Transfuziile de sînge — sînt sigure?

Înainte de a se supune oricărei terapii medicale, o persoană raţională se va informa cu privire la eventualele foloase şi riscuri. Dar ce se poate spune despre transfuziile de sînge? Ele sînt considerate în prezent un procedeu terapeutic de primă importanţă. Mulţi medici care manifestă un interes sincer faţă de pacienţi nu ezită să le administreze sînge. Faptul de a da sînge a fost asemănat cu a da viaţă.

Milioane de persoane au donat sau au primit sînge. În perioada 1986–87, în Canada au existat 1 300 000 de donatori la o populaţie de 25 de milioane de locuitori. „[În] anul cel mai recent pentru care sînt disponibile statistici, numai în Statele Unite au fost transfuzate între 12 şi 14 milioane de unităţi de sînge.“ — The New York Times, 18 februarie 1990.

„Sîngele s-a bucurat întotdeauna de o proprietate «magică», notează dr. Louise J. Keating. În primii 46 de ani atît medicii, cît şi publicul considerau rezerva de sînge mai sigură decît era în realitate“ (Cleveland Clinic Journal of Medicine, mai 1989). Care era situaţia atunci, şi care este ea azi?

Deja cu treizeci de ani în urmă, patologii şi personalul de la băncile de sînge au fost avizaţi: „Sîngele e dinamită! El poate face mult bine sau mult rău. Mortalitatea cauzată de transfuziile de sînge este egală cu aceea provocată de anestezia cu eter sau de apendicectomie. Se spune că la fiecare 1 000–3 000, sau poate 5 000, de transfuzii se înregistrează un deces.  În zona Londrei s-a semnalat un deces la fiecare 13 000 de flacoane de sînge transfuzat“. — New York State Journal of Medicine, 15 ianuarie 1960.

S-au eliminat de atunci aceste pericole astfel încît transfuziile să fie acum sigure? Să fim sinceri: În fiecare an sute de mii de persoane au reacţii adverse din cauza sîngelui şi mulţi mor. Poate că aceasta vă face să vă gîndiţi la anumite boli transmise prin sînge. Înainte de a examina totuşi acest aspect, să trecem în revistă unele riscuri mai puţin cunoscute.

SÎNGELE ŞI IMUNITATEA

La începutul secolului al XX-lea, oamenii de ştiinţă au început să înţeleagă mai bine extraordinara complexitate a sîngelui. Ei au aflat că există diferite tipuri de sînge. În transfuzii factorul decisiv este compatibilitatea dintre sîngele donatorului şi cel al pacientului. Dacă un pacient cu sînge din grupa A primeşte sînge din grupa B, poate avea loc o gravă reacţie hemolitică. Aceasta poate distruge o mare parte din globulele sale roşii, provocîndu-i repede moartea. Deşi stabilirea grupelor sanguine şi potrivirea lor a devenit un lucru de rutină, apar încă erori. În fiecare an sînt pacienţi care mor din cauza reacţiilor hemolitice.

Faptele arată că problema incompatibilităţii depăşeşte cu mult numărul relativ mic al grupelor sanguine pe care medicii caută să le potrivească. De ce? Într-un articol al său intitulat „Transfuziile: Întrebuinţări, abuzuri şi pericole“, dr. Douglas H. Posey jr. a scris: „Cu aproape 30 de ani în urmă Sampson a descris transfuzia de sînge ca o procedură relativ periculoasă . . . [De atunci] au fost identificate şi caracterizate cel puţin 400 de alte antigene ale globulelor roşii. Fără îndoială că numărul va continua să crească deoarece membrana eritrocitelor este de o complexitate vastă“. — Journal of the National Medical Association, iulie 1989.

Acum oamenii de ştiinţă studiază efectul pe care îl are sîngele transfuzat asupra apărării organismului, respectiv asupra sistemului imunitar. Ce ar putea însemna lucrul acesta pentru dumneavoastră sau pentru o rudă a dumnevoastră care are nevoie de o intervenţie chirurgicală?

