Sentiment de afecțiune profundă sau atașament plin de căldură față de o persoană îndrăgită, cum ar fi un prieten, un părinte sau un copil; simpatie, prietenie, cordialitate; afecțiunea binevoitoare a lui Dumnezeu față de creaturile sale sau afecțiunea plină de venerație pe care i-o datorează acestea lui Dumnezeu; afecțiune sinceră pe care ființele create de Dumnezeu o manifestă în mod cuvenit unele față de altele; sentiment puternic de afecțiune și atracție față de o persoană de sex opus, ce reprezintă stimulentul emoțional pentru încheierea unei căsătorii. Un sinonim al cuvântului „iubire” este „devotament”.

Biblia folosește cuvântul „iubire” cu toate sensurile menționate anterior. În plus, ea vorbește despre iubirea guvernată de principii, cum ar fi iubirea pentru dreptate sau chiar iubirea de dușmani, față de care o persoană în mod normal nu simte afecțiune. Iubirea guvernată de principii reprezintă un devotament altruist față de dreptate și un interes sincer pentru binele de durată al altora, exprimat prin acțiuni făcute în folosul lor.

Verbul ʼahév sau ʼaháv („a iubi”) și substantivul ʼahaváh („iubire”) sunt principalii termeni ebraici folosiți pentru iubire cu sensurile enunțate anterior, contextul clarificând despre ce fel de iubire este vorba și în ce măsură este ea manifestată.

În Scripturile grecești creștine sunt folosiți în principal termenii agápē și philía, în diferite forme, și doi termeni derivați din storgḗ (éros, termenul care denumește iubirea dintre persoanele de sex opus, nu apare). Dintre aceștia, termenul care apare cel mai frecvent este agápē.

În Vine’s Expository Dictionary of Old and New Testament Words se spune cu privire la substantivul agápē și la verbul agapáō: „Iubirea poate fi percepută numai din acțiunile pe care le determină. Iubirea lui Dumnezeu se vede din faptul că l-a dăruit pe Fiul Său, I Ioan 4:9, 10. Însă, evident, nu este o iubire de complezență sau afecțiune, cu alte cuvinte nu a fost determinată de virtuțile celor ce fac obiectul ei, Rom. 5:8. A fost o manifestare a voinței divine ca urmare a unei alegeri conștiente, făcute fără alt motiv decât ceea ce ține de natura lui Dumnezeu Însuși, cf. Deut 7:7, 8” (1981, vol. 3, p. 21).

Cu privire la verbul philéō, în același dicționar se spune: „[Acesta] se distinge de agapao în sensul că phileo denotă mai degrabă afecțiune tandră. . . . Din nou, a iubi (phileo) viața în sensul de a dori să o păstrezi cu orice preț, uitând de adevăratul sens al vieții, aduce dezaprobarea Domnului, Ioan 12:25. În schimb, a iubi (agapao) viața în ideea transmisă de I Pet. 3:10 înseamnă a ține cont de ceea ce contează cu adevărat în viață. În acest context, termenul phileo ar fi total inadecvat” (vol. 3, p. 21, 22).

În Exhaustive Concordance of the Bible, în lexiconul de termeni grecești, eruditul James Strong definește cuvântul philéō astfel: „A fi prieten al (a îndrăgi pe [cineva sau ceva]), adică a avea afecțiune pentru (în sensul de atașament personal, ca o chestiune de sentiment; în timp ce [iubirea agapáō] este mai cuprinzătoare, incluzând în special judecata și exprimarea deliberată a voinței ca o chestiune de principiu, de datorie și de corectitudine. . .)” (1890, p. 75, 76). (Vezi AFECȚIUNE.)

Prin urmare, agápē transmite ideea de iubire călăuzită, sau guvernată, de principii. Iubirea agápē este de obicei însoțită de afecțiune și simpatie. Faptul că poate include afecțiune și sentimente calde se observă din mai multe pasaje biblice. În Ioan 3:35, Isus a spus: „Tatăl îl iubește [agapái] pe Fiul”. Iar în Ioan 5:20 a spus: „Tatăl are afecțiune [phileí] pentru Fiul”. Cu siguranță, Dumnezeu are față de Isus Cristos o iubire care include și multă afecțiune. Isus a mai explicat: „Cel care mă iubește [agapṓn] va fi iubit [agapethésetai] de Tatăl meu; și eu îl voi iubi [agapḗsō]” (Ioan 14:21). Iubirea pe care Tatăl și Fiul o au față de cei ce îi iubesc este însoțită de afecțiune tandră. Închinătorii lui Iehova trebuie să manifeste același fel de iubire față de Tatăl și de Fiul, precum și unii față de alții (Ioa 21:15-17).

