Putere sau autoritate supremă; domnia sau guvernarea exercitată de un domn, rege, împărat etc.; puterea care stabilește în ultimă instanță modul de guvernare al unui stat.

În Scripturile ebraice este folosit frecvent cuvântul ʼAdonái, iar expresia Adonái Yehwíh apare de 285 de ori. ʼAdonái reprezintă o formă de plural a termenului ʼadốn, care înseamnă „domn” sau „stăpân”. O altă formă de plural a lui ʼadốn este ʼadoním, care reprezintă un plural propriu-zis și se poate referi la oameni, fiind redat prin „domni” și „stăpâni”. Însă termenul ʼAdonái fără vreun alt sufix este folosit în Scripturi întotdeauna cu referire la Dumnezeu și reprezintă un plural al maiestății. Traducătorii îl redau în majoritatea cazurilor prin „Domnul”. Expresia în care termenul ʼAdonái apare împreună cu numele lui Dumnezeu (ʼAdonái Yehwíh; de exemplu, în Psalmul 73:28) este tradusă prin „Stăpânul DOMNUL” (BC), „Domnul Dumnezeu” (TLN), „Iehova Domnul” (SS) sau „Domnul Suveran Iehova” (NW).

Termenul grecesc despótēs înseamnă cel ce are autoritate supremă, proprietate deplină și putere nelimitată (Vine’s Expository Dictionary of Old and New Testament Words, 1981, vol. 3, p. 18, 46). Termenul este tradus prin „domn”, „stăpân” sau „proprietar”; când e folosit în adresarea directă către Dumnezeu (Lu 2:29; Fa 4:24 și Re 6:10) este redat prin „Stăpâne” (BC, TLN), „Stăpâne (peste toate)” (NTR), „Stăpâne Dumnezeule” (Fa 4:24, BG, BS), „Domn Suveran” (NW).

Astfel, când sunt folosiți în Scripturi cu privire la Iehova, termenul ebraic ʼAdonái și cel grecesc Despótēs redau implicit ideea de supremație, superioritate absolută a domniei sale. Această nuanță implicită este redată în limba română prin atributul „suveran”.

Suveranitatea lui Iehova. Iehova este Suveranul universului deoarece este Dumnezeu, Creatorul și Cel Atotputernic (Ge 17:1; Ex 6:3; Re 16:14). El este Proprietarul tuturor lucrurilor și Sursa oricărei autorități și puteri, Conducătorul Suprem (Ps 24:1; Is 40:21-23; Re 4:11; 11:15). Într-o cântare, psalmistul a spus: „Iehova și-a întărit tronul în ceruri și regatul său se întinde peste toate lucrurile” (Ps 103:19; 145:13). Discipolii lui Isus i s-au adresat lui Dumnezeu în rugăciune astfel: „Domn Suveran, tu ești Cel care a făcut cerul [și] pământul” (Fa 4:24). În cazul națiunii Israel, Dumnezeu deținea cele trei puteri fundamentale: judecătorească, legislativă și executivă. Profetul Isaia a spus: „Iehova este Judecătorul nostru, Iehova este Legislatorul nostru, Iehova este Regele nostru” (Is 33:22). Iar în Deuteronomul 10:17, Moise descrie într-un mod remarcabil calitatea de Suveran a lui Dumnezeu.

În calitatea sa de Suveran, Iehova are dreptul și autoritatea să delege responsabilități în ce privește guvernarea. David a fost numit rege peste Israel, iar Scripturile vorbesc despre regatul lui David ca și cum ar fi fost regatul lui. Însă David a recunoscut că Iehova era Conducătorul Suprem. El a spus: „Ale tale, o, Iehova, sunt măreția, puterea, frumusețea, desăvârșirea și demnitatea, căci tot ce este în ceruri și pe pământ este al tău! Al tău este regatul, o, Iehova, tu ești capul și tu te înalți mai presus de toate!” (1Cr 29:11).