Cînd medicii fac un transplant de inimă, de ficat sau de un alt organ, sistemul imunitar al pacientului simte prezenţa ţesutului străin şi îl poate respinge. Şi transfuzia este un transplant de ţesut. Chiar şi sîngele care a fost corespunzător combinat poate deregla sistemul imunitar. La un congres de patologie s-a subliniat faptul că sute de lucrări ştiinţifice „au stabilit o conexiune între transfuziile de sînge şi reacţiile imunitare“. — „Case Builds Against Transfusions“, Medical World News, 11 decembrie 1989.

O sarcină principală a sistemului imunitar este aceea de a depista şi de a distruge celulele maligne (canceroase). Ar putea imunosupresia să mărească riscul de a contracta cancer şi de a muri? Să luăm în considerare două exemple.

Revista Cancer din 15 februarie 1987 a publicat rezultatele unui studiu efectuat în Ţările de Jos: „La pacienţii afectaţi de cancer al colonului s-a observat că transfuziile au un semnificativ efect advers în ce priveşte supravieţuirea de lungă durată. În cadrul acestui grup, supravieţuirea globală cumulativă într-o perioadă de 5 ani a fost de 48% la pacienţii transfuzaţi şi de 74% la pacienţii netransfuzaţi“. Un grup de medici de la University of Southern California au ţinut sub observaţie o sută de pacienţi supuşi unei operaţii de cancer. „Recidiva tuturor cazurilor de cancer al laringelui a fost de 14%  pentru cei care nu primiseră sînge şi de 65% pentru cei care primiseră. În cazul cancerului cavităţii bucale, faringelui, nasului sau sinusurilor, rata de recidivă a fost de 31% la cei fără transfuzii şi de 71% la cei cu transfuzii.“ — Annals of Otology, Rhinology & Laryngology, martie 1989.

Ce indică aceste studii referitor la transfuzii? În articolul său, intitulat „Transfuziile de sînge şi chirurgia oncologică“, dr. John S. Spratt remarca: „Chirurgul oncolog s-ar putea să fie nevoit să renunţe la transfuzii“. — The American Journal of Surgery, septembrie 1986.

O altă sarcină fundamentală a sistemului imunitar este aceea de a apăra organismul de infecţii. Este de înţeles, aşadar, de ce unele studii arată că pacienţii care primesc sînge sînt mult mai expuşi la infecţii. Dr.  P. I. Tartter a efectuat un studiu asupra unor pacienţi supuşi unei operaţii colo-rectale. Dintre cei cărora li s-a făcut transfuzie, 25% au făcut infecţii, în comparaţie cu 4% dintre cei care nu au primit sînge. Tartter relatează: „Transfuziile de sînge efectuate preoperatoriu, în timpul operaţiei sau postoperatoriu au fost asociate cu complicaţii infecţioase . . . Riscul de a contracta o infecţie postoperatorie a crescut proporţional cu numărul de unităţi de sînge transfuzat“ (The British Journal of Surgery, august 1988). Participanţii la un congres ţinut în 1989 de Asociaţia Americană a Băncilor de Sînge au aflat că 23% dintre cei care au primit sînge omolog în timpul operaţiei de înlocuire a articulaţiei şoldului au făcut infecţii, dar cei care nu au primit sînge nu au avut nici o infecţie.

Referitor la aceste efecte colaterale ale transfuziilor de sînge, dr. John A. Collins scria: „Ar fi culmea ironiei să se descopere că un «tratament» despre a cărui reală eficacitate există puţine dovezi agravează chiar una dintre principalele probleme de care suferă pacienţii respectivi“. — World Journal of Surgery, februarie 1987.

POATE SÎNGELE SĂ TRANSMITĂ BOLI?