Așadar, deși iubirea creștină se distinge prin aderarea la principii, ea nu este lipsită de sentimente, altminteri nu s-ar deosebi cu nimic de justiția pur rațională și rece. Însă ea nu este controlată de sentimente; ea rămâne întotdeauna principială. Creștinii manifestă iubire față de persoane pentru care, probabil, nu simt afecțiune sau simpatie; ei fac aceasta deoarece au în vedere binele acelor persoane (Ga 6:10). Însă chiar dacă nu simt neapărat afecțiune, ei simt compasiune și manifestă un interes sincer față de acești semeni, în măsura și în modul în care permit și prevăd principiile drepte.

Deși iubirea creștină agápē este o iubire guvernată de principii, cineva ar putea manifesta o formă greșită de agápē dacă principiul după care se conduce este propriul interes. De exemplu, Isus a spus: „Dacă îi iubiți [agapáte] pe cei care vă iubesc, ce merit aveți? Fiindcă și păcătoșii îi iubesc pe cei care îi iubesc. Iar dacă le faceți bine celor care vă fac bine, oare ce merit aveți? Chiar și păcătoșii fac la fel. Iar dacă îi împrumutați fără dobândă pe cei de la care sperați să primiți înapoi, ce merit aveți? Și păcătoșii îi împrumută fără dobândă pe cei păcătoși ca să primească înapoi tot atât” (Lu 6:32-34). Principiul după care se conduc astfel de oameni este: „Fă-mi bine și o să-ți fac bine”.

Apostolul Pavel a spus despre unul dintre foștii săi colaboratori: „Dima m-a părăsit, pentru că a iubit [agapḗsas] actualul sistem” (2Ti 4:10). Se pare că Dima a iubit lumea din motive egoiste, iubind probabil foloasele materiale pe care le putea avea datorită ei. Isus a spus: „Oamenii au iubit [ēgápēsan] mai degrabă întunericul decât lumina, căci faptele lor erau rele. Fiindcă cine practică lucruri rele urăște lumina și nu vine la lumină, pentru ca faptele lui să nu fie dezaprobate” (Ioa 3:19, 20). Astfel de oameni iubesc întunericul deoarece întunericul le ascunde faptele rele.

Isus a poruncit: „Continuați să-i iubiți [agapáte] pe dușmanii voștri” (Mt 5:44). Dumnezeu însuși a stabilit principiul, așa cum a arătat apostolul Pavel: „Dumnezeu ne arată iubirea [agápēn] sa prin faptul că, pe când eram încă păcătoși, Cristos a murit pentru noi. . . . Căci dacă, atunci când eram dușmani, am fost împăcați cu Dumnezeu prin moartea Fiului său, cu atât mai mult acum, că suntem împăcați, vom fi salvați prin viața lui” (Ro 5:8-10). Un exemplu grăitor ce ilustrează această iubire este modul în care a acționat Iehova față de Saul din Tars, care a devenit apostolul Pavel (Fa 9:1-16; 1Ti 1:15). Iubirea față de dușmani trebuie să aibă ca linie directoare principiul stabilit de Dumnezeu și trebuie să fie manifestată în armonie cu poruncile sale, indiferent că această iubire este sau nu însoțită de sentimente calde ori de afecțiune.

Dumnezeu. Apostolul Ioan a scris: „Dumnezeu este iubire” (1Io 4:8). Dumnezeu este personificarea iubirii, aceasta fiind calitatea sa dominantă. Însă reciproca, „iubirea (o noțiune abstractă) este Dumnezeu”, nu e adevărată. Dumnezeu se dezvăluie în Biblie ca persoană și vorbește în mod figurativ despre „ochii” săi, „mâinile” sale, „inima” sa, „sufletul” său etc. Dumnezeu are și alte calități, precum dreptatea, puterea și înțelepciunea (De 32:4; Iov 36:22; Re 7:12). În plus, poate simți ură, sentiment ce reprezintă exact opusul iubirii. Iubirea sa pentru dreptate presupune ca el să urască nelegiuirea (De 12:31; Pr 6:16). Iubirea include capacitatea de a simți și a manifesta afecțiune plină de căldură, afecțiune pe care numai o persoană o poate simți și care poate fi manifestată față de o persoană. Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos, care, desigur, nu este o noțiune abstractă, a spus că a fost alături de Tatăl său, că a lucrat cu el, că a făcut lucrurile care îi sunt plăcute, că l-a auzit, precum și că îngerii văd fața Tatălui său. Isus n-ar fi putut spune toate acestea dacă Tatăl ar fi fost o noțiune abstractă (Mt 10:32; 18:10; Ioa 5:17; 6:46; 8:28, 29, 40; 17:5).

Dovezi ale iubirii lui Dumnezeu. Există nenumărate dovezi că Iehova, Creatorul și Dumnezeul universului, este iubire. Ele se pot vedea și în creația fizică. Cu câtă grijă și atenție au fost create toate pentru sănătatea, plăcerea și binele omului! Omul a fost creat nu doar pentru a exista, ci și pentru a se bucura de viață: de hrană, de spectacolul de culoare și frumusețe al creației, de animale, precum și de compania semenilor săi și de nenumărate alte lucruri frumoase (Ps 139:14, 17, 18). Însă Iehova și-a manifestat iubirea într-o măsură și mai mare creându-l pe om după chipul și asemănarea sa (Ge 1:26, 27) – cu capacitatea de a iubi și cu spiritualitate – și revelându-se lui prin Cuvântul său și prin spiritul său sfânt (1Co 2:12, 13).

