Perioada de existență a unei persoane, exprimată în ani, luni și zile. Expresia idiomatică ebraică folosită cu referire la vârsta biologică a unei persoane se traduce literalmente prin „a fi fiu” de atâția ani. De exemplu, despre Iosif se spune literalmente că a murit ca „fiu de o sută zece de ani”, adică a murit „la vârsta de 110 ani”. (Ge 50:26) Vârsta unei persoane se poate referi și la maturitatea ei. Termenii ebraici sêv și sêváh (vârstă, vârstă înaintată) provin din rădăcina unui cuvânt care înseamnă „a încărunți”, fiind redat și prin „păr cărunt”. (1Sa 12:2; Pr 20:29) Există mai mulți termeni ebraici care se referă la vârstă înaintată sau la înaintare în vârstă, toți aceștia provenind din substantivul zaqán, ce înseamnă „barbă”. (Le 19:27) Cuvântul grecesc hēlikía înseamnă, în principal, „durată de viață” sau „vârstă” a unei persoane, dar se poate referi, totodată, și la dezvoltarea fizică, sau „statura” cuiva. (Mt 6:27; Ioa 9:21; Lu 2:52; 19:3) În Scripturile grecești mai apar și termenii gḗras („bătrânețe”; Lu 1:36) presbýtēs („om în vârstă”; Flm 9) presbýtis („femeie în vârstă”; Tit 2:3). Ultimele două cuvinte sunt înrudite cu presbýteros, care înseamnă „bărbat în vârstă; bătrân”. (Vezi BĂTRÂN.)

Sub Legea mozaică, bărbații erau considerați eligibili pentru serviciul militar la vârsta de 20 de ani. (Nu 1:3) Bărbatul orb din naștere pe care Isus l-a vindecat trebuie să fi avut cel puțin 20 de ani, întrucât atunci când unii evrei i-au chestionat pe părinții lui cu privire la cele întâmplate, ei au spus: „Întrebați-l pe el. Este major. Să vorbească el pentru sine”. (Ioa 9:21, 23) Biblia spune despre Sara că „îi trecuse vârsta” pentru a da naștere la copii, întrucât avea în jur de 90 de ani. (Ev 11:11)

Prin Legea mozaică era stabilită și o limită de vârstă la care un levit începea serviciul la templu, precum și una la care își încheia serviciul obligatoriu. Unii susțin că există o discrepanță între Numerele 4:3, 30, 31 și 8:24-26, întrucât în primul pasaj este menționată vârsta de 30 de ani pentru începerea serviciului levitic, pe când în al doilea, e menționată vârsta de 25 de ani. Însă, după cât se pare, aici este vorba despre două forme de serviciu. Astfel, potrivit unor lucrări rabinice, un levit începea să slujească la tabernacol la vârsta de 25 de ani, dar îndeplinea doar anumite sarcini ușoare, iar mai târziu, când împlinea 30 de ani, prelua sarcini mai grele. Aceste surse subliniază că expresiile „să lucreze”, „să slujească” și „să poarte lucrurile”, menționate în Numerele 4:3, 47, nu apar în Numerele 8:24, unde este menționată limita de vârstă de 25 de ani. În alte lucrări apare și ideea că leviții cu vârsta de peste 30 de ani aveau sarcini legate de transportarea tabernacolului și a echipamentului acestuia dintr-un loc în altul, în timp ce leviții cu vârste cuprinse între 25 și 30 de ani slujeau doar când tabernacolul era deja ridicat într-un loc de campare. Cei care susțin că sarcinile mai grele le erau date doar leviților de peste 30 de ani argumentează că la această vârstă o persoană are mai multă forță fizică, maturitate intelectuală și judecată sănătoasă. În Septuaginta apare vârsta de 25 de ani atât în Numerele 4:3, cât și în 8:24. Mai târziu, în timpul regelui David, limita de vârstă pentru începerea serviciului la tabernacol, înlocuit ulterior cu serviciul la templu, a fost coborâtă la 20 de ani. (1Cr 23:24-32; compară cu Ezr 3:8)

Leviții își încheiau serviciul obligatoriu când împlineau vârsta de 50 de ani. Potrivit textului din Numerele 8:25, 26, ei îi puteau ajuta în continuare, dacă doreau, pe ceilalți leviți aflați încă în serviciu, cu toate că nu erau desemnați direct să îndeplinească nicio sarcină anume și nici nu erau considerați răspunzători pentru aceasta. Unii sunt de părere că limita de vârstă pentru încheierea serviciului obligatoriu nu era stabilită doar din considerație față de vârsta leviților, ci mai degrabă pentru a nu se ajunge la un număr excesiv de leviți în raport cu sarcinile ce trebuiau îndeplinite. Această limită de vârstă nu se aplica în cazul marelui preot din linia lui Aaron, deoarece marele preot slujea în acest serviciu sfânt până la moartea sa, dacă era apt. (Nu 35:25) Aaron, primul mare preot al Israelului, a fost ales pentru acest serviciu când avea peste 80 de ani și a slujit aproape 40 de ani. (Ex 7:7; Nu 33:39)