.

În plus, în capitolul 7 din Revelația se vorbește despre „marea mulțime”, ai cărei membri nu sunt incluși printre cei 144 000 „sigilați” și care nu au primit, prin urmare, „acontul” spiritului ce li se acordă celor născuți de spirit. (Ef 1:13, 14; 2Co 5:5) Ei sunt descriși drept supraviețuitori care vin din „necazul cel mare”, ceea ce arată că acest grup se formează în zilele din urmă, cu puțin timp înaintea acelui necaz. Ei sunt declarați drepți prin credință și sunt îmbrăcați în robe albe spălate în sângele Mielului. (Re 7:1, 9-17) Ca grup, ei nu vor avea nevoie să fie înviați, însă membrii fideli ai grupului care mor înainte de marele caz vor fi înviați la momentul stabilit de Dumnezeu.

De asemenea, în Șeol (Hades), mormântul comun al omenirii, sau în ‘mare’, mormântul de ape, se află și mulți oameni „nedrepți”. În Revelația 20:12, 13 este descrisă judecata acestora și a celor „drepți” înviați pe pământ: „Și am văzut morții, mari și mici, stând în picioare înaintea tronului și au fost deschise niște suluri. Dar a fost deschis și un alt sul: sulul vieții. Și morții au fost judecați după cele scrise în suluri, după faptele lor. Marea i-a dat înapoi pe morții din ea, moartea și Hadesul i-au dat înapoi pe morții din ele. Și au fost judecați fiecare după faptele lui”.

Când are loc învierea pământească. În Biblie, această judecată este menționată printre evenimentele ce vor avea loc în timpul Domniei de O Mie de Ani a lui Cristos și a celor ce vor domni ca regi și preoți alături de el. Apostolul Pavel a spus despre ei că „vor judeca lumea”. (1Co 6:2) Indiferent de statutul social, oameni „mici și mari” vor fi judecați cu imparțialitate. Ei vor fi ‘judecați după cele scrise în sulurile’ deschise atunci. Aceste suluri nu conțin o consemnare a vieții lor anterioare și nici un set de reguli în baza cărora să le fie judecată viața din trecut. Ținând cont că „plata păcatului este moartea”, ei și-au primit plata pentru păcatele din trecut atunci când au murit. (Ro 6:7, 23) Ei sunt înviați pentru a putea demonstra ce atitudine au față de Dumnezeu și dacă doresc să beneficieze de jertfa de răscumpărare oferită de Isus Cristos în folosul tuturor. (Mt 20:28; Ioa 3:16) Deși nu li se cere socoteală pentru păcatele din trecut, ei au nevoie de răscumpărare pentru a ajunge la perfecțiune. Ei trebuie să-și schimbe modul de viață și de gândire din trecut și să-l armonizeze cu voința și legile lui Dumnezeu privitoare la oameni și pământ. Prin urmare, din „suluri”, ei vor afla care sunt voința și legile lui Dumnezeu pe care oamenii vor trebui să le respecte pe parcursul Zilei Judecății; ei vor fi judecați pe baza credinței și a supunerii față de acele legi, având șansa ca numele lor să fie scrise permanent, în cele din urmă, în „sulul vieții”.

Înviere pentru viață și pentru judecată. Isus a dat următoarea asigurare mângâietoare: „Vine ceasul, și acesta este acum, când morții vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu și cei care vor da ascultare vor trăi . . . Nu vă mirați de lucrul acesta, pentru că vine ceasul când toți cei din mormintele de amintire vor auzi glasul său și vor ieși afară: cei care au făcut lucruri bune, pentru o înviere a vieții, iar cei care au practicat lucruri rele, pentru o înviere a judecății”. (Ioa 5:25-29)

O judecată de condamnare. În afirmația lui Isus citată anterior, cuvântul ‘judecată’ este traducerea termenului grecesc krísis. În lucrarea A Greek and English Lexicon to the New Testament (Londra, 1845, p. 342), John Parkhurst enumeră următoarele sensuri ale termenului krísis în Scripturile grecești creștine: „I. Judecată. . . . II. Judecată, justiție. Mat. xxiii. 23. Comp. xii. 20. . . . III. Judecată de condamnare, condamnare, distrugere. Marcu iii. 29. Ioan v. 24, 29. ... IV. Cauza sau baza pentru o condamnare sau pedeapsă. Ioan iii. 19. V. O anumită curte de judecată la evrei, . . . Mat. v. 21, 22”.

