[al seminției Șemer]

1. Orașul pe care regele Omri a început să-l construiască pe la mijlocul secolului al X-lea î.e.n. și care a fost capitala regatului de nord al lui Israel mai bine de 200 de ani. Omri a cumpărat muntele pe care a construit orașul de la Șemer cu doi talanți de argint (sumă echivalentă cu 13 212 dolari) (1Re 16:23, 24). Atât muntele, cât și orașul au continuat să fie numite „Samaria”, după numele fostului proprietar (Am 4:1; 6:1).

Localizare. Samaria este identificată cu Shomeron, ruine aflate lângă satul arab Sabastiya, situat la circa 55 km N de Ierusalim și 11 km N-V de Sihem. Orașul se afla pe teritoriul lui Manase. Biblia îl numește „capul lui Efraim”, ceea ce indică faptul că era capitala regatului celor zece triburi, dintre care Efraim era cel mai puternic (Is 7:9). Samaria s-a aflat în apropierea, dacă nu chiar pe locul, vechiului „Șamir, [din] regiunea muntoasă a lui Efraim”, de unde era Tola, unul dintre judecătorii lui Israel (Ju 10:1, 2).

Culmea aproape netedă a dealului Samariei, măsurând aproximativ 2 km de la est la vest, era un loc ideal pentru un oraș. Acest loc era ușor de apărat datorită pantei abrupte ce urca până la circa 90 m înălțime față de câmpia de la poale. Panorama era superbă: la nord, la est și la sud se vedeau dealuri mai înalte, în timp ce la vest, terenul cobora lin de la o altitudine de 463 m până la apele albastre ale Mediteranei, aflată la 34 km distanță.

În cea mai mare parte, istoria Samariei este strâns legată de faptele de neascultare ce au caracterizat domnia celor 14 regi ai lui Israel de la Omri până la Hosea (1Re 16:28, 29; 22:51, 52; 2Re 3:1, 2; 10:35, 36; 13:1, 10; 14:23; 15:8, 13, 14, 17, 23, 25, 27; 17:1).

În timpul domniei lui Ahab. După moartea lui Omri, fiul său Ahab a continuat lucrările de construcție în Samaria pe parcursul celor 22 de ani de domnie ai săi. Printre altele, el a construit un templu și un altar pentru Baal și a ridicat ‘un stâlp sacru’ pentru închinare. Toate acestea dovedesc că în Samaria nou-construită se practica religia canaanită, religie susținută de Izabela, soția feniciană a lui Ahab (1Re 16:28-33; 18:18, 19; 2Re 13:6). De asemenea, Ahab a construit o superbă ‘casă de fildeș’, mobilată din câte se pare cu „paturi de fildeș”, asemănătoare celor menționate de profetul Amos o sută de ani mai târziu (1Re 22:39; Am 3:12, 15; 6:1, 4). Arheologii au descoperit printre ruinele Samariei peste 500 de fragmente ale unor obiecte de fildeș, multe dintre ele sculptate cu măiestrie.

În ultima parte a domniei lui Ahab, regele sirian Ben-Hadad II a început asediul împotriva Samariei jurând că avea să jefuiască orașul și să nu lase nimic, nici măcar țărână cât să umple mâinile soldaților lui. Însă Iehova i-a ajutat pe israeliți să iasă victorioși pentru ca Ahab să știe că El este Dumnezeul Atotputernic (1Re 20:1-21). La mai puțin de un an, într-o a doua confruntare, când Ben-Hadad a fost forțat să se predea, Ahab l-a eliberat, cu condiția ca acesta să-i dea înapoi orașele luate și să-l lase să-și aleagă „străzi” în Damasc, așa cum tatăl lui Ben-Hadad își alesese în Samaria (1Re 20:26-34). Din câte se pare, aceste străzi erau străzi pe care fuseseră deschise bazaruri, sau piețe, pentru promovarea intereselor comerciale ale tatălui lui Ben-Hadad. Cu toate acestea, Ahab s-a întors supărat în Samaria deoarece Iehova i-a spus că, întrucât îi cruțase viața lui Ben-Hadad, avea să plătească cu propria viață (1Re 20:35-43).

Lucrul acesta s-a întâmplat aproximativ trei ani mai târziu, când Ahab l-a chemat în ajutor pe Iosafat, regele lui Iuda, ca să recupereze Ramot-Galaadul din mâinile sirienilor. Cei doi regi au avut o întâlnire oficială la poarta Samariei. Ignorându-l pe profetul lui Iehova și dând ascultare sfatului înșelător al profeților falși, ei au pornit la luptă (1Re 22:1-28; 2Cr 18:2, 9). Deși Ahab s-a deghizat pentru a nu fi recunoscut, a fost lovit de o săgeată trasă la întâmplare de un arcaș dușman. Ahab a sângerat în carul său până a murit. Trupul său a fost dus în capitală pentru a fi înmormântat, iar carul a fost spălat la bazinul Samariei (1Re 22:29-38). E posibil ca acest bazin să fi fost bazinul mare și dreptunghiular, nu prea adânc, pe care arheologii l-au descoperit la Samaria.

