Studii asupra Scripturilor inspirate şi a cadrului lor

Studiul numărul 4 — Biblia şi canonul ei

Originea cuvântului „Biblie“; stabilirea cărţilor care aparţin bibliotecii divine; respingerea cărţilor apocrife.

1, 2. a) Care este sensul de bază al cuvântului grecesc biblía? b) Cum apare acest cuvânt, precum şi diferite forme gramaticale ale lui în Scripturile greceşti creştine? c) Din ce limbă a fost împrumutat cuvântul „Biblie“ în limba română?

SCRIPTURILE inspirate sunt numite în general Biblia. De aceea, este important să analizăm originea şi semnificaţia termenului „Biblie“. Acest cuvânt provine din grecescul biblía şi înseamnă „cărticele“. La rândul lui, acesta derivă de la bíblos, cuvânt ce denumea miezul papirusului, plantă din care se confecţiona în vechime „hârtia“ de scris. (Grecii au pus numele Byblos portului fenician Ghebal, prin care papirusul era adus din Egipt.) Diferitele scrieri realizate pe acest material au ajuns să fie numite biblía. Astfel, cu timpul, cuvântul biblía s-a referit la orice scriere, sul, carte, document, scriptură sau chiar la o colecţie de cărticele a unei biblioteci.

² În mod surprinzător, cuvântul „Biblie“ nu apare în textul Sfintelor Scripturi nici în limba română, nici în alte limbi. Totuşi, în secolul al II-lea î.e.n., colecţia scrierilor inspirate a Scripturilor ebraice era numită în limba greacă ta biblía. În Daniel 9:2, profetul a scris: „Eu, Daniel, am înţeles din cărţi . . .“. În Septuaginta apare aici bíblois, forma de dativ plural a cuvântului bíblos. În 2 Timotei 4:13, Pavel a scris: „Când vii, adu . . . sulurile [în greceşte, biblía]“. Cuvintele greceşti biblíon şi bíblos, în diferitele lor forme gramaticale, apar de peste 40 de ori în Scripturile greceşti creştine şi sunt traduse în mod obişnuit prin „sul/suluri“ sau „carte/cărţi“. Mai târziu, termenul biblía a fost utilizat în latină ca substantiv cu formă de singular, iar din latină a fost împrumutat şi în limba română.

3. Cum au confirmat scriitorii Bibliei că ea este Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu?

³ Este Cuvântul lui Dumnezeu. Deşi la redactarea scrierilor inspirate au luat parte mai mulţi bărbaţi, iar alţii au tradus-o din limbile originare în limbile moderne, Biblia este, în sensul cel mai deplin, Cuvântul lui Dumnezeu, revelaţia inspirată pe care el însuşi le-a dat-o oamenilor. De altfel, chiar scriitorii inspiraţi au considerat-o astfel, după cum reiese din expresiile pe care le-au folosit, cum ar fi ‘exprimarea gurii lui Iehova’ (Deut. 8:3), „cuvintele pe care ni le-a spus Iehova“ (Ios. 24:27), ‘poruncile lui Iehova’ (Ezra 7:11), „legea lui Iehova“ (Ps. 19:7), „cuvântul lui Iehova“ (Is. 38:4) şi ‘cuvântul care iese din gura lui Iehova’ (Mat. 4:4).

BIBLIOTECA DIVINĂ

4. Din ce este alcătuită Biblia, şi cine a stabilit ce cărţi să facă parte din ea?

⁴ Biblia, aşa cum o cunoaştem astăzi, este, de fapt, o colecţie de documente antice, scrise sub inspiraţie divină. Ele au fost redactate şi compilate de-a lungul a şaisprezece secole. Această colecţie alcătuieşte, în forma ei completă, ceea ce Ieronim a numit pe bună dreptate în latină Bibliotheca Divina. Această bibliotecă are un catalog, sau listă oficială de publicaţii, care cuprinde doar cărţile ce au legătură cu specificul acestei biblioteci. Nicio carte neautorizată nu face parte din ea. Fiind Marele Bibliotecar, Iehova Dumnezeu a stabilit normele după care s-a putut determina ce cărţi trebuiau incluse pe această listă. Aşadar, Biblia are un catalog bine stabilit, care conţine 66 de cărţi, toate redactate sub îndrumarea spiritului sfânt al lui Dumnezeu.