Dacă atunci când a vorbit despre judecată, Isus s-ar fi referit la un proces în urma căruia se poate primi viață, nu ar exista niciun contrast între învierea pentru judecată și ‘învierea pentru viață’. Așadar, din context înțelegem că ‘judecata’ la care s-a referit Isus este o judecată al cărei rezultat este condamnarea.

„Morții” care l-au auzit pe Isus vorbind pe pământ. Din cuvintele lui Isus reiese că atunci când el a vorbit, unii ‘morți’ i-au auzit vocea. Și Petru s-a exprimat într-un mod asemănător când a spus: „De fapt, pentru aceasta le-a fost anunțată vestea bună și morților: ca ei să fie judecați potrivit oamenilor în ce privește carnea, dar să trăiască potrivit lui Dumnezeu în ce privește spiritul”. (1Pe 4:6) Acest lucru este posibil întrucât, înainte de a-l asculta pe Cristos, cei care l-au auzit erau ‘morți în greșeli și păcate’, dar urmau să „trăiască” datorită credinței în vestea bună. (Ef 2:1; compară cu Mt 8:22; 1Ti 5:6.)

Ioan 5:29 se referă la finalul perioadei de judecată. Acordând atenție unui detaliu important din cuvintele lui Isus, putem înțelege în ce moment va avea loc ‘învierea vieții și învierea judecății’. Puțin mai înainte, în același context, Isus afirmase despre cei care pe atunci erau vii din punct de vedere fizic, însă morți în sens spiritual (conform explicației de la subtitlul ‘Trecerea din moarte la viață’): „Vine ceasul, și acesta este acum, când morții vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu și cei care vor da ascultare [literalmente, „(cei) ce vor fi auzit”] vor trăi”. (Ioa 5:25, Int) De aici reiese că Isus nu vorbea despre cineva care îi auzea vocea în sens propriu, ci mai degrabă despre „cei ce vor fi auzit”, cei care, după ce aud, acceptă ca fiind adevărat ceea ce au auzit. Termenii „a auzi” și „a asculta” sunt folosiți deseori în Biblie cu sensul de „a da ascultare” sau „a se supune”. (Vezi ASCULTARE.) Cei ce se vor dovedi supuși vor trăi. (Compară cu modul în care este folosit același termen grecesc, [akoúō], „a auzi” sau „a asculta”, în Ioa 6:60; 8:43, 47; 10:3, 27.) Ei nu sunt judecați pe baza a ceea ce au făcut înainte de a-i auzi vocea, ci pe baza a ceea ce fac după ce o aud.

Așadar, când a vorbit despre „cei ce au făcut lucruri bune” și „cei ce au făcut lucruri rele”, Isus s-a referit la același moment pe axa timpului, și anume la finalul perioadei de judecată, când se va putea privi în urmă la acțiunile întreprinse de cei înviați, după ce au avut ocazia să se supună sau nu ‘celor scrise în suluri’. Doar la finalul perioadei de judecată se va ști cu claritate cine a făcut lucruri bune și cine a făcut lucruri rele. În final, „cei care au făcut lucruri bune” (în conformitate cu „cele scrise în suluri”) vor fi răsplătiți cu viață, iar „cei care au practicat lucruri rele” vor primi o judecată ce duce la condamnare. Învierea se va dovedi a fi ori pentru viață, ori pentru condamnare.

În Biblie evenimentele sunt deseori descrise prin prisma deznodământului lor, fiind analizate retrospectiv și relatate ca și cum s-ar fi întâmplat deja, deoarece Dumnezeu este „Cel ce spune de la început sfârșitul și din timpuri străvechi lucrurile care n-au fost încă făcute”. (Is 46:10) Iuda a folosit această abordare când a vorbit despre oamenii corupți care s-au strecurat în congregație, spunând: „Vai de ei, căci au mers pe calea lui Cain, s-au repezit pentru răsplată pe drumul greșit al lui Balaam și au pierit [lit. „s-au distrus”] în vorbirea răzvrătită a lui Core!”. (Iuda 11) O astfel de exprimare este folosită și în unele profeții. (Compară cu Is 40:1, 2; 46:1; Ier 48:1-4)