Medicii conştiincioşi, precum şi mulţi pacienţi sînt preocupaţi de maladiile transmise prin sînge. Care sînt aceste maladii? Sincer vorbind, nu există numai una sau două, ci nenumărate.

După ce analizează cele mai cunoscute boli, lucrarea Techniques of Blood Transfusion (1982) menţionează „alte boli infecţioase asociate transfuziilor“, cum sînt sifilisul, infecţia cu citomegalovirus şi malaria. Apoi, ea adaugă: „S-au observat multe alte boli transmisibile prin  intermediul transfuziilor de sînge, printre care infecţiile cu virusul herpesului, mononucleoza infecţioasă (virusul lui Epstein-Barr), toxoplasmoza, tripanozomiaza [maladia somnului african şi boala lui Chagas], leishmanioza, bruceloza [frigurile malteze], tifosul, filarioza, pojarul, salmoneloza şi febra căpuşei de Colorado“.

De fapt, lista acestor boli este în creştere. Probabil că aţi citit titluri ca „Boala lui Lyme de la o transfuzie? Este puţin probabil, totuşi experţii sînt îngrijoraţi“. Cît de sigur este sîngele unui donator pozitiv la testul pentru boala lui Lyme? O comisie de medici a fost întrebată dacă ar fi acceptat un asemenea sînge. „Toţi au răspuns negativ, deşi nici unul nu a recomandat respingerea sîngelui de la asemenea donatori.“ Ce anume ar trebui să creadă publicul despre sîngele depozitat pe care nici chiar experţii nu l-ar accepta? — The New York Times, 18 iulie 1989.

Un al doilea motiv de îngrijorare este acela că sîngele recoltat într-o ţară în care este răspîndită o anumită boală poate fi folosit într-o zonă foarte îndepărtată, unde nici publicul, nici medicii nu sînt conştienţi de pericolul respectiv. Uşurinţa cu care se poate călători astăzi dintr-un loc într-altul, precum şi creşterea numărului de refugiaţi şi de imigranţi a mărit riscul de transmitere a unei boli străine prin intermediul unui produs sanguin.

În plus, un specialist în boli infecţioase a avertizat: „Rezervele de sînge trebuie testate pentru a se evita transmiterea a diferite boli care anterior nu erau considerate infecţioase, cum sînt leucemia, limfomul şi demenţa presenilă [sau boala lui Alzheimer]“. — Transfusion Medicine Reviews, ianuarie 1989.

Oricît de înfricoşătoare sînt aceste riscuri, există altele şi mai de temut.

PANDEMIA DE SIDA

„SIDA a modificat pentru totdeauna părerea medicilor şi a pacienţilor despre meritul sîngelui. Şi acesta este un lucru bun, au spus medicii reuniţi pentru o conferinţă asupra transfuziilor de sînge ţinută la National Institutes of Health.“ — Washington Post, 5 iulie 1988.

Pandemia de SIDA (sindromul imunodeficienţei dobîndite) le-a amintit într-un mod dramatic oamenilor despre pericolul de a contracta o boală infecţioasă prin intermediul sîngelui. Răspîndirea acestei boli a atins proporţii necontrolabile; milioane de oameni sînt infectaţi, iar rata mortalităţii este practic de 100%.

SIDA este cauzat de virusul imunodeficienţei umane (HIV) care poate fi transmis prin sînge. Flagelul SIDA a apărut în 1981. Un an mai tîrziu, experţii au descoperit că virusul s-ar putea transmite prin intermediul sîngelui şi al derivaţilor lui. Este un lucru recunoscut acum că industria sîngelui nu a reacţionat cu promptitudine, nici chiar după ce au fost disponibile testele de depistare a sîngelui cu anticorpi anti-HIV. În cele din urmă, în 1985, * s-a început testarea sîngelui donat, dar procedeul nu a fost aplicat nici măcar atunci la produsele sanguine aflate deja în circulaţie.