Conducătorii umani. Conducătorii națiunilor își exercită autoritatea, care este limitată, doar pentru că Domnul Suveran Iehova tolerează sau permite acest lucru. Aceasta nu înseamnă că guvernele politice primesc autoritate de la Dumnezeu, că acționează în baza unei împuterniciri primite de la el. În Revelația 13:1, 2 se arată clar că fiara cu șapte capete și zece coarne primește „puterea, tronul și o mare autoritate” de la Balaur, adică de la Satan Diavolul (Re 12:9; vezi ANIMALE SIMBOLICE).

Dumnezeu deci permite ca pe scena lumii să se succeadă diferite guvernări umane. Însă, așa cum a învățat din proprie experiență unul dintre regii puternici ai lumii, puterea supremă îi aparține lui Iehova. Acel rege a recunoscut: „Stăpânirea sa este o stăpânire veșnică și regatul său este din generație în generație. Toți locuitorii pământului sunt socotiți ca un nimic și el face după voința sa cu armata cerurilor și cu locuitorii pământului. Nimeni nu poate să-i oprească mâna sau să-i spună: «Ce-ai făcut?»” (Da 4:34, 35).

Atât timp cât Dumnezeu permite existența guvernelor umane, rămâne în vigoare porunca dată de apostolul Pavel creștinilor: „Orice suflet să fie supus autorităților superioare, căci nu există autoritate decât de la Dumnezeu, iar autoritățile existente au fost așezate de Dumnezeu în pozițiile lor relative”. Apostolul arată în continuare că, atunci când îi pedepsesc pe cei ce fac răul, aceste autorități (chiar dacă nu-i aduc închinare lui Dumnezeu) acționează în mod indirect ca slujitori ai lui Dumnezeu, ‘aducând mânia asupra celui ce practică răul’ (Ro 13:1-6).

Faptul că autoritățile sunt „așezate de Dumnezeu în pozițiile lor relative” nu înseamnă că Dumnezeu a instituit aceste guverne sau că le susține. Mai degrabă el le folosește în așa fel încât ele să servească scopului său bun în ce privește voința sa cu privire la slujitorii lui de pe pământ. Moise a spus: „Când Cel Preaînalt le-a dat națiunilor o moștenire, când i-a despărțit pe fiii lui Adam unii de alții, el a fixat granițe popoarelor după numărul fiilor lui Israel” (De 32:8).

Regalitatea Fiului lui Dumnezeu. După înlăturarea ultimului rege care a domnit „pe tronul lui Iehova” la Ierusalim (1Cr 29:23), profetul Daniel a primit o viziune în care a văzut întronarea Fiului lui Dumnezeu ca Rege. Acesta primește autoritatea regală de la Iehova, Cel Bătrân de Zile, fapt ce arată clar că Iehova deține poziția de suveran. Relatarea spune: „M-am uitat în viziunile nopții și iată: cu norii cerurilor venea cineva ca un fiu al omului. El a primit permisiunea să intre la Cel Bătrân de Zile și a fost adus aproape, înaintea Lui. Și i s-a dat stăpânire, demnitate și un regat, pentru ca popoarele, națiunile și oamenii de toate limbile să-i slujească cu toții. Stăpânirea lui este o stăpânire de durată indefinită, care nu va trece, și regatul lui este un regat care nu va fi nimicit” (Da 7:13, 14). Comparând aceste versete cu cele din Matei 26:63, 64 se înțelege clar că „fiul omului” din viziunea lui Daniel este Isus Cristos. Lui i se permite accesul în prezența lui Iehova și i se dă stăpânire. (Compară cu Ps 2:8, 9; Mt 28:18.)

Suveranitatea lui Iehova este contestată. Răutatea există pe pământ de aproape tot atâta timp de cât există, potrivit cronologiei biblice, omul. Toți oamenii mor, iar păcatele și fărădelegile împotriva lui Dumnezeu s-au înmulțit (Ro 5:12, 15, 16). Întrucât Biblia spune că Dumnezeu a dat un început perfect omenirii, se ridică unele întrebări: Cum au apărut păcatul, imperfecțiunea și răutatea? Și de ce a permis Dumnezeul Atotputernic ca acestea să existe de atâta vreme? Răspunsul la aceste întrebări are legătură cu contestarea suveranității lui Dumnezeu. Contestarea suveranității sale a dat naștere unei controverse capitale, care îi vizează și pe oameni.