5. Ce se înţelege prin canonul Bibliei, şi de unde provine această denumire?

⁵ Colecţia sau lista cărţilor acceptate ca fiind scrieri inspirate şi autentice este deseori numită canonul Bibliei. La început, trestia (qanéh, în ebraică) servea drept riglă de măsurat când nu era disponibilă o bucată de lemn. Apostolul Pavel a folosit cuvântul grecesc kanón atât cu referire la o ‘regulă de conduită’, cât şi cu referire la ‘teritoriul’ ce îi fusese „repartizat după măsură“ (Gal. 6:16; 2 Cor. 10:13). Cărţile canonice sunt deci adevărate, inspirate şi demne să fie utilizate ca îndreptar pentru a stabili credinţa corectă, doctrina corectă şi conduita corectă. Dacă folosim cărţi care nu sunt „drepte“ asemenea firului cu plumb, „clădirea“ noastră nu va fi dreaptă şi nu va primi aprobarea Inspectorului Suprem.

6. Care sunt câteva dintre normele care stau la baza stabilirii canonicităţii unei cărţi?

⁶ Stabilirea canonicităţii. Care sunt câteva dintre normele divine pe baza cărora s-a stabilit  canonicitatea celor 66 de cărţi ale Bibliei? În primul rând, documentele trebuie să se refere la ceea ce a făcut Iehova cu privire la pământ. Ele trebuie să-i îndrume pe oameni spre închinarea adusă lui Iehova, să insufle un respect profund faţă de numele său, faţă de lucrările şi faţă de scopurile sale cu privire la pământ. De asemenea, ele trebuie să facă dovada că au fost scrise sub inspiraţie divină, cu alte cuvinte că sunt rezultatul acţiunii spiritului sfânt (2 Pet. 1:21). Ele nu trebuie să promoveze superstiţii sau închinarea la creaturi, ci, mai degrabă, trebuie să încurajeze manifestarea iubirii şi serviciul adus lui Dumnezeu. În niciuna dintre aceste scrieri nu trebuie să existe ceva care să fie în dezacord cu armonia internă a întregului, ci fiecare carte, prin unitatea ei cu celelalte, trebuie să demonstreze că este lucrarea unui autor unic, Iehova Dumnezeu. De asemenea, este de aşteptat ca aceste scrieri să fie exacte până în cele mai mici detalii. Pe lângă aceste aspecte esenţiale, există şi alte indicii ale caracterului inspirat, deci ale canonicităţii lor, în funcţie de natura conţinutului fiecărei cărţi, aspecte ce au fost discutate deja în materialul introductiv al fiecărei cărţi biblice. În plus, atât cu privire la Scripturile ebraice, cât şi cu privire la Scripturile greceşti creştine există împrejurări specifice care ajută la stabilirea canonului Bibliei.

SCRIPTURILE EBRAICE

7. Care au fost etapele ce au dus la terminarea canonului ebraic, şi cu ce trebuia să fie în armonie fiecare nouă porţiune?

⁷ Ar fi greşit să credem că acceptarea a ceea ce reprezintă Scripturile inspirate a trebuit să aştepte până în secolul al V-lea î.e.n., când a fost terminat canonul ebraic. Chiar de la început, scrierile lui Moise, redactate sub îndrumarea spiritului sfânt, au fost considerate de israeliţi ca fiind inspirate de Dumnezeu, deci de origine divină. Când a fost terminat, Pentateuhul a reprezentat canonul din acel timp. Celelalte revelaţii privitoare la scopurile lui Iehova, primite de oameni prin inspiraţie divină, trebuiau să urmeze în mod logic principiile fundamentale referitoare la închinarea adevărată enunţate în Pentateuh şi să fie în armonie cu ele. Am putut constata lucrul acesta când am examinat fiecare carte a Bibliei, îndeosebi pasajele care fac referire la grandioasa temă a Bibliei: sfinţirea numelui lui Iehova şi justificarea suveranităţii sale prin intermediul Regatului condus de Cristos, Sămânţa promisă.

8. Cum s-a stabilit canonicitatea cărţilor profetice ale Bibliei?

⁸ În Scripturile ebraice există mai ales multe profeţii. Iehova însuşi a dat prin Moise criteriul de stabilire a autenticităţii unei profeţii, adică dacă ea provenea sau nu de la Dumnezeu. Acest criteriu a ajutat la stabilirea canonicităţii cărţilor profetice (Deut. 13:1–3; 18:20–22). O analiză a fiecărei cărţi profetice a Scripturilor ebraice în raport cu întreaga Biblie şi cu istoria laică demonstrează fără nicio îndoială că scriitorii ei au rostit „cuvântul“ în numele lui Iehova, că acest cuvânt ‘s-a adeverit sau s-a împlinit’ în întregime, la scară mică, ori parţial, când se referea la lucruri ce urmau să aibă loc în viitor, şi că i-a îndrumat pe oameni spre Dumnezeu. Îndeplinirea acestor cerinţe arăta că profeţia era autentică şi inspirată.