Iubirea lui Iehova față de oameni este iubirea unui tată față de copiii săi (Mt 5:45). Iehova nu-i privează pe oameni de niciun lucru bun, indiferent de prețul pe care trebuie să-l plătească; iubirea sa întrece orice am putea noi simți sau exprima (Ef 2:4-7; Is 55:8; Ro 11:33). El a făcut pentru omenire cel mai mare sacrificiu pe care îl poate face un părinte: a dăruit viața Fiului său unic născut, acest gest fiind cea mai mare dovadă a iubirii sale (Ioa 3:16). Este întocmai cum a spus apostolul Ioan: „Noi iubim pentru că el ne-a iubit primul” (1Io 4:19). Iehova este deci Sursa iubirii. Apostolul Pavel a scris: „Pentru un om drept cu greu ar muri cineva. Este adevărat, pentru un om bun, poate îndrăznește cineva să moară. Dar Dumnezeu ne arată iubirea sa prin faptul că, pe când eram încă păcătoși, Cristos a murit pentru noi” (Ro 5:7, 8; 1Io 4:10).

Iubirea lui Dumnezeu este veșnică. Iubirea lui Iehova față de slujitorii săi fideli este veșnică. Ea nu dispare, nici nu se răcește, indiferent de împrejurările – favorabile sau nefavorabile – în care s-ar afla slujitorii săi și indiferent de problemele – mari sau mici – cu care s-ar putea confrunta ei. Apostolul Pavel a spus: „Căci sunt convins că nici moartea, nici viața, nici îngeri, nici guvernări, nici lucruri prezente, nici lucruri viitoare, nici puteri, nici înălțime, nici adâncime și nicio altă creație nu ne va putea separa de iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul nostru” (Ro 8:38, 39).

Suveranitatea lui Dumnezeu are la bază iubirea. Iehova își găsește plăcerea în faptul de a-și exercita suveranitatea cu iubire și se bucură că cei ce-i susțin suveranitatea sunt motivați tot de iubire. El îi acceptă ca supuși doar pe cei ce iubesc suveranitatea sa datorită calităților lui minunate și datorită faptului că această suveranitate este dreaptă, considerând conducerea sa ca fiind cea mai bună (1Co 2:9). Ei îl recunosc ca Suveran și aleg să-i slujească, nu să fie independenți, și aceasta deoarece îl cunosc și știu că iubirea, dreptatea și înțelepciunea sa sunt net superioare calităților lor (Ps 84:10, 11). Diavolul l-a respins pe Dumnezeu ca Suveran, căutând în mod egoist să fie independent, și la fel au făcut Adam și Eva. Diavolul a contestat conducerea lui Dumnezeu, insinuând că aceasta este lipsită de iubire și nedreaptă (Ge 3:1-5) și că ființele create de Dumnezeu îi slujesc nu din iubire, ci din interes (Iov 1:8-12; 2:3-5).

Iehova Dumnezeu i-a permis Diavolului să rămână în viață și să-i pună la încercare pe slujitorii săi, chiar și pe Fiul său unic născut, până la moarte. Dumnezeu a prezis că Isus Cristos va rămâne fidel (Is 53). De ce a fost el atât de sigur cu privire la Fiul său? Răspunsul este iubirea. Dumnezeu îl cunoștea pe Fiul său și știa că acesta îl iubește atât pe El, cât și dreptatea (Ev 1:9). Cunoscându-l pe Isus în profunzime (Mt 11:27), el a avut deplină încredere că îi va rămâne fidel. În plus, „iubirea . . . este o legătură perfectă a unității” (Col 3:14). Iubirea este cea mai puternică legătură din univers, iubirea perfectă creând între Tatăl și Fiul o legătură indestructibilă. Din aceleași motive, Dumnezeu are încredere în slujitorii săi, știind că iubirea nu le va permite să se îndepărteze de el când le e testată integritatea și că organizația sa ca întreg îi va rămâne veșnic fidelă (Ps 110:3).