 Apoi, publicul a fost asigurat: ‘Rezervele de sînge sînt acum sigure’. Mai tîrziu însă, s-a descoperit existenţa unei periculoase „perioade deschise“ pentru SIDA. După ce o persoană este infectată, pot să treacă luni de zile pînă cînd să producă anticorpi depistabili la test. Neştiind că este purtător de virus, individul respectiv poate să doneze sînge, care va apărea negativ la test. Acest lucru s-a şi întîmplat. Unii au contractat SIDA după ce li s-a transfuzat un astfel de sînge.

Dar tabloul devine şi mai sumbru. The New England Journal of Medicine din 1 iunie 1989 vorbea despre „Infecţiile latente cu HIV“. S-a stabilit că cineva poate să poarte ani de zile virusul SIDA înainte ca acesta să fie depistat de actualele teste indirecte. Există unii care ar vrea să minimalizeze aceste fapte considerîndu-le cazuri rare, dar s-a demonstrat „că riscul transmiterii SIDA prin intermediul sîngelui şi al derivaţilor lui nu poate fi total eliminat“ (Patient Care, 30 noiembrie 1989). Concluzia alarmantă ce se desprinde de aici este că un test negativ nu este neapărat o garanţie de sănătate. Cîţi vor mai contracta oare SIDA prin intermediul sîngelui?

ESTE DOAR ÎNCEPUTUL?

În ce priveşte dilema provocată de sînge, nimeni nu ştie care şi cîte vor mai fi pericolele letale ce se vor mai putea descoperi.

Virusul SIDA a fost numit HIV, dar acum unii experţi îl numesc HIV-1. De ce? Deoarece au descoperit un alt virus din această familie (HIV-2) care poate să provoace aceleaşi simptome şi este larg răspîndit în anumite regiuni. Mai mult decît atît, acest virus „nu este depistat întotdeauna de testele pentru SIDA ce sînt folosite actualmente acolo, relatează The New York Times din 27 iunie 1989. Noile descoperiri . . . fac şi mai dificilă pentru băncile de sînge certitudinea că o donaţie este sigură“.

Dar ce se poate spune despre rudele îndepărtate ale virusului SIDA? O comisie prezidenţială din Statele Unite a afirmat că un astfel de virus „este considerat a fi cauza leucemiei/limfomului celulelor T adulte şi a unei grave maladii neurologice“. Acest virus este deja prezent în rîndul donatorilor de sînge şi poate fi transmis prin intermediul sîngelui. Oamenii au dreptul să se întrebe: ‘Cît de eficient este screening-ul adoptat de băncile de sînge pentru aceşti alţi viruşi?’

Într-adevăr, numai viitorul ne va spune cît de mulţi viruşi transmişi prin sînge ne pîndesc din rezervele de sînge existente. „Ceea ce nu cunoaştem poate fi mult mai îngrijorător decît ceea ce cunoaştem, scrie dr. Harold T. Meryman. Va fi şi mai greu de stabilit o legătură între transfuzii şi viruşii transmisibli care au perioade de incubaţie de mai mulţi ani; şi va fi şi mai dificil de a-i depista. Fără îndoială, grupul HTLV este numai primul dintre cei care urmează să apară“ (Transfusion Medicine Reviews, iulie 1989). „Ca şi cum epidemia SIDA nu ar provoca destulă suferinţă . . . în perioada anilor ’80 au ieşit la iveală noi riscuri ale transfuziei, riscuri presupuse sau demonstrate. Nu avem nevoie de prea multă imaginaţie pentru a prezice că există alte maladii virale grave transmise prin transfuzii de sînge omolog.“ — Limiting Homologous Exposure: Alternative Strategies, 1989.

Pericolele existente sînt astăzi atît de numeroase încît, în Statele Unite, Centrele pentru Controlul Bolilor recomandă luarea unor „precauţii universale“. Cu alte cuvinte, ‘personalul sanitar ar trebui să presupună că toţi pacienţii sînt infectaţi cu HIV şi cu alţi agenţi patogeni transmişi prin sînge’. Pe bună dreptate, personalul sanitar şi oamenii de rînd îşi reconsideră părerea faţă de sînge.