Prin urmare, cuvintele din Ioan 5:29 sunt rostite din altă perspectivă decât cele din Faptele 24:15, unde Pavel vorbește despre o înviere „atât a celor drepți, cât și a celor nedrepți”. Pavel se referă fără îndoială la cei care în timpul acestei vieți au fost drepți sau nedrepți în fața lui Dumnezeu și care vor fi înviați. Ei sunt „cei din mormintele de amintire”. (Ioa 5:28; Vezi MORMÂNT, I.) În Ioan 5:29, Isus se referă la aceste persoane după ieșirea lor din morminte și după ce ele, prin acțiunile întreprinse pe parcursul domniei lui Isus Cristos și a coregenților săi preoți, se vor fi dovedit ascultătoare, primind „viață” veșnică drept răsplată, sau neascultătoare, primind de la Dumnezeu o ‘judecată [de condamnare]’.

Sufletul eliberat din Șeol. Regele David al Israelului a scris: „Am pus pe Domnul totdeauna înaintea mea; pentru că el este la dreapta mea, nu mă voi clătina . . . carnea mea de asemenea se va odihni în speranță. Fiindcă nu vei lăsa sufletul meu în iad [Șeol], nici nu vei permite ca sfântul tău să vadă putrezirea”. (Ps 16:8-10, BF) În ziua Penticostei din 33 e.n., când le-a predat iudeilor adevărul despre învierea lui Cristos, apostolul Petru a aplicat acest psalm la Isus Cristos. (Fa 2:25-31) Așadar, atât Scripturile ebraice, cât și cele grecești arată că „sufletul” lui Isus Cristos a fost înviat. Isus Cristos a fost „omorât în carne, dar făcut viu în spirit”. (1Pe 3:18) „Carnea și sângele nu pot să moștenească regatul lui Dumnezeu”, a spus apostolul Pavel. (1Co 15:50) Carnea, sau corpul uman, nu are viață fără sânge, deoarece sângele conține „sufletul”, adică este elementul necesar pentru ca o creatură carnală să fie vie. (Ge 9:4)

Din întreaga Scriptură reiese cu claritate că nu există un „suflet imaterial”, separat și distinct de corp. Sufletul moare atunci când moare corpul. Chiar și despre Isus Cristos este scris că „și-a vărsat sufletul în moarte”. Sufletul său a fost în Șeol. El nu a existat ca suflet sau ca persoană în acel interval de timp. (Is 53:12; Fa 2:27; compară cu Eze 18:4; vezi SUFLET.) Așadar, învierea nu presupune o reunire între suflet și corp. Totuși, fie că este înviată în cer, fie pe pământ, orice persoană trebuie să aibă un corp sau un organism, deoarece fiecare persoană, din cer și de pe pământ, are un corp. Pentru a fi din nou o persoană, cineva care a murit va trebui să aibă un corp, fizic sau spiritual. Biblia afirmă: „Dacă este un corp fizic, este și unul spiritual”. (1Co 15:44)

Însă este reasamblat vechiul corp la înviere? Sau se creează la înviere o replică exactă a vechiului corp, care să arate exact la fel cum arăta acesta înainte de a muri? În ce privește învierea fraților unși ai lui Cristos la viața cerească, răspunsul Scripturilor este „nu”: „Dar cineva va spune: «Cum vor fi sculați morții? Și cu ce fel de corp vor veni?» Om irațional! Ce semeni tu nu prinde viață dacă nu moare mai întâi, iar ceea ce semeni nu este corpul care se va naște, ci un simplu grăunte, fie de grâu, fie de vreo altă plantă. Dar Dumnezeu îi dă un corp așa cum a vrut el, iar fiecărei semințe îi dă propriul ei corp”. (1Co 15:35-38)

Cei înviați în cer primesc un corp spiritual, deoarece Dumnezeu vrea ca ei să aibă corpuri adecvate mediului ceresc în care vor trăi. Însă ce corpuri vor primi cei pe care Iehova va vrea să-i învie pe pământ? O persoană nu va putea primi exact același corp, din exact aceiași atomi. Când un om moare și este îngropat, corpul său se descompune și se transformă în substanțe chimice pe care plantele le pot absorbi. Plantele, la rândul lor, pot fi consumate de alți oameni. Astfel, atomii din care era alcătuit inițial omul care a murit se regăsesc acum în mulți alți oameni. Evident, când acel om va fi înviat, atomii din care el era format inițial nu vor putea fi și în corpul său și în corpul altora în același timp.

