Tămâie
Amestec de rășini aromate și balsamuri care, în timp ce arde mocnit, răspândește un miros plăcut. Termenii ebraici qetóret și qetôráh derivă din rădăcina qatár, care înseamnă „a face să se înalțe fum de jertfă”. Echivalentul din Scripturile grecești creștine este thymíama.
Tămâia sfântă, care trebuia folosită la tabernacol în pustiu, era pregătită din ingrediente scumpe, oferite de întreaga congregație. (Ex 25:1, 2, 6; 35:4, 5, 8, 27-29) Când i-a transmis lui Moise rețeta după care trebuia pregătit acest amestec de patru ingrediente, Iehova a spus: „Ia cantități egale din următoarele parfumuri: picături de stacte, onice, galban parfumat și tămâie albă pură. Să faci din ele o tămâie; amestecul de mirodenii să fie un amestec preparat cu iscusință, să aibă sare, să fie pur și sfânt. Să pisezi o parte din tămâie până obții o pulbere fină și să pui o parte din aceasta înaintea Mărturiei, în cortul întâlnirii, unde mă voi arăta ție. Să fie preasfântă pentru voi”. Apoi, pentru a sublinia caracterul sacru și exclusiv al tămâiei, Iehova a adăugat: „Cine face ceva asemănător ei ca să-i simtă mirosul trebuie nimicit din poporul său”. (Ex 30:34-38; 37:29)
Ulterior, evreii fideli tradițiilor rabinice au adăugat și alte ingrediente la tămâia de la templu. Josephus a spus că aceasta era alcătuită din 13 substanțe parfumate. (Războiul iudeilor, V, V, 5) Potrivit lui Maimonide, printre ingredientele suplimentare se numărau ambra, casia, scorțișoara, smirna, șofranul și nardul.
„Altarul tămâiei” se afla în extremitatea vestică a compartimentului din tabernacol numit Sfânta, în imediata apropiere a perdelei care despărțea acest compartiment de Sfânta Sfintelor. (Ex 30:1; 37:25; 40:5, 26, 27) Și în templul lui Solomon exista un altar al tămâiei. (1Cr 28:18; 2Cr 2:4) Pe aceste altare se ardea tămâie sfântă în fiecare dimineață și în fiecare seară. (Ex 30:7, 8; 2Cr 13:11) O dată pe an, în Ziua Ispășirii, marele preot lua cu un vas pentru arderea tămâiei, sau un făraș pentru foc, cărbuni aprinși și „două mâini de tămâie” și le ducea în Sfânta Sfintelor, unde tămâia era pusă să fumege înaintea capacului Arcei. (Le 16:12, 13)
Marele preot Aaron a fost primul care a oferit tămâie pe altar. (Ex 30:7) Totuși, fiului său Eleazar i s-a încredințat supravegherea tuturor ustensilelor de la tabernacol, precum și a tămâiei. (Nu 4:16) Din câte se pare, cu excepția Zilei Ispășirii, arderea tămâiei nu era o sarcină ce îi revenea exclusiv marelui preot. Și despre preotul secundar Zaharia (tatăl lui Ioan Botezătorul) se spune că ardea tămâie. (Lu 1:8-11) La scurt timp după instituirea serviciului la tabernacol, doi fii ai lui Aaron, Nadab și Abihu, au fost uciși de Iehova deoarece au încercat să ofere tămâie aducând „foc nepermis”. (Le 10:1, 2; compară cu Ex 30:9; vezi ABIHU) Mai târziu, Core și 250 de bărbați, toți leviți, dar nu de descendență preoțească, s-au răzvrătit împotriva preoției aaronice. Atunci ei au fost supuși la un test: Moise le-a spus să ia fiecare un făraș pentru foc și să ardă tămâie la intrarea în tabernacol pentru ca Iehova să arate dacă îi accepta ca preoți ai săi. Toți au fost nimiciți, cu fărașele pentru foc în mână. (Nu 16:6, 7, 16-18, 35-40) Mai târziu, regele Ozia a fost lovit cu lepră când, plin de trufie, a încercat, să ardă tămâie la templu. (2Cr 26:16-21)