Isus Cristos. Întrucât a fost alături de Tatăl său din timpuri imemoriale și l-a cunoscut în profunzime, Isus a reflectat atât de bine personalitatea Tatălui său, încât a putut spune: „Cine m-a văzut pe mine l-a văzut și pe Tatăl” (Ioa 14:9; Mt 11:27). Învățând de la Sursa iubirii, Isus manifestă o iubire perfectă, deplină (Ef 3:19). El le-a zis discipolilor: „Nimeni nu are iubire mai mare decât aceea în care cineva își dă sufletul pentru prietenii săi” (Ioa 15:13). Isus le spusese: „Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiți unii pe alții; așa cum v-am iubit eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții” (Ioa 13:34). În ce sens era nouă porunca dată de Isus? Legea sub care se aflau el și discipolii la vremea aceea poruncea: „Să-l iubești pe semenul [aproapele] tău ca pe tine însuți” (Le 19:18; Mt 22:39). Porunca pretindea deci ca o persoană să-și iubească aproapele ca pe sine însuși. Însă această iubire nu presupunea ca persoana să manifeste sacrificiu de sine până la punctul de a-și da viața pentru semenul său. Isus a arătat prin modul său de viață și prin moartea sa ce fel de iubire pretindea noua poruncă. Continuatorii lui Cristos nu trebuie să se mulțumească să facă binele doar când li se ivește ocazia, ci, urmând calea trasată de Cristos, trebuie să ia inițiativa să-i ajute pe alții atât pe plan spiritual, cât și în alte moduri. Creștinii trebuie să întreprindă acțiuni concrete în folosul altora. Faptul de a le predica și a le preda vestea bună oamenilor, chiar dacă unii dintre ei le sunt dușmani, reprezintă una dintre cele mai mari manifestări de iubire deoarece îi poate conduce la viață veșnică. Atunci când îi ajută pe cei ce acceptă vestea bună și colaborează cu ei, creștinii trebuie să le dea acestora ‘nu numai vestea bună a lui Dumnezeu, ci și propriile suflete’ (1Te 2:8). Ei trebuie să fie dispuși chiar să-și dea viața în folosul lor (1Io 3:16).

Cum se cultivă iubirea. Prin spiritul sfânt, Dumnezeu i-a înzestrat pe primii oameni cu o anumită măsură de iubire, calitatea sa dominantă, precum și cu capacitatea de a o dezvolta și aprofunda. Iubirea este un aspect al rodului spiritului sfânt (Ga 5:22). Această calitate divină nu este o calitate pe care cineva o are pur și simplu, cum e cazul unor aptitudini fizice și mentale, precum frumusețea, talentul muzical sau alte calități moștenite. O persoană nu poate să manifeste iubire divină fără să-l cunoască pe Dumnezeu și să-i slujească, fără să mediteze și să-i fie recunoscătoare. Doar dacă cultivă această iubire, ea poate deveni un imitator al lui Dumnezeu, Sursa iubirii (Ps 77:11; Ef 5:1, 2; Ro 12:2). Adam n-a cultivat iubire față de Dumnezeu; el nu a progresat până la punctul de a avea o iubire perfectă. Dacă ar fi avut o astfel de iubire, ar fi rămas în unitate cu Dumnezeu, întrucât iubirea este legătura perfectă a unității. Dar chiar și așa, imperfect și păcătos, Adam le-a transmis descendenților săi, care sunt „după chipul” său, capacitatea de a iubi (Ge 5:3). Astfel, oamenii, în general, manifestă iubire, însă deseori dovedesc că au o concepție greșită, deformată sau denaturată despre iubire.

Iubirea poate fi manifestată greșit. Având în vedere aceste lucruri, este clar că o persoană poate avea o iubire autentică, cu alte cuvinte poate manifesta corect iubire, numai în măsura în care caută îndrumarea spiritului lui Dumnezeu și cunoștința din Cuvântul său și se lasă condusă de acestea. Să ne gândim, de exemplu, la iubirea unui părinte pentru copilul său. Părintele ar putea ajunge să aibă o concepție deformată despre iubire sau s-ar putea lăsa condus de sentimente. Astfel, ar putea ajunge să acționeze neînțelept și să-i ofere copilului totul, să nu-i refuze nimic, ba chiar să se rețină să-și exercite autoritatea părintească atunci când trebuie să-l disciplineze sau să-l pedepsească (Pr 22:15). Această așa-zisă iubire ar putea fi în realitate o preocupare egoistă pentru imaginea familiei. Biblia spune că un astfel de părinte arată nu iubire, ci ură pentru că acționează într-un mod care pune în pericol viața copilului (Pr 13:24; 23:13, 14).

În schimb, iubirea care provine de la Dumnezeu caută binele sau folosul altuia. „Iubirea zidește” (1Co 8:1). Iubirea nu înseamnă sentimentalism; este puternică, fermă, călăuzită de înțelepciunea divină. Ea aderă în primul rând la ceea ce este cast și drept (Iac 3:17). Dumnezeu a dovedit o astfel de iubire când a pedepsit aspru națiunea Israel pentru neascultare; el urmărea binele ei veșnic (De 8:5; Pr 3:12; Ev 12:6). Apostolul Pavel le-a spus creștinilor: „Pentru disciplinare suportați voi. Dumnezeu se poartă cu voi ca și cu niște fii. Căci care este fiul pe care tatăl nu-l disciplinează? . . . Mai mult decât atât, aveam tați din carne ca și noi care ne disciplinau și tot îi respectam. Să nu ne supunem cu atât mai mult Tatălui vieții noastre spirituale și să trăim? Fiindcă ei ne disciplinau pentru puține zile, așa cum credeau ei că este bine, dar el o face în folosul nostru, ca să avem parte de sfințenia sa. Este adevărat că nicio disciplinare nu pare pe moment un motiv de bucurie, ci de mâhnire, dar mai târziu produce în cei care au fost instruiți prin ea un rod pașnic, adică dreptatea” (Ev 12:7-11).