Ce fel de persoane dorește Dumnezeu ca slujitori. De-a lungul veacurilor, Iehova Dumnezeu a dovedit prin cuvinte și prin acțiuni că este un Dumnezeu al iubirii, bogat în bunătate nemeritată, care face judecată dreaptă, perfectă, și arată îndurare față de cei ce doresc să îi slujească (Ex 34:6, 7; Ps 89:14; vezi ÎNDURARE; DREPTATE, JUSTIȚIE). El este bun chiar și cu cei răi și nerecunoscători (Mt 5:45; Lu 6:35; Ro 5:8). Iehova își găsește plăcerea în faptul de a-și exercita suveranitatea cu iubire (Ier 9:24).

Drept urmare, Dumnezeu dorește ca în univers să existe doar persoane care îi slujesc deoarece îl iubesc și apreciază calitățile sale minunate, care îl iubesc în primul rând pe el și apoi își iubesc aproapele (Mt 22:37-39); care iubesc suveranitatea sa și doresc conducerea sa, considerând-o cea mai bună (Ps 84:10), și care, chiar dacă ar putea fi independente, ar alege suveranitatea, sau guvernarea, sa pentru că știu că este incomparabil mai bună, mai dreaptă și mai înțeleaptă decât oricare alta (Is 55:8-11; Ier 10:23; Ro 7:18). Astfel de persoane îi slujesc lui Dumnezeu nu pentru că le e frică de atotputernicia sa sau din motive egoiste, ci din iubire pentru dreptatea și înțelepciunea sa și pentru că au ajuns să cunoască măreția și bunătatea sa iubitoare (Ps 97:10; 119:104, 128, 163). Ele împărtășesc aceleași sentimente ca ale apostolului Pavel, care a exclamat: „O, adâncul bogăției, înțelepciunii și cunoștinței lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecățile sale și cât de necuprinse căile sale! Fiindcă «cine a ajuns să cunoască mintea lui Iehova sau cine a devenit sfătuitorul lui»? Sau: «Cine i-a dat primul, ca să trebuiască să fie răsplătit?» Căci toate lucrurile sunt de la el, prin el și pentru el. A lui să fie gloria pentru totdeauna! Amin!” (Ro 11:33-36).

Astfel de persoane, pe care le dorește Dumnezeu ca slujitori ai săi, ajung să îl cunoască pe Dumnezeu, iar a-l cunoaște pe Dumnezeu cu adevărat înseamnă a-l iubi și a-i susține cu loialitate suveranitatea. Apostolul Ioan a scris: „Cine rămâne în unitate cu el nu practică păcatul. Cine practică păcatul nici nu l-a văzut, nici n-a ajuns să-l cunoască” și „cine nu iubește n-a ajuns să-l cunoască pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (1Io 3:6; 4:8). Isus l-a cunoscut pe Tatăl mai bine decât oricine. El a spus: „Toate lucrurile mi-au fost încredințate de Tatăl meu. Nimeni nu-l cunoaște deplin pe Fiul în afară de Tatăl și nimeni nu-l cunoaște deplin pe Tatăl în afară de Fiul și de acela căruia Fiul vrea să i-l dezvăluie” (Mt 11:27).

Ei nu au cultivat iubire și apreciere. Cel care a contestat primul suveranitatea lui Iehova a fost o persoană care, deși se bucura de foloasele guvernării lui Dumnezeu, n-a apreciat cunoștința despre Dumnezeu și n-a căutat s-o aprofundeze și, de aceea, nu și-a adâncit iubirea față de el. Este vorba despre o ființă spirituală creată de Dumnezeu, un înger. Când Adam și Eva, prima pereche umană, au fost creați pe pământ, acest înger s-a folosit de ocazie pentru a atenta la suveranitatea lui Dumnezeu. Mai întâi, el a încercat (și a reușit) să o facă pe Eva, și apoi pe Adam, să nu se mai supună guvernării lui Dumnezeu, să-i conteste suveranitatea. El dorea să instituie o guvernare rivală.