Corpul înviat nu va fi neapărat o copie exactă a corpului din momentul morții unei persoane. Dacă o persoană a avut corpul mutilat înainte de a muri, va primi unul la fel? Ar fi nerezonabil, deoarece o astfel de persoană ar putea fi chiar în imposibilitatea de a auzi și de a aplica „cele scrise în suluri”. (Re 20:12) Dacă o persoană a murit în urma scurgerii sângelui din corp, ar fi înviată fără sânge? Nu, deoarece nu ar putea trăi fără sânge într-un corp pământean. (Le 17:11, 14) Mai degrabă, ea va primi un corp conform voinței lui Dumnezeu. Având în vedere că voința lui Dumnezeu este ca persoana înviată să se supună ‘celor scrise în suluri’, ea va fi înviată cu un corp sănătos, complet funcțional. (Deși corpul lui Lazăr era deja parțial descompus, Isus l-a înviat într-un corp întreg și sănătos. [Ioa 11:39]) Astfel, în timpul perioadei de judecată, acea persoană va fi pe deplin responsabilă pentru faptele ei. Totuși, ea nu va fi înviată perfectă, deoarece va trebui să manifeste credință în răscumpărarea oferită de Cristos și va avea nevoie de serviciile aduse de marele preot Cristos și de ‘preoția sa regală’. (1Pe 2:9; Re 5:10; 20:6)

ʻTrecerea din moarte la viațăʼ. Isus a vorbit despre cei care ‘au viață veșnică’ deoarece ascultă cu credință și supunere cuvintele lui și manifestă credință în Tatăl care l-a trimis. Referitor la o astfel de persoană, Isus a afirmat: „[Ea] nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viață. Foarte adevărat vă spun: Vine ceasul, și acesta este acum, când morții vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu și cei care vor da ascultare vor trăi”. (Ioa 5:24, 25)

Cei care ‘acum au trecut din moarte la viață’ nu erau persoane care muriseră în sens fizic și se aflau cu adevărat în morminte. Atunci când Isus vorbea, întreaga omenire era condamnată la moarte în fața lui Dumnezeu, Judecătorul tuturor. Fără îndoială, Isus s-a referit la oameni care existau atunci pe pământ, dar care erau morți din punct de vedere spiritual. Probabil la astfel de persoane moarte în sens spiritual s-a referit el și atunci când i-a spus unui fiu iudeu care dorea să meargă întâi acasă să-și îngroape tatăl: „Urmează-mă și lasă morții să-și îngroape morții”. (Mt 8:21, 22)

Cei care au devenit creștini, credincioși adevărați, se număraseră cândva printre cei morți pe plan spiritual ai lumii. Apostolul Pavel le-a amintit membrilor congregației acest lucru, spunând: „Pe voi Dumnezeu v-a făcut vii, deși erați morți în greșelile și în păcatele voastre, în care umblați odinioară potrivit sistemului acestei lumi . . . Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, în marea sa iubire cu care ne-a iubit ne-a dat viață cu Cristos chiar când eram morți în greșeli — prin bunătate nemeritată ați fost salvați — și ne-a ridicat împreună și ne-a așezat împreună în locurile cerești, în unitate cu Cristos Isus”. (Ef 2:1, 2, 4-6)

Deoarece aceste persoane nu mai umblau în greșeli și păcate împotriva lui Dumnezeu și datorită credinței lor în Cristos, Iehova le-a anulat condamnarea. El le-a ridicat din moarte spirituală și le-a dat speranța vieții veșnice. (1Pe 4:3-6) Apostolul Ioan descrie această trecere de la moarte în greșeli și păcate la viață spirituală prin următoarele cuvinte: „Nu vă mirați, fraților, că lumea vă urăște! Noi știm că am trecut de la moarte la viață pentru că îi iubim pe frați”. (1Io 3:13, 14)

O bunătate nemeritată din partea lui Dumnezeu. Șansa unei învieri, oferită de Iehova Dumnezeu omenirii, este într-adevăr un gest de bunătate nemeritată din partea Lui, deoarece nu era obligat să ia această măsură. Iubirea față de omenire l-a impulsionat pe Dumnezeu să-l ofere pe fiul său unic-născut pentru ca milioane, chiar miliarde de persoane care au murit fără a-l cunoaște cu adevărat, să-l poată cunoaște și iubi. Această speranță îi încurajează pe cei care îl iubesc și îl slujesc să persevereze cu loialitate, chiar și în fața morții. (Ioa 3:16) Apostolul Pavel îi consolează pe colaboratorii săi creștini făcând referire la speranța învierii; el le-a scris membrilor congregației din Tesalonic despre aceia dintre ei care au murit și au avut speranța învierii cerești: „Pe lângă aceasta, fraților, nu vrem să fiți în neștiință cu privire la cei care dorm în moarte, ca să nu vă întristați ca și ceilalți, care n-au speranță. Căci, dacă credem că Isus a murit și s-a și sculat din morți, credem și că, pe cei care au adormit în moarte prin Isus, Dumnezeu îi va aduce împreună cu el”. (1Te 4:13, 14)