Judecata finală asupra casei lui Ahab a fost executată de Iehu, care a fost uns de Iehova pentru această misiune (2Re 9:6-10). Iehu i-a ucis mai întâi pe Ioram, fiul lui Ahab, pe Ahazia, nepotul lui Ahab, și pe Izabela, soția lui Ahab (2Re 9:22-37). Apoi, după un schimb de scrisori cu prinții și bătrânii din Samaria, Iehu a dispus decapitarea celor 70 de fii ai lui Ahab care mai erau în viață. El a spus: „Să știți deci că nimic din cuvântul lui Iehova, pe care Iehova l-a rostit împotriva casei lui Ahab, nu va cădea la pământ neîmplinit. Iehova însuși a făcut ce a spus prin slujitorul său Ilie” (2Re 10:1-12, 17).

În Samaria și în împrejurimi s-au petrecut și alte evenimente care au avut legătură cu profeții Ilie și Elisei și cu ceea ce a spus Iehova prin ei. De exemplu, Ahazia, fiul lui Ahab, a căzut prin grilajul camerei sale de pe acoperișul palatului din Samaria (2Re 1:2-17). Sirianul Naaman a venit în Samaria pentru a fi vindecat de lepră (2Re 5:1-14). Iar soldații din armata siriană trimisă să-l prindă pe Elisei au fost loviți cu orbire mentală și conduși la Samaria, unde li s-a dat mâncare, iar apoi li s-a permis să se întoarcă acasă (2Re 6:13-23). În timpul domniei lui Ioram (fiul lui Ahab), sirienii au asediat Samaria, astfel că în oraș a fost o foamete atât de mare, încât unii și-au mâncat propriii copii. Însă, ca împlinire a profeției lui Elisei, foametea a încetat într-o singură noapte, când Iehova a provocat panică în rândurile sirienilor, iar aceștia au luat-o la fugă lăsându-și în urmă rezervele de hrană (2Re 6:24-29; 7:1-20).

Oraș rival al Ierusalimului. Din când în când, ostilitatea și rivalitatea dintre Samaria, capitala regatului de nord, și Ierusalim, capitala regatului de sud, au degenerat în războaie. La un moment dat, când regele lui Iuda se pregătea să atace Edomul, Iehova i-a poruncit să-i trimită înapoi în Israel pe cei 100 000 de mercenari israeliți. Acești israeliți, deși fuseseră plătiți cu 100 de talanți de argint (660 600 de dolari), s-au mâniat atât de tare, încât au atacat și au jefuit orașele lui Iuda „din Samaria până în Bet-Horon” (2Cr 25:5-13). După înfrângerea edomiților, în delirul victoriei, regele lui Iuda l-a provocat la luptă pe regele Samariei. Acest conflict nu s-a încheiat decât după ce tot aurul și argintul din casa lui Iehova și din tezaurele casei regelui din Ierusalim au fost duse în Samaria (2Re 14:8-14; 2Cr 25:17-24). Totuși, ani mai târziu, după ce l-au înfrânt pe Ahaz (regele lui Iuda), bărbații lui Israel au înapoiat prada ce fusese dusă la Samaria și i-au eliberat pe unii captivi pentru a scăpa de mânia lui Iehova (2Cr 28:5-15).

În cele din urmă, Samaria a fost distrusă din cauza idolatriei, a degradării morale și a încălcării legilor și principiilor divine (2Re 17:7-18). Iehova i-a avertizat de repetate ori pe conducătorii și pe locuitorii Samariei prin profeții Isaia (8:4; 9:9), Osea (7:1; 8:5, 6; 10:5, 7; 13:16), Amos (3:9; 8:14), Mica (1:1, 5, 6) și alții (1Re 20:13, 28, 35-42; 22:8), precum și prin Ilie și Elisei. Mai târziu, după distrugerea Samariei, alți profeți au amintit acest oraș ca exemplu-avertisment pentru cei ce respingeau instrucțiunile lui Iehova (2Re 21:10-13; Ier 23:13; Eze 16:46, 51, 53, 55; 23:4, 33).

După cucerirea asiriană. În 742 î.e.n, Salmanasar V, regele Asiriei, a pornit asediul împotriva Samariei, însă orașul a reușit să reziste aproape trei ani. În 740 î.e.n, când orașul a fost în cele din urmă cucerit, mulți locuitori de seamă au fost duși în exil în Mesopotamia și în Media. Nu se știe sigur dacă cel ce a cucerit orașul a fost Salmanasar V sau succesorul lui, Sargon II (2Re 17:1-6, 22, 23; 18:9-12; vezi SARGON).

După cucerirea Samariei de către asirieni, Biblia nu mai oferă detalii despre istoria orașului. Acesta este menționat, cu unele excepții (2Re 23:18; Fa 8:5), ca exemplu care amintește ce li se întâmplă celor ce se răzvrătesc împotriva lui Iehova (2Re 18:34; 21:13; Is 10:9-11; 36:19). Biblia relatează că, după distrugerea Ierusalimului și după asasinarea lui Ghedalia, 80 de bărbați din Sihem, din Șilo și din Samaria au venit la Mițpa și s-au întâlnit cu Ismael, asasinul lui Ghedalia. Ismael i-a ucis pe mulți dintre acești bărbați; nu i-a cruțat decât pe cei care i-au promis că aveau să-i arate unde ascunseseră rezervele de grâu, orz, ulei și miere (Ier 41:1-9).