Eva, prima persoană pe care acest înger a încercat să o ademenească, nu a avut apreciere față de Creatorul și Dumnezeul ei și n-a profitat de posibilitatea pe care o avea de a-l cunoaște. Ea a ascultat de glasul unei creaturi inferioare ei, de un șarpe (glasul era, de fapt, al îngerului rebel). Biblia nu spune că Eva ar fi fost surprinsă că șarpele vorbea. În schimb, spune că șarpele era „cel mai prudent dintre toate animalele sălbatice ale câmpului pe care le făcuse Iehova Dumnezeu” (Ge 3:1). Dacă șarpele a mâncat din „pomul cunoașterii binelui și răului”, iar Eva a avut apoi impresia că acest lucru l-a făcut înțelept, capabil să vorbească, nu putem ști, relatarea nu dă detalii. Îngerul rebel, care i-a vorbit prin șarpe, i-a oferit (a crezut ea) posibilitatea de a fi independentă, de ‘a fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul’, și a reușit s-o convingă că nu va muri (Ge 2:17; 3:4,  5; 2Co 11:3).

Nici Adam n-a dovedit apreciere și iubire față de Creatorul său, Cel care îi oferise toate lucrurile. Când răzvrătirea a apărut în familia lui, el nu i-a fost loial lui Dumnezeu și nu a luat poziție de partea sa, ci s-a lăsat convins de Eva. Se pare că el și-a pierdut credința în Dumnezeu și în capacitatea lui de a le asigura slujitorilor săi loiali toate lucrurile de care au nevoie. (Compară cu ceea ce i-a spus Iehova lui David după ce acesta a păcătuit cu Bat-Șeba, în 2Sa 12:7-9.) Mai mult decât atât, se pare că Adam chiar s-a supărat pe Iehova, după cum reiese din răspunsul pe care l-a dat când Iehova l-a întrebat cu privire la acțiunea lui greșită. Adam a răspuns: „Femeia pe care mi-ai dat-o să-mi fie alături, ea mi-a dat din rodul pomului și am mâncat” (Ge 3:12). Spre deosebire de Eva, Adam nu a crezut minciuna Șarpelui că nu va muri; însă atât Adam, cât și Eva au ales în mod conștient calea independenței și s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu (1Ti 2:14).

Adam nu putea să spună „sunt încercat de Dumnezeu”. Mai degrabă, lucrurile s-au întâmplat conform principiului: „Fiecare este încercat, fiind atras și ademenit de propria lui dorință. Apoi dorința, când devine roditoare, dă naștere păcatului, iar păcatul, odată săvârșit, aduce moartea” (Iac 1:13-15). Astfel, cei trei rebeli – îngerul, Eva și Adam – și-au folosit greșit liberul arbitru cu care fuseseră înzestrați de Dumnezeu renunțând la starea lor fără de păcat și urmând calea păcatului intenționat. (Vezi PERFECȚIUNE; PĂCAT.)

Obiectul controversei. Ce anume s-a contestat? Cine a fost insultat și defăimat prin această controversă ridicată de îngerul numit ulterior Satan Diavolul și susținută de Adam prin actul său de răzvrătire? A fost contestată supremația lui Iehova, faptul că el este Suveran? Era suveranitatea lui Dumnezeu în pericol? Nicidecum! Iehova deține autoritatea supremă și nimeni din cer sau de pe pământ nu i-o poate lua (Ro 9:19). Prin urmare, ceea ce s-a contestat atunci trebuie să fi fost legitimitatea, justețea și corectitudinea suveranității lui Dumnezeu – cu alte cuvinte s-a pus la îndoială faptul că Dumnezeu își exercita suveranitatea cu dreptate și spre binele supușilor săi. Să remarcăm întrebarea pusă Evei: „Este adevărat că Dumnezeu a spus să nu mâncați din toți pomii din grădină?”. Șarpele a insinuat că o asemenea interdicție era de neconceput, că Dumnezeu era exagerat de restrictiv, privându-i pe cei doi de ceva ce li se cuvenea de drept (Ge 3:1).