[Notă de subsol]

[Chenarul de la pagina 8]

„Aproximativ o transfuzie dintr-o sută este însoţită de febră, frisoane sau urticarie . . . Aproximativ o transfuzie de sînge din 6 000 produce o reacţie hemolitică. Aceasta este o gravă reacţie imunologică ce poate surveni într-un mod acut sau la cîteva zile după transfuzie; ea poate provoca o insuficienţă renală acută, şoc, o coagulare intravasculară, şi chiar moartea.“ — Conferinţa ţinută în 1988 de NIH (National Institutes of Health).

[Chenarul de la pagina 9]

Fiind întrebat de ce refuzase o transfuzie de sînge, savantul danez Niels Jerne, laureat al premiului Nobel pentru medicină în 1984, a răspuns: „Sîngele unei persoane este asemenea amprentelor ei digitale; nu există două tipuri de sînge exact identice“.

 [Chenarul de la pagina 10]

SÎNGE, FICAT DISTRUS ŞI . . .

„Ce ironie! SIDA născută din sînge . . . nu a constituit niciodată o ameninţare atît de mare ca alte boli, de exemplu, hepatita.“ — Washington Post.

De fapt, mulţi au contractat o formă gravă de hepatită, pentru care nu există un tratament special, şi au murit. Potrivit periodicului U.S.News & World Report din 1 mai 1989, circa 5 la sută dintre donatorii de sînge contractează hepatită: 175 000 de persoane pe an. Jumătate dintre aceştia devin purtători cronici, şi cel puţin 1 din 5 face ciroză, sau cancer al ficatului. S-a estimat că 4 000 mor. Imaginaţi-vă ce titluri aţi citi în ziare dacă s-ar prăbuşi un avion cu reacţie şi toţi pasagerii ar muri! Dar 4 000 de decese anual echivalează cu cele care ar fi provocate de prăbuşirea unui avion cu reacţie în fiecare lună!

De o vreme încoace, medicii ştiu că o formă mai blîndă de hepatită (tipul A) se transmite prin intermediul alimentelor şi al apei contaminate. Apoi ei au descoperit că o formă mult mai gravă se transmitea prin intermediul sîngelui, dar nu dispuneau de un test de control corespunzător. În sfîrşit, savanţi străluciţi au aflat cum să identifice „amprentele“ acestui virus (tipul B). La începutul anilor ’70, în unele ţări, sîngele a început să fie supus unor teste de control. Rezervele de sînge păreau sigure, iar viitorul sîngelui luminos! Dar aşa era oare?

Nu peste mult timp s-a descoperit că mii de persoane care primiseseră sînge verificat au contractat totuşi hepatită. Mulţi, slăbiţi de boală, au aflat că ficatul le era distrus. Dar, din moment ce sîngele fusese testat, cum s-a ajuns aici? Sîngele a fost purtătorul unei alte forme de hepatită, numită non-A non-B (NANB). Timp de un deceniu ea a constituit teroarea primitorilor, afectînd între 8 şi 17 la sută dintre primitorii de sînge din Israel, Italia, Japonia, Spania, Statele Unite şi Suedia.

Apoi au apărut titluri ca: „În sfîrşit a fost izolat misteriosul virus al hepatitei non-A non-B“; „O soluţie la febra din sînge“. Apoi, din nou, mesajul era: ‘Am găsit agentul misterios!’ În aprilie 1989 s-a anunţat oficial că fusese pus la punct un test pentru hepatita NANB, actualmente numită hepatita C.