De asemenea, când se gândesc la cei fideli care au murit având speranța de a trăi pe pământ sub domnia Regatului mesianic al lui Dumnezeu sau la cei care au murit fără să îl cunoască pe Dumnezeu, creștinii nu ar trebui să se lase copleșiți de tristețe, asemenea celor care nu au nicio speranță. Când Șeolul (Hadesul) va fi deschis, cei aflați înăuntru vor ieși afară. Biblia menționează multe persoane care se află acolo, inclusiv oameni din anticele Egipt, Asiria, Elam, Meșec, Tubal, Edom și Sidon. (Eze 32:18-31) Conform spuselor lui Isus, cel puțin unii locuitori nepenitenți ai Betsaidei, Corazinului și Capernaumului se vor număra printre cei prezenți în Ziua Judecății. Deși din cauza vechii lor atitudini le va fi foarte greu să se căiască, ei vor primi totuși șansa să o facă. (Mt 11:20-24; Lu 10:13-15)

Răscumpărarea este aplicată în folosul tuturor celor pentru care a fost plătită. Iubirea imensă, plină de generozitate, și bunătatea nemeritată de care a dat dovadă Dumnezeu oferindu-l pe Fiul său „pentru ca oricine manifestă credință în el . . . să aibă viață veșnică”, nu vor permite ca efectele răscumpărării să se limiteze doar la cei aleși să primească chemarea cerească. (Ioa 3:16) De fapt, jertfa de răscumpărare a lui Isus Cristos nu și-ar face pe deplin efectul dacă s-ar limita la cei care devin membri ai Regatului ceresc. Ea nu ar realiza pe deplin scopul pentru care Dumnezeu a oferit-o, având în vedere că scopul lui a fost ca Regatul să aibă supuși pământești. Isus Cristos nu este Mare Preot doar peste subpreoții săi, ci și în folosul omenirii care va trăi sub domnia sa și a coregenților săi preoți. (Re 20:4, 6) „În toate privințele [Cristos] a fost pus la încercare ca noi [frații săi spirituali], dar fără păcat.” Prin urmare, el poate manifesta compasiune față de slăbiciunile persoanelor care se străduiesc din răsputeri să îl slujească pe Dumnezeu; și cei ce slujesc alături de el ca regi și preoți au trecut prin încercări asemănătoare. (Ev 4:15, 16; 1Pe 4:12, 13) În favoarea cui vor sluji ei ca preoți pe parcursul Domniei de O Mie de Ani și pe perioada judecății, dacă nu în favoarea omenirii, inclusiv a celor înviați?

Slujitorii lui Dumnezeu au privit mereu cu bucurie spre ziua în care speranța învierii se va realiza pe deplin. În calendarul său, Dumnezeu a stabilit cu exactitate timpul potrivit pentru înviere, iar atunci se va vedea că a fost o dovadă de înțelepciune din partea lui Dumnezeu că a manifestat îndelungă răbdare atât timp. (Ec 3:1-8) Întrucât au și dorința și puterea de a face învieri, Dumnezeu și Fiul său le vor realiza la momentul fixat.

Iehova așteaptă cu bucurie învierea. Cu siguranță, Iehova și Isus așteaptă cu mare bucurie realizarea învierilor! Isus a demonstrat o astfel de dispoziție când un lepros l-a implorat: „«Dacă vrei, poți să mă cureți». Atunci lui [Isus] i s-a făcut milă, și-a întins mâna și l-a atins, zicând: «Vreau. Fii curățat!» Și imediat lepra i-a dispărut și el a devenit curat”. Acest episod emoționant, relatat de trei dintre scriitorii evangheliilor, demonstrează bunătatea iubitoare pe care Isus a arătat-o față de oameni. (Mr 1:40-42; Mt 8:2, 3; Lu 5:12, 13) În ce privește iubirea lui Iehova față de oameni și dispoziția lui de a-i ajuta, ne amintim cuvintele rostite de fidelul Iov: „Dacă bărbatul viguros moare, poate el trăi din nou? . . . Tu vei chema și eu îți voi răspunde. Îți va fi dor de lucrarea mâinilor tale”. (Iov 14:14, 15)