Ce era „pomul cunoașterii binelui și răului”?

Faptul că Adam și Eva au mâncat din „pomul cunoașterii binelui și răului” a constituit un act de răzvrătire. În calitatea sa de Suveran al universului, Creatorul a avut tot dreptul să dea legea privitoare la acel pom, întrucât Adam – o ființă creată, nu suveran – avea limite și trebuia să recunoască acest lucru. Pentru ca în univers să continue să domnească pacea și armonia, toate creaturile inteligente trebuiau să recunoască și să susțină suveranitatea Creatorului. Adam demonstra că recunoștea suveranitatea lui Dumnezeu dacă nu mânca din acel pom. Ca viitor tată al familiei umane ce avea să populeze pământul, el trebuia să se dovedească ascultător și loial, chiar și în cele mai mici lucruri. În acest caz se aplica următorul principiu: „Cine este fidel în foarte puțin este fidel și în mult și cine este nedrept în foarte puțin este nedrept și în mult” (Lu 16:10). Adam era capabil să asculte în mod perfect. Evident, fructul în sine nu avea nimic rău. (Interdicția nu se referea la relațiile sexuale, întrucât Dumnezeu îi poruncise primei perechi umane ʻsă umple pământulʼ [Ge 1:28]; ea se referea la fructul unui pom propriu-zis, așa cum spune Biblia.) În ce privește semnificația acelui pom, o explicație pertinentă o găsim în The Jerusalem Bible (1966), într-o notă de subsol de la Geneza 2:17. Aici se spune:

„Această cunoaștere este un privilegiu pe care Dumnezeu l-a rezervat pentru sine și pe care omul, păcătuind, a încercat să și-l aroge, 3:5, 22. Prin urmare, această cunoaștere nu înseamnă omnisciență, pe care omul decăzut nu o deține; nu înseamnă nici discernământ moral, pe care omul îl avea deja înainte de păcat și pe care Dumnezeu nu i-l putea refuza unei ființe raționale. Este vorba despre autoritatea de a decide singur ce e bine și ce e rău și de a acționa în consecință, o pretenție la independență morală absolută, prin care omul refuză să-și recunoască statutul de ființă creată. Primul păcat a fost un atac la adresa suveranității lui Dumnezeu, un păcat al mândriei”.

Slujitorii lui Dumnezeu acuzați de egoism. Un alt aspect al controversei reiese din ceea ce i-a spus Satan lui Dumnezeu despre slujitorul său fidel Iov. Satan a zis: „Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu? N-ai ridicat tu un gard în jurul lui, în jurul casei lui și în jurul a tot ce are el? Ai binecuvântat lucrarea mâinilor lui, iar animalele lui au umplut pământul. Dar acum întinde-ți mâna, te rog, și atinge-te de tot ce are și ai să vezi dacă nu te va blestema în față”. Apoi Satan a adus o altă acuzație: „Piele pentru piele și omul va da tot ce are pentru sufletul lui” (Iov 1:9-11; 2:4). Prin aceste cuvinte, Satan l-a acuzat pe Iov că nu-i slujea lui Dumnezeu din inimă, ci din motive egoiste, din interes. Astfel, Satan l-a calomniat pe Dumnezeu contestându-i suveranitatea, iar pe slujitorii lui Dumnezeu punând la îndoială loialitatea lor față de această suveranitate. Cu alte cuvinte, Satan a spus că, dacă i s-ar permite să-i pună la încercare pe oameni, niciunul nu și-ar păstra integritatea.