Cunoștința dă iubirii direcția corectă. Omul trebuie să-l iubească în primul rând pe Dumnezeu, mai mult decât pe oricine altcineva. În caz contrar, ar putea ajunge să iubească ceva greșit și chiar să se închine unei ființe create sau unui lucru. Cunoașterea scopurilor lui Dumnezeu este esențială întrucât doar așa omul va ști ce este cel mai bine pentru el și pentru alții și va ști cum să-și manifeste iubirea în mod potrivit. Trebuie să-l iubim pe Dumnezeu ‘cu toată inima noastră, cu tot sufletul nostru, cu toată mintea noastră și cu toată forța noastrăʼ (Mt 22:36-38; Mr 12:29, 30). Iubirea nu trebuie să fie ceva formal, ci să reflecte întreaga noastră persoană lăuntrică. Iubirea implică sentimente (1Pe 1:22). Dar, dacă la nivelul minții nu înțelegem ce este iubirea adevărată și cum se manifestă ea, iubirea poate fi direcționată greșit (Ier 10:23; 17:9; compară cu Flp 1:9). Trebuie să-l cunoaștem pe Dumnezeu, să cunoaștem calitățile și scopurile sale, precum și modul în care își manifestă el iubirea (1Io 4:7). Cunoscându-l astfel pe Dumnezeu, ne dedicăm lui ca persoană, ne dedicăm Dumnezeului a cărui calitate dominantă este iubirea, nu unei lucrări sau unei cauze. Așadar, trebuie să manifestăm iubire cu tot sufletul nostru, cu întreaga noastră ființă; tot ce facem în acest sens trebuie să facem cu toată forța noastră.

Iubirea este cuprinzătoare. Adevărata iubire, care face parte din rodul spiritului lui Dumnezeu, este cuprinzătoare (2Co 6:11-13). Ea nu este meschină, nu-și pune limite sau restricții. Pentru a fi completă, ea trebuie dăruită. Un creștin trebuie să-i iubească în primul rând pe Dumnezeu (De 6:5) și pe Fiul său (Ef 6:24), iar apoi să iubească întreaga comunitate a fraților din lume (1Pe 2:17; 1Io 2:10; 4:20, 21). Soțul trebuie să-și iubească soția, iar soția, soțul (Pr 5:18, 19; Ec 9:9; Ef 5:25, 28, 33). Părinții trebuie să-și iubească copiii (Tit 2:4). Creștinul trebuie să-i iubească pe toți semenii săi, chiar și pe dușmani, și să facă fapte bune în folosul lor (Mt 5:44; Lu 6:32-36). Când prezintă aspectele rodului spiritului lui Dumnezeu, primul dintre acestea fiind iubirea, Biblia spune: „Împotriva acestor lucruri nu există lege” (Ga 5:22, 23). Nu există lege care să pună restricții iubirii. Ea poate fi manifestată oricând, oriunde și oricât față de cei cărora le-o datorăm. De fapt, singurul lucru pe care creștinii și-l datorează unii altora este iubirea (Ro 13:8). Iubirea constituie semnul de identificare a adevăraților creștini (Ioa 13:35).

Cum acționează iubirea divină. Iubirea, cea pe care o personifică Dumnezeu, este o calitate atât de complexă, încât este greu de definit. Este mai simplu să descriem cum acționează ea. În continuare vom analiza cum pot creștinii să manifeste această frumoasă calitate. Scriind despre iubire, apostolul Pavel a subliniat importanța ei pentru creștini, după care a descris modul altruist în care acționează ea: „Iubirea este îndelung răbdătoare și bună. Iubirea nu este geloasă, nu se laudă, nu se îngâmfă, nu se comportă necuviincios, nu își caută propriile interese, nu se irită. Nu ține cont de răul suferit. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură cu adevărul. Îndură totul, crede totul, speră totul, suportă totul” (1Co 13:4-7).

„Iubirea este îndelung răbdătoare și bună.” Iubirea suportă situațiile grele și acțiunile greșite ale altora, dar face aceasta cu un scop. Ea are în vedere salvarea celor ce acționează greșit sau a altor persoane implicate, precum și justificarea suveranității lui Iehova (2Pe 3:15). Iubirea este bună, indiferent cu ce s-ar confrunta. Asprimea și duritatea nu duc la nimic bun. Totuși, iubirea este fermă și acționează cu dreptate și pentru dreptate. Există situații când cei ce au autoritate trebuie să disciplineze pe cineva care a greșit, dar chiar și atunci ei trebuie să facă acest lucru cu bunătate. Asprimea nu i-ar fi de folos nici celui care dă sfaturi, nici celui care a greșit; dimpotrivă, ar putea face și mai dificil pentru răufăcător să se căiască și să se îndrepte (Ro 2:4; Ef 4:32; Tit 3:4, 5).