Unii nu vor fi înviați. Deși jertfa de răscumpărare a lui Cristos a fost oferită pentru omenire în general, Isus a arătat că aceasta va fi aplicată în mod limitat, când a spus: „Nici Fiul omului n-a venit ca să i se slujească, ci să slujească și să-și dea sufletul ca răscumpărare pentru mulți“. (Mt 20:28) Iehova Dumnezeu are dreptul de a refuza o răscumpărare în favoarea celor pe care îi consideră nedemni. Răscumpărarea lui Cristos acoperă păcatele pe care cineva le comite deoarece este un descendent al păcătosului Adam; însă, la acestea, o persoană poate adăuga o conduită deliberat sau voit păcătoasă, care nu este acoperită de răscumpărare și din cauza căreia ar putea muri.

Păcatul împotriva spiritului sfânt. Isus Cristos a spus că cineva care păcătuiește împotriva spiritului sfânt nu va fi iertat nici în acest sistem, nici în cel viitor. (Mt 12:31, 32) O persoană despre care Dumnezeu consideră, după ce a judecat-o, că a păcătuit împotriva spiritului sfânt în acest sistem de lucruri, nu va beneficia de înviere, deoarece aceasta ar fi inutilă, de vreme ce păcatele sale nu vor fi iertate niciodată. Isus a pronunțat sentința în cazul lui Iuda Iscariot, numindu-l „fiul distrugerii”. Lui Iuda nu i se aplică răscumpărarea; sentința de distrugere a fost deja pronunțată în cazul său și nu va avea parte de înviere. (Ioa 17:12)

Isus i-a întrebat pe conducătorii religioși iudei care i se împotriveau: „Cum veți fugi de judecata Gheenei [un simbol al distrugerii veșnice]?”. (Mt 23:33; vezi GHEENA.) Din cuvintele lui reiese că acele persoane ar fi primit o judecată finală nefavorabilă dacă nu se întorceau la Dumnezeu înainte de a muri. În acest caz învierea nu le-ar fi fost de niciun folos. Se pare că același lucru se poate spune și despre „omul nelegiuirii”. (2Te 2:3, 8; vezi OMUL NELEGIUIRII.)

Despre cei care au cunoscut adevărul, care au fost părtași ai spiritului sfânt și apoi au căzut, Pavel spune că ajung într-o stare din care este imposibil „să fie din nou reînsuflețiți spre căință, pentru că ei înșiși îl țintuiesc din nou pe stâlp pe Fiul lui Dumnezeu și îl expun rușinii publice”. Răscumpărarea nu îi mai poate ajuta; prin urmare, nu vor avea parte de înviere. În continuare, apostolul aseamănă astfel de persoane cu un teren care produce doar spini și mărăcini, motiv pentru care este părăsit și sfârșește prin a fi ars. Aceasta ilustrează viitorul care le stă în față: distrugerea completă. (Ev 6:4-8)

Pavel mai spune că, pentru cei care ‘practică intenționat păcatul după ce au primit cunoștința exactă a adevărului, nu mai rămâne nicio jertfă pentru păcate, ci doar o așteptare înfricoșătoare a judecății și o gelozie aprinsă care îi va mistui pe cei ce se împotrivesc’. Apoi el dă un exemplu: „Cine a nesocotit legea lui Moise moare fără îndurare, pe mărturia a două sau trei persoane. Cu cât credeți că va fi mai aspră pedeapsa de care va fi socotit vrednic cel care l-a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, care a considerat de valoare neînsemnată sângele legământului prin care a fost sfințit și care a insultat cu dispreț spiritul bunătății nemeritate? . . . Este înfricoșător să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu”. Pedeapsa pentru aceștia este mai aspră deoarece ei nu sunt doar uciși și înmormântați în Șeol, cum erau cei ce încălcau Legea lui Moise, ci ajung în Gheenă, de unde nu va fi înviat nimeni. (Ev 10:26-31)