Iehova a permis să se dea un răspuns la această controversă, însă nu pentru că avea îndoieli în privința justeții suveranității sale. El nu avea nevoie să-și dovedească nimic lui însuși. Dumnezeu a lăsat un timp pentru soluționarea controversei din iubire față de creaturile sale inteligente. El a permis ca oamenii să fie încercați de Satan în fața întregului univers. El le-a acordat onoare creaturilor sale dându-le posibilitatea să-l demaște pe Diavol ca mincinos și să înlăture oprobriul adus nu numai asupra numelui lui Dumnezeu, ci și asupra numelui lor. Satan, cu atitudinea lui egotistă, ʻa fost lăsat în voia minții lui, pe care [Dumnezeu] n-o aprobăʼ (Ro 1:28). Când a abordat-o pe Eva, raționamentul lui a fost contradictoriu. Pe de o parte, l-a acuzat pe Dumnezeu că își exercită suveranitatea în mod incorect, nedrept, iar, pe de altă parte, el conta tocmai pe corectitudinea lui Dumnezeu, pe dreptatea lui. Satan a considerat, se pare, că Dumnezeu avea să se simtă obligat să-l lase în viață dacă își dovedea acuzația referitoare la lipsa de loialitate a creaturilor lui Dumnezeu.

Rezolvarea controversei – o chestiune vitală. Pentru toate ființele vii este vital să se rezolve această controversă, care are legătură cu supunerea lor față de suveranitatea lui Dumnezeu. Odată soluționată controversa, nu va mai fi nevoie niciodată să se aducă probe în această privință. Se pare că Iehova a dorit ca toate aspectele legate de controversă să fie pe deplin cunoscute și înțelese. Modul în care a acționat Dumnezeu ne întărește încrederea în caracterul său neschimbător, ne insuflă și mai mult respect pentru suveranitatea sa și le permite tuturor celor ce aleg să se supună suveranității lui Dumnezeu să facă acest lucru cu bucurie și cu toată convingerea. (Compară cu Mal 3:6.)

O controversă de natură morală. Satan nu a contestat puterea lui Dumnezeu; controversa ridicată de el este în esență o controversă de natură morală. Însă, întrucât Dumnezeu este invizibil ochilor umani, iar Satan face tot ce-i stă în putință să orbească mintea oamenilor, uneori puterea și chiar existența lui Iehova sunt puse la îndoială (1Io 5:19; Re 12:9). Oamenii au interpretat greșit răbdarea și bunătatea lui Dumnezeu și au devenit și mai răzvrătiți (Ec 8:11; 2Pe 3:9). Din acest motiv, pentru a rămâne slujitori integri ai lui Dumnezeu e nevoie de credință și de perseverență în încercări (Ev 11:6, 35-38). Totuși, Iehova are în vedere ca toți să-i cunoască numele și să știe că el este Suveranul. El i-a spus faraonului: „De aceea te-am lăsat în viață, ca să-ți arăt puterea mea, iar numele meu să fie proclamat pe tot pământul” (Ex 9:16). Tot la fel, Dumnezeu a permis ca această lume și dumnezeul ei, Satan Diavolul, să existe pentru o vreme și să meargă din rău în mai rău; dar el a stabilit și un timp când vor fi distruși (2Co 4:4; 2Pe 3:7). Într-o rugăciune profetică, un psalmist a spus: „Ca să se știe că tu, al cărui nume este Iehova, numai tu ești Cel Preaînalt peste tot pământul!” (Ps 83:18). Iehova însuși a jurat: „În fața mea se va pleca orice genunchi și orice limbă va jura, spunând: «Da, în Iehova se află dreptatea deplină și forța»” (Is 45:23, 24).