„Iubirea nu este geloasă.” Iubirea nu este invidioasă pentru lucrurile bune care li se întâmplă altora. Ea se bucură când cineva este promovat sau când cineva primește un privilegiu de serviciu mai mare. Nu este invidioasă nici chiar când dușmanilor le merge bine. Este generoasă. Dumnezeu face să plouă și peste cei drepți, și peste cei nedrepți (Mt 5:45). Slujitorii lui Dumnezeu care manifestă iubire sunt mulțumiți cu ce au (1Ti 6:6-8) și cu locul lor; ei nu caută o poziție mai bună și nu râvnesc la poziția altora. Fiind egoist și invidios, Satan Diavolul nu s-a mulțumit cu locul lui; el chiar a vrut ca Isus Cristos să-i aducă închinare (Lu 4:5-8).

Iubirea „nu se laudă, nu se îngâmfă”. Iubirea nu caută laudele și admirația altora (Ps 75:4-7; Iuda 16). Cel ce are iubire nu-i înjosește pe alții ca să iasă el în evidență. Mai degrabă, îl preamărește pe Dumnezeu și îi încurajează și îi zidește pe alții în mod sincer (Ro 1:8; Col 1:3-5; 1Te 1:2, 3). El se bucură când un alt creștin progresează. El nu se laudă cu lucrurile pe care intenționează să le facă (Pr 27:1; Lu 12:19, 20; Iac 4:13-16), ci este conștient că tot ce face face cu putere de la Iehova (Ps 34:2; 44:8). Iehova le-a spus israeliților: „Acela care se laudă să se laude cu aceasta: că are perspicacitate, că mă cunoaște și știe că eu sunt Iehova, Cel care manifestă bunătate iubitoare și face judecată și dreptate pe pământ; căci în aceste lucruri îmi găsesc plăcerea” (Ier 9:24; 1Co 1:31).

Iubirea „nu se comportă necuviincios”. Iubirea nu este lipsită de maniere. Nu este niciodată nepoliticoasă, vulgară, nemanierată, insolentă, grosolană sau lipsită de respect. Cel ce are iubire nu adoptă un comportament indecent, cum ar fi un comportament sexual necuviincios sau o conduită șocantă. El nu-i va tulbura pe frații săi creștini nici prin înfățișarea sa, nici prin conduită. Pavel le-a dat creștinilor din Corint îndemnul: „Toate să se facă în mod cuviincios și în ordine” (1Co 14:40). Iubirea îl va îndemna, totodată, pe un creștin să aibă o comportare onorabilă înaintea celor ce nu sunt creștini (Ro 13:13; 1Te 4:12; 1Ti 3:7).

Iubirea „nu își caută propriile interese”. Iubirea urmează principiul: „Fiecare să caute nu folosul său, ci folosul altuia” (1Co 10:24). Aceasta include faptul de a fi sincer preocupat de binele etern al altora. Un astfel de interes reprezintă una dintre cele mai puternice forțe motivaționale în manifestarea iubirii și duce la cele mai bune rezultate. Cel ce iubește nu pretinde ca lucrurile să fie făcute mereu așa cum vrea el. Pavel a spus: „Pentru cei slabi am devenit slab, ca să-i câștig pe cei slabi. Am devenit orice pentru oameni de orice fel, ca să-i salvez cu orice preț pe unii. Dar fac toate lucrurile de dragul veștii bune, ca să am parte de ea împreună cu alții” (1Co 9:22, 23). Iubirea nu-și revendică „drepturile”; ea acordă prioritate bunăstării spirituale a celorlalți (Ro 14:13, 15).

Iubirea „nu se irită”. Iubirea nu caută motive sau scuze ca să se irite. Ea nu se manifestă prin izbucniri de mânie, care se numără printre lucrările cărnii (Ga 5:19, 20). Cel ce iubește nu se supără repede din cauza acțiunilor sau a vorbelor altora. El nu se teme că-i va fi lezată „demnitatea” personală.

Iubirea „nu ține cont de răul suferit”. Iubirea nu trece într-un „registru contabil” răul suferit, ca să „regleze conturile” când se ivește ocazia; ea îl împiedică pe cel ce a suferit răul să rupă relațiile cu cel ce a provocat răul. Această atitudine ar trăda un spirit de răzbunare, care este condamnat în Biblie (Le 19:18; Ro 12:19). Iubirea nu le atribuie altora motivații greșite, ci este indulgentă și acordă prezumția de nevinovăție (Ro 14:1, 5).