Dar poate că vă întrebaţi dacă acest optimism nu era cumva prematur. De fapt, cercetătorii italieni depistaseră un alt virus al hepatitei, un mutant care părea să fie răspunzător de o treime din cazuri. „Unii experţi, observa Harvard Medical School Health Letter din noiembrie 1989, se tem că A, B, C şi D nu constituie întregul alfabet al viruşilor hepatitei; în curînd ar putea să se ivească alţii“. The New York Times din 13 februarie 1990 spunea: „Experţii au o vie bănuială că există şi alţi viruşi care pot provoca hepatite; dacă vor fi descoperiţi, ei vor fi numiţi hepatita E şi aşa mai departe“.

Vor trebui oare băncile de sînge să mai facă îndelungate cercetări pînă să pună la punct teste noi care să garanteze siguranţa sîngelui? Revenindu-se la problema costului, un director al Crucii Roşii americane a făcut următoarea declaraţie îngrijorătoare: „Nu vom putea continua să tot adăugăm test după test pentru fiecare agent infecţios care s-ar putea răspîndi“. — Medical World News, 8 mai 1989.

Nici chiar testul pentru hepatita B nu este absolut sigur: există încă mulţi care contractează hepatită în urma transfuziei. În afară de aceasta, prezintă oare anunţatul test pentru hepatita C suficientă garanţie? The Journal of the American Medical Association din 5 ianuarie 1990 arăta că ar putea să treacă un an pînă cînd anticorpii maladiei să poată fi depistaţi la test. Între timp cei cărora li s-a transfuzat un astfel de sînge pot să se trezească cu ficatul distrus şi în pragul morţii.

[Chenarul/Ilustraţia de la pagina 11]

Boala lui Chagas ilustrează modul în care sîngele poate să transmită la distanţă o maladie. Publicaţia „The Medical Post“ din 16 ianuarie 1990 relatează că ‘în America Latină există între 10 şi 12 milioane de persoane afectate de forma cronică a acestei boli’. Această maladie a fost definită drept „una dintre principalele riscuri ale transfuziei în America de Sud“. O insectă „asasin“ îşi înţeapă victima pe faţă în timp ce aceasta doarme, îi suge sîngele şi îşi depune excrementele în rană. Victima poate să fie purtătoare a bolii lui Chagas ani de zile (şi între timp să doneze, poate, sînge) înainte de a manifesta complicaţii cardiace letale.

Dar de ce ar trebui să-i intereseze acest lucru pe oamenii care trăiesc pe continente îndepărtate? În „The New York Times“ din 23 mai 1989, dr. L. K. Altman se referea la pacienţii care au contractat boala lui Chagas în urma unei transfuzii, pacienţi dintre care unul a murit. El scria: „Alte cazuri au trecut, poate, neobservate deoarece [medicii de aici] nu sînt familiarizaţi cu boala lui Chagas şi nici nu îşi dau seama că poate fi transmisă prin transfuzii“. Într-adevăr, sîngele poate să transmită boli la mare distanţă.

[Chenarul de la pagina 12]

Dr. Knud Lund-Olesen scria: „Dat fiind că . . . persoane aparţinînd unor grupuri cu un grad ridicat de risc se oferă ca donatori deoarece astfel sînt supuşi automat testului pentru SIDA, cred că refuzul de a primi sînge este justificat. Martorii lui Iehova refuză acest lucru de ani de zile. Au prevăzut ei viitorul?“ — „Ugeskrift for Læger“ (Un săptămînal pentru medici), 26 septembrie 1988.

[Legenda fotografiei de la pagina 9]

Papa a supravieţuit atentatului. După ce părăsise spitalul, el a trebuit să fie adus înapoi şi să rămînă aici două luni. De ce? Datorită unei infecţii potenţial fatală cu citomegalovirus provocată în urma transfuziei de sînge

[Provenienţa fotografiei]

UPI/Bettmann Newsphotos

[Legenda fotografiei de la pagina 12]

Virusul SIDA

[Provenienţa fotografiei]

CDC, Atlanta, Ga.