Odată cu trecerea timpului, națiunea Israel a început să neglijeze închinarea stabilită de Iehova. Israeliții au închis templul și au ars tămâie pe alte altare. (2Cr 29:7; 30:14) Mai mult decât atât, au ars tămâie pentru alți dumnezei, înaintea cărora s-au prostituat, și au profanat tămâia sfântă și în alte moduri, toate acestea fiind lucruri dezgustătoare în ochii lui Iehova. (Eze 8:10, 11; 16:17, 18; 23:36, 41; Is 1:13)
Semnificație. Legământul Legii a fost „o umbră a lucrurilor bune viitoare” (Ev 10:1) și se pare că arderea tămâiei a reprezentat, în cadrul acestui legământ, rugăciunile slujitorilor loiali ai lui Dumnezeu, adresate în armonie cu voința sa. Psalmistul a spus: „Rugăciunea mea să fie înaintea ta [Iehova] ca tămâia atent pregătită”. (Ps 141:2) De asemenea, cartea Revelația, scrisă în mare parte în simboluri, arată că cei aflați în jurul tronului ceresc al lui Dumnezeu au „cupe de aur pline cu tămâie. (Tămâia reprezintă rugăciunile sfinților.)” Unui înger „i s-a dat multă tămâie ca s-o ofere pe altarul de aur dinaintea tronului, în timp ce se înălțau rugăciunile tuturor sfinților”. (Re 5:8; 8:3, 4) Din mai multe puncte de vedere, tămâia care ardea a constituit un simbol potrivit pentru rugăciunile sfinților făcute zi și noapte și plăcute lui Dumnezeu. (Ev 5:7; 1Te 3:10; Pr 15:8)
Tămâia însă nu făcea ca rugăciunile unor închinători falși să fie acceptate de Dumnezeu. (Pr 28:9; Mr 12:40) În schimb, rugăciunile unui om drept au „mare putere”. (Iac 5:16) De asemenea, când Dumnezeu i-a pedepsit pe israeliți cu ‘o plagă’, Aaron „a pus . . . tămâia pe fărașul pentru foc și a început să facă ispășire pentru popor”. (Nu 16:46-48)
Nu este o cerință pentru creștini. Deși arderea tămâiei este o practică obișnuită în unele religii ale creștinătății, precum și în templele budiste, în Scripturi nu există nicio dovadă că arderea tămâiei ar fi o cerință pentru creștini. În primele patru secole ale erei noastre, nu există mențiuni ale vaselor pentru arderea tămâiei printre obiectele ecleziastice, iar până la Grigore cel Mare (a doua jumătate a secolului al VI-lea) nu există nicio dovadă că în cadrul serviciilor religioase s-ar fi ars tămâie. Evident, aceasta deoarece arderea tămâiei în închinarea adusă lui Dumnezeu a încetat odată cu venirea lui Cristos și ‘țintuirea pe stâlpul de tortură’ a legământului Legii (Col 2:14) și îndeosebi după înlăturarea completă a templului și a preoției aaronice. Arderea tămâiei nu a fost permisă în cadrul congregației creștine. Nici la nivel individual, primii creștini, asemenea evreilor, nu au ars niciodată tămâie în scop religios.
Primii creștini au refuzat, chiar cu prețul vieții, să ardă tămâie în onoarea împăratului. Daniel Mannix a scris: „Foarte puţini creştini şi-au renegat credinţa, deşi, în general, în arenă era pus la dispoziţia lor un altar pe care ardea focul. Tot ce trebuia să facă un deţinut era să presare deasupra flăcării puţină tămâie, după care i se dădea un Certificat de Jertfă şi era pus în libertate. În plus, i se explica atent că prin acest act nu i se închina împăratului, ci doar recunoştea natura divină a acestuia în calitate de conducător al statului roman. Cu toate acestea, aproape niciun creştin nu s-a folosit de această posibilitate pentru a scăpa”. (Those About to Die, 1958, p. 137)
Potrivit lui Tertulian (secolele al II-lea și al III-lea e.n.), creștinii nici măcar nu se implicau în comerțul cu tămâie. (Despre idolatrie, cap. XI) Nu la fel stau lucrurile și cu negustorii de tămâie care fac afaceri cu simbolicul Babilon cel Mare. (Re 18:11, 13)