Iubirea „nu se bucură de nedreptate, ci se bucură cu adevărul”. Cel ce are iubire se bucură cu adevărul, chiar dacă adevărul contrazice convingerile sau ideile pe care le-a susținut el anterior. Iubirea aderă la adevărul din Cuvântul lui Dumnezeu. Ea este întotdeauna de partea a ceea ce este corect și nu-și găsește plăcerea în lucruri rele, în minciună sau în vreo formă de nedreptate, indiferent cine este victima, fie ea și un dușman. Totuși, dacă un lucru este greșit sau induce în eroare, iubirea nu se va reține să susțină adevărul sau să-i apere pe alții (Ga 2:11-14). Iubirea mai degrabă suferă răul decât să facă un alt rău în încercarea de a îndrepta o situație (Ro 12:17, 20). Dacă cineva este corectat pe bună dreptate de o persoană cu autoritate, cel ce are iubire nu se va lăsa pradă sentimentelor luând partea celui mustrat sau făcând comentarii negative cu privire la corectare ori la persoana cu autoritate. Cel care ar proceda astfel nu ar dovedi iubire față de cel corectat. El ar putea câștiga simpatia lui, dar în realitate i-ar face mai mult rău decât bine.

Iubirea „îndură totul”. Iubirea este dispusă să îndure, să sufere pentru dreptate. Potrivit unei redări literale, „iubirea acoperă totul” (BC, 1921). Cel ce are iubire nu se va grăbi să vorbească cu alții despre cineva care a greșit împotriva lui. Dacă nu este vorba despre ceva grav, va trece cu vederea. Dacă este vorba despre ceva grav, el va urma procedura recomandată de Isus în Matei 18:15-17. În astfel de cazuri, dacă cel ce a greșit își cere iertare după ce problema a fost discutată în particular și apoi îndreaptă răul făcut, un creștin iubitor va arăta că l-a iertat cu adevărat, acoperind totul, la fel ca Dumnezeu (Pr 10:12; 17:9; 1Pe 4:7, 8).

Iubirea „crede totul”. Iubirea crede tot ce a spus Dumnezeu în Scripturi, Cuvântul adevărului, chiar dacă aparențele infirmă cele spuse, iar lumea, lipsită de credință, le ia în derâdere. O asemenea iubire, în special față de Dumnezeu, constituie o expresie a încrederii în el, încredere ce are la bază faptul că el s-a dovedit fidel și demn de încredere de-a lungul timpului (Ios 23:14). Ea poate fi comparată cu iubirea pe care o avem față de un prieten fidel și adevărat, pe care îl cunoaștem bine și căruia nu-i punem la îndoială cuvântul, indiferent că acesta e susținut sau nu de dovezi. Cel care are iubire crede tot ce spune Dumnezeu, chiar dacă nu înțelege totul, și este dispus să aștepte cu răbdare până când lucrurile sunt explicate mai bine sau până când ajunge la o înțelegere mai clară (1Co 13:9-12; 1Pe 1:10-13). De asemenea, el are încredere în modul în care Dumnezeu îndrumă congregația creștină și pe slujitorii săi numiți; el susține deciziile luate de ei pe baza Cuvântului lui Dumnezeu (1Ti 5:17; Ev 13:17). Totuși, iubirea nu este credulă, deoarece urmează sfatul din Cuvântul lui Dumnezeu de a ‘verifica declarațiile inspirate pentru a vedea dacă provin de la Dumnezeuʼ; ea evaluează toate lucrurile raportându-le la normele Bibliei (1Io 4:1; Fa 17:11, 12). Cel care are iubire are încredere în frații de credință fideli; el nu este suspicios sau neîncrezător decât dacă are dovezi clare că o persoană greșește (2Co 2:3; Ga 5:10; Flm 21).

Iubirea „speră totul”. Iubirea speră în toate lucrurile promise de Iehova (Ro 12:12; Ev 3:6). Ea continuă să lucreze, așteptând cu răbdare ca Iehova să facă să crească, să dea rod (1Co 3:7). Cel ce iubește speră că frații lui, chiar și cei slabi în credință, vor ieși cu bine din orice situație. El consideră că, dacă Iehova este răbdător cu cei slabi, și el trebuie să fie la fel (2Pe 3:15). Creștinul iubitor continuă să-i ajute pe cei pe care îi învață adevărul, sperând și așteptând ca spiritul lui Dumnezeu să-i impulsioneze să devină slujitori ai Săi.

Iubirea „suportă totul”. Iubirea este absolut necesară pentru ca un creștin să-și păstreze integritatea față de Iehova Dumnezeu. Indiferent ce ar face Diavolul pentru a pune la încercare devoțiunea și fidelitatea creștinilor față de Dumnezeu, iubirea îi va ajuta să suporte totul, astfel încât să rămână loiali (Ro 5:3-5; Mt 10:22).

„Iubirea nu se termină niciodată.” Iubirea nu se va sfârși niciodată, nu va înceta să existe. O înțelegere nouă sau informații noi ne-ar putea schimba punctul de vedere cu privire la unele lucruri pe care le-am crezut; de asemenea, speranța se schimbă pe măsură ce lucrurile pe care le-am sperat se împlinesc și avem noi așteptări. Iubirea însă rămâne neștirbită și devine tot mai puternică (1Co 13:8-13).