Unele lucrări laice consemnează aspecte din istoria Samariei din perioada lui Alexandru cel Mare și din perioadele ulterioare. În epoca romană, Irod cel Mare a inițiat un program de construcție în Samaria, sporind frumusețea orașului, pe care l-a redenumit „Sebaste” (echivalentul grecesc, la feminin, al numelui latin Augustus), în onoarea lui August, primul împărat roman. Numele dat de Irod s-a păstrat în numele arab „Sabastiya”. Astfel, nu este surprinzător că în urma săpăturilor arheologice efectuate pe locul Samariei au fost scoase la lumină vestigii din mai multe perioade istorice; unele datează de pe vremea regilor lui Israel.

2. Teritoriul regatului de nord al celor zece triburi ale lui Israel. Numele capitalei, Samaria, era folosit uneori cu referire la tot acest teritoriu. De exemplu, Ahab este numit „regele Samariei” nu în sens restrâns, de rege al orașului, ci în sens larg, de rege al celor zece triburi (1Re 21:1). În mod asemănător, expresia „orașele Samariei” se referă la orașele de pe tot teritoriul celor zece triburi, nu doar la cele din jurul capitalei (2Re 23:19). (Aceeași expresie apare în 1Re 13:32. Dacă expresia a fost folosită înainte de construirea orașului Samaria, s-ar putea să fi fost profetică; dacă nu, s-ar putea să fi fost introdusă ulterior de cel ce a compilat cartea Regi.) Foametea ‘din Samaria’ din zilele lui Ahab a afectat întregul regat al Samariei și a cuprins chiar și Fenicia, extinzându-se cel puțin de la valea Cherit, aflată la E de Iordan, până la Sarepta, aflată pe țărmul Mediteranei (1Re 17:1-12; 18:2, 5, 6). De asemenea, promisiunea de restabilire cu privire la „munții Samariei” trebuie să fi vizat întregul regat al Samariei (Ier 31:5).

Din câte se pare, Tiglat-Pileser III a fost primul care i-a dus în exil pe unii israeliți de pe teritoriul Samariei. Printre cei strămutați în Asiria s-au numărat unii membri de seamă ai triburilor lui Ruben, Gad și Manase, de la est de Iordan (1Cr 5:6, 26). Când, în cele din urmă, regatul de nord a fost cucerit, au fost duși în exil și alți israeliți (2Re 17:6). Dar, de data aceasta, regele Asiriei a colonizat teritoriul Samariei cu populații din alte părți ale imperiului său, politică de strămutare ce a fost continuată de Esar-Hadon și de Asnappar (Assurbanipal) (2Re 17:24; Ezr 4:2, 10).

Probabil deoarece ținutul, sau o mare parte din el, fusese lăsat pustiu o vreme, în Samaria au început să se înmulțească leii. (Compară cu Ex 23:29.) Superstițioși, noii locuitori au crezut că lucrul acesta s-a întâmplat pentru că nu știau cum să i se închine dumnezeului țării. De aceea, regele Asiriei a adus din exil un israelit care era preot în cadrul închinării la vițel. El i-a învățat pe locuitori despre Iehova, dar potrivit căii lui Ieroboam. Astfel, deși au învățat unele lucruri despre Iehova, locuitorii Samariei practic au continuat să se închine la dumnezeii lor falși (2Re 17:24-41).

3. Regiune pe unde a trecut uneori Isus și unde, mai târziu, apostolii au predicat mesajul creștin. În prezent, nu se știe exact care au fost granițele acestei regiuni. În linii mari, se poate spune că s-a aflat între Galileea (la nord) și Iudeea (la sud) și că se întindea de la Iordan spre vest până la câmpiile de pe coasta Mediteranei. Această regiune era formată în cea mai mare parte din teritoriile ce aparținuseră odinioară tribului lui Efraim și jumătății tribului lui Manase (de la vest de Iordan).

Din când în când, în drum spre și dinspre Ierusalim, Isus a trecut prin Samaria, care era situată între Iudeea și Galileea (Lu 17:11; Ioa 4:3-6). Dar în general, el n-a predicat în acest teritoriu și chiar le-a spus celor doisprezece să nu meargă în orașele samaritene, ci, mai degrabă, să meargă „la oile pierdute ale casei lui Israel”, adică la iudei (Mt 10:5, 6).

Totuși, această restricție a fost temporară, întrucât, chiar înainte de înălțarea sa la cer, Isus le-a spus discipolilor că trebuiau să predice vestea bună în Samaria și până în cea mai îndepărtată parte a pământului (Fa 1:8, 9). Astfel, când a izbucnit persecuția la Ierusalim, discipolii, îndeosebi Filip, au început să predice în Samaria. Mai târziu, Petru și Ioan au fost trimiși acolo, ceea ce a contribuit la răspândirea creștinismului (Fa 8:1-17, 25; 9:31; 15:3).