Amploarea controversei. Ce amploare a luat această controversă? Întrucât omul a fost atras în păcat și întrucât a păcătuit un înger, controversa a luat o amploare universală, ajungând să includă creaturile cerești ale lui Dumnezeu, chiar și pe Fiul unic născut al lui Dumnezeu, ființa cea mai apropiată lui Iehova. Acest Fiu, care a făcut întotdeauna ce îi este plăcut Tatălui, a fost, cu siguranță, foarte dornic să contribuie la justificarea suveranității lui Iehova (Ioa 8:29; Ev 1:9). Dumnezeu l-a ales pe el pentru această misiune și l-a trimis pe pământ, unde s-a născut din fecioara Maria (Lu 1:35). El a fost perfect și a rămas perfect și ireproșabil toată viața, chiar și când a suferit o moarte dezonorantă (Ev 7:26). Înainte de a muri, el a spus: „Acum are loc judecata acestei lumi, acum conducătorul acestei lumi va fi aruncat afară”. Și, de asemenea: „Vine conducătorul lumii. El n-are nicio putere asupra mea” (Ioa 12:31; 14:30). Satan n-a avut nicio putere asupra lui Cristos în sensul că n-a putut să-i știrbească integritatea; iar întrucât n-a reușit să-și dovedească acuzațiile, a fost condamnat și urmează să fie aruncat afară. Isus ʻa învins lumeaʼ (Ioa 16:33).

Isus Cristos, Cel care a dovedit justețea suveranității lui Iehova. Isus Cristos a dovedit în mod incontestabil că Diavolul este un mincinos și a dat un răspuns complet și definitiv la întrebarea: Îi va rămâne vreun om fidel lui Dumnezeu dacă ar fi supus la încercări? Drept urmare, Isus a fost numit de Dumnezeul Suveran să îndeplinească scopurile Sale și să eradicheze răutatea din univers, distrugându-l inclusiv pe Diavol. El va acționa potrivit acestei numiri și ʻorice genunchi se va pleca și orice limbă va recunoaște deschis că Isus Cristos este Domn spre gloria lui Dumnezeu, Tatălʼ (Flp 2:5-11; Ev 2:14; 1Io 3:8).

Cu autoritatea primită, Fiul, care domnește în numele Tatălui, „va reduce la nimic” toate guvernele, autoritățile și puterile care se opun suveranității lui Iehova. Apoi, așa cum arată apostolul Pavel, Isus Cristos va aduce cel mai mare omagiu suveranității lui Iehova: „Când toate lucrurile îi vor fi supuse, atunci și Fiul însuși se va supune Celui ce i-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul pentru toți” (1Co 15:24-28).

Cartea Revelația dezvăluie că la sfârșitul Domniei de O Mie de Ani a lui Cristos, pe parcursul căreia el va înlătura orice autoritate care ar încerca să rivalizeze cu suveranitatea lui Iehova, Diavolul va fi dezlegat pentru puțin timp. Acesta va căuta să readucă în atenție controversa referitoare la suveranitatea lui Iehova, dar, întrucât controversa va fi fost deja soluționată, lui nu i se va mai acorda mult timp. Satan și cei care vor trece de partea lui vor fi distruși definitiv (Re 20:7-10).

Alți susținători ai suveranității lui Iehova. Deși, prin fidelitatea sa, Cristos a dovedit pe deplin că Dumnezeu este cel care are dreptate în această controversă, li se permite și altora să aducă dovezi în acest sens (Pr 27:11). Apostolul Pavel a arătat ce s-a realizat prin integritatea și moartea de jertfă a lui Cristos: „Un singur act de justificare a făcut să fie declarați drepți pentru viață oameni de orice fel” (Ro 5:18). Cristos a fost numit Capul „corpului”, al congregației (Col 1:18), ai cărei membri îi urmează exemplul și își păstrează integritatea până la moarte; el este bucuros să guverneze împreună cu astfel de comoștenitori și coregenți în Regatul său (Lu 22:28-30; Ro 6:3-5; 8:17; Re 20:4, 6). În așteptarea lucrurilor pregătite de Dumnezeu, oamenii fideli din trecut au rămas integri, chiar dacă au fost imperfecți (Ev 11:13-16). De asemenea, mulți alții își vor pleca, în cele din urmă, genunchiul în semn de supunere și vor recunoaște din toată inima că suveranitatea lui Dumnezeu este legitimă și dreaptă. Va fi așa cum se spune într-un psalm profetic: „Tot ce are suflare să-l laude pe Iah! Lăudați-l pe Iah!” (Ps 150:6).