„Un timp pentru a iubi.” Tuturor oamenilor li se arată iubire. Singurii cărora nu li se arată iubire sunt cei pe care Iehova îi consideră nedemni de ea, adică cei care persistă în răutate. Când cineva dovedește că îl urăște pe Dumnezeu este timpul ca iubirea față de el să înceteze. Atât Iehova Dumnezeu, cât și Isus Cristos iubesc dreptatea și urăsc nelegiuirea (Ps 45:7; Ev 1:9). Cei ce-l urăsc cu înverșunare pe adevăratul Dumnezeu nu merită să fie iubiți. Într-adevăr, n-ar fi de niciun folos să li se arate iubire unor astfel de oameni întrucât ei nu reacționează la iubirea sa (Ps 139:21, 22; Is 26:10). Prin urmare, Dumnezeu îi urăște pe bună dreptate și va acționa împotriva lor la timpul stabilit (Ps 21:8, 9; Ec 3:1, 8).

Lucruri care nu trebuie iubite. Apostolul Ioan a scris: „Nu iubiți lumea, nici lucrurile din lume! Dacă cineva iubește lumea, iubirea de Tatăl nu este în el pentru că tot ce este în lume — dorința cărnii, dorința ochilor și etalarea ostentativă a mijloacelor de existență — nu provine de la Tatăl, ci provine din lume” (1Io 2:15, 16). El a adăugat: „Întreaga lume zace în puterea celui rău” (1Io 5:19). În consecință, cei care îl iubesc pe Dumnezeu urăsc orice cale rea (Ps 101:3; 119:104, 128; Pr 8:13; 13:5).

Biblia arată că soțul și soția trebuie să se iubească unul pe altul și că această iubire include relațiile conjugale (Pr 5:18, 19; 1Co 7:3-5). Însă ea condamnă relațiile sexuale cu altcineva decât partenerul conjugal, relații ce constituie o practică lumească și carnală (Pr 7:18, 19, 21-23). Un alt lucru lumesc este materialismul, „iubirea de bani” (philargyría, lit. „iubire de argint”, BG), care este o rădăcină a tot felul de rele (1Ti 6:10; Ev 13:5).

Isus Cristos și-a avertizat continuatorii să nu caute glorie de la oameni. El i-a condamnat cu asprime pe conducătorii religioși ipocriți ai evreilor, cărora le plăcea să se roage în sinagogi și la colț de stradă pentru a fi văzuți de oameni și să ocupe scaunele din față în sinagogi și locul de seamă la cină. Isus a arătat că aceștia își luaseră din plin răsplata pe care o râvneau, adică onoare și glorie de la oameni; prin urmare, nu li se mai cuvenea nicio răsplată de la Dumnezeu (Mt 6:5; 23:2, 5-7; Lu 11:43). Biblia spune: „Chiar și dintre conducători, mulți au crezut în [Isus], dar din cauza fariseilor nu-l mărturiseau, ca să nu fie dați afară din sinagogă, căci au iubit gloria oamenilor mai mult decât gloria lui Dumnezeu” (Ioa 12:42, 43; 5:44).

Adresându-li-se discipolilor săi, Isus a spus: „Cine își iubește [philón] sufletul îl distruge, dar cine își urăște sufletul în această lume îl va ocroti pentru viața veșnică” (Ioa 12:23-25). Cel ce alege să-și păstreze viața în actualul sistem și nu e dispus să o piardă pentru a rămâne un continuator al lui Cristos va pierde viața veșnică. Însă cel ce pune viața în această lume pe plan secundar și îi iubește mai presus de orice pe Iehova și pe Cristos, precum și dreptatea divină, va primi viață veșnică.

Dumnezeu îi urăște pe mincinoși întrucât ei nu iubesc adevărul. Într-o viziune dată apostolului Ioan, el a spus: „Afară [în afara orașului sfânt, Noul Ierusalim] sunt câinii, cei care practică spiritismul, fornicatorii, ucigașii, idolatrii și toți cei ce-și găsesc plăcere [philón] în minciună și o practică” (Re 22:15; 2Te 2:10-12).

Iubirea se poate răci. Vorbindu-le discipolilor săi despre lucrurile viitoare, Isus Cristos a arătat că iubirea (agápē) multora care pretind că au credință în Dumnezeu se va răci (Mt 24:3, 12). Descriind timpurile critice care aveau să vină, apostolul Pavel a arătat, printre altele, că oamenii aveau să devină „iubitori de bani” (2Ti 3:1, 2). Așadar, este evident că o persoană poate uita principiile drepte, iar iubirea sănătoasă, pe care a avut-o odinioară, se poate stinge. Aceasta subliniază importanța faptului de a manifesta și de a cultiva în permanență iubire prin meditarea la Cuvântul lui Dumnezeu și prin armonizarea vieții cu principiile divine (Ef 4:15, 22-24).