Scriindu-le fraților săi, Petru subliniază că, în calitate de ‘casă a lui Dumnezeu’, ei se află sub judecată și citează apoi din Proverbele 11:31 (LXX) pentru a-i avertiza asupra pericolului neascultării. Prin aceste cuvinte el transmite ideea că judecata lor din prezent se poate încheia cu o sentință de distrugere veșnică, așa cum scrisese Pavel. (1Pe 4:17, 18)

Apostolul Pavel a vorbit și despre unii care „vor suferi pedeapsa judecătorească a distrugerii veșnice dinaintea feței Domnului și a gloriei puterii sale, când va veni să fie glorificat în sfinții săi”. (2Te 1:9, 10) Așadar, acele persoane nu vor supraviețui pentru a ajunge în Domnia de O Mie de Ani a lui Cristos; având în vedere că distrugerea lor este ‘veșnică’, ei nu vor avea parte de înviere.

Învierea în timpul celor o mie de ani. Nu cunoaștem numărul total de oameni care au trăit de-a lungul timpului. Însă, chiar dacă Iehova ar învia, spre exemplu, 20 de miliarde de persoane (aceasta fiind o estimare generoasă a numărului total de persoane care au trăit până acum pe pământ), spațiul și hrana necesare acestora tot nu ar constitui o problemă. În prezent, suprafața uscatului măsoară în jur de 148 000 000 km², sau 14 800 000 000 ha. Presupunând că jumătate din această suprafață ar fi folosită în alte scopuri, încă ar rămâne liberă câte o treime de hectar pentru fiecare persoană. Cât despre capacitatea pământului de a produce hrană, o treime de hectar poate furniza mai mult decât este necesar pentru o persoană, în special atunci când Dumnezeu binecuvântează pământul, așa cum a făcut în trecut pentru națiunea Israel. (1Re 4:20; Eze 34:27)

Referitor la capacitatea pământului de a produce hrană, Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură a afirmat la un moment dat că, dacă s-ar aduce numai câteva îmbunătățiri la tehnicile agricole, pământul ar putea hrăni o populație de nouă ori mai mare decât cea estimată de cercetători pentru anul 2000, chiar și în zonele în curs de dezvoltare. (Land, Food and People, Roma, 1984, p. 16, 17)

Totuși, cum se va putea avea grijă de miliarde de oameni, ținând cont că majoritatea dintre ei nu l-au cunoscut în trecut pe Dumnezeu și vor trebui să învețe să se supună legilor pe care le vor primi de la el? Biblia afirmă că regatul lumii va deveni „regatul Domnului nostru și al Cristosului său și el va domni ca rege pentru totdeauna și veșnic.” (Re 11:5) Un principiu biblic spune că ‘atunci când [Iehova] va judeca pământul, locuitorii pământului roditor vor învăța dreptatea’. (Is 26:9) La momentul potrivit, când va considera că este necesar, Dumnezeu le va dezvălui slujitorilor săi cum și-a propus să realizeze acest lucru. (Am 3:7)

Cum va fi posibil ca într-o mie de ani să fie înviate și educate miliarde de persoane care acum sunt în mormânt?

Un scurt exemplu ne poate ajuta să înțelegem o soluție simplă și practică la care s-ar fi putut gândi Iehova. Să presupunem, fără a considera aceasta o profeție, că „marea mulțime” de oameni drepți care vor trece în viață prin „necazul cel mare” ce va pune capăt acestui sistem (Re 7:9, 14) va număra aproximativ 8 500 000 de persoane (aproximativ 1/1000 din populația actuală a pământului). Dacă după o perioadă de 100 de ani, de pildă, în care aceste persoane au fost instruite și au ‘supus’ o parte din pământ (Ge 1:28), Dumnezeu și-ar propune să învie 3% din acest număr, ar însemna că de fiecare persoană înviată s-ar ocupa 33 de persoane instruite dinainte. O creștere anuală de 3 procente dublează numărul la fiecare 24 de ani. Astfel, toate cele 20 de miliarde (20 000 000 000) de persoane ar putea fi înviate în primii 400 de ani ai Domniei de O Mie de Ani a lui Cristos, lăsând suficient timp pentru instruirea și judecarea celor înviați, fără a periclita armonia și pacea de pe pământ. Așadar, având putere și înțelepciune absolută, Dumnezeu își poate realiza scopul într-un mod glorios, ținând cont de legile date și măsurile luate încă de la început pentru omenire, măsuri la care a adăugat cu bunătate nemeritată și învierea. (Ro 11:33-36)