9. De ce factor important trebuie să se ţină seama când este examinat canonul Bibliei?

⁹ Citatele folosite de Isus şi de scriitorii inspiraţi ai Scripturilor greceşti creştine reprezintă o modalitate sigură de stabilire a canonicităţii multor cărţi ale Scripturilor ebraice, însă această metodă nu se aplică la toate cărţile, de exemplu la cărţile Estera şi Eclesiastul. Aşadar, pentru stabilirea canonicităţii unei cărţi trebuie să se ţină seama de încă un factor deosebit de important, care se aplică la întregul canon al Bibliei. Aşa cum Iehova i-a inspirat pe unii oameni să aştearnă în scris mesajele sale divine pentru a-i instrui, a-i întări şi a-i încuraja să i se închine şi să-i slujească, tot aşa este logic ca Iehova să fi condus şi să fi îndrumat compilarea scrierilor inspirate şi stabilirea canonului Bibliei. Lucrul acesta era necesar ca să nu existe nicio îndoială cu privire la conţinutul Cuvântului său, Cuvântul adevărului, care trebuia să constituie rigla de măsură permanentă a închinării adevărate. Într-adevăr, numai aşa a fost posibil ca, în continuare, unele creaturi de pe pământ ‘să fie născute din nou prin cuvântul lui Dumnezeu’ şi să confirme că „cuvântul lui Iehova dăinuie pentru totdeauna“ (1 Pet. 1:23, 25).

10. Când a fost stabilit canonul Scripturilor ebraice?

¹⁰ Stabilirea canonului ebraic. Potrivit tradiţiei iudaice, Ezra a început compilarea şi catalogarea canonului Scripturilor ebraice, iar Neemia a terminat alcătuirea lui. Cu siguranţă, Ezra a fost calificat pentru această lucrare, întrucât el însuşi s-a numărat printre scriitorii inspiraţi ai Bibliei, fiind, de asemenea, preot, erudit şi copist oficial al scrierilor sacre (Ezra 7:1–11). Nu avem niciun motiv să punem la îndoială punctul de vedere tradiţional potrivit căruia canonul Scripturilor ebraice a fost stabilit înainte de sfârşitul secolului al V-lea î.e.n.

11. În ce ordine apar cărţile Scripturilor ebraice în canonul tradiţional iudaic?

¹¹ Scripturile ebraice conţin astăzi 39 de cărţi,  deşi canonul tradiţional iudaic, care conţine aceleaşi cărţi, numără doar 24. Unele autorităţi în materie au pus cartea Rut alături de Judecătorii, iar Plângerile alături de Ieremia, considerând că numărul cărţilor canonice este de 22, chiar dacă recunoşteau aceleaşi scrieri canonice. * Astfel, numărul cărţilor inspirate este egal cu numărul literelor alfabetului ebraic. În continuare este prezentată lista celor 24 de cărţi, potrivit canonului tradiţional iudaic:

Legea (Pentateuhul)

1. Geneza

2. Exodul

3. Leviticul

4. Numerele

5. Deuteronomul

Profeţii

6. Iosua

7. Judecătorii

8. Samuel (Prima şi a doua carte alcătuiau împreună o singură carte)

9. Regi (Prima şi a doua carte alcătuiau împreună o singură carte)

10. Isaia

11. Ieremia

12. Ezechiel

13. Cei doisprezece profeţi (Osea, Ioel, Amos, Obadia, Iona, Mica, Naum, Habacuc, Ţefania, Hagai, Zaharia şi Maleahi, alcătuiau o singură carte)

Scrierile (Hagiografa)

14. Psalmii

15. Proverbele

16. Iov

17. Cântarea Cântărilor

18. Rut

19. Plângerile

20. Eclesiastul

21. Estera

22. Daniel

23. Ezra (Ezra şi Neemia)

24. Cronici (Prima şi a doua carte alcătuiau împreună o singură carte)

12. Ce anume confirmă o dată în plus canonul ebraic, şi cu ce scrieri se încheie acesta?

¹² Acesta a fost catalogul sau canonul Scripturilor pe care Cristos Isus şi congregaţia creştină din secolul I le-au considerat inspirate. Scriitorii inspiraţi ai Scripturilor greceşti creştine au citat numai din aceste scrieri şi, introducând unele citate prin expresii de felul „după cum este scris“, au confirmat că acestea erau Cuvântul lui Dumnezeu (Rom. 15:9). Când a vorbit despre lucrurile consemnate în „legea lui Moise, în Profeţi şi în Psalmi“, Isus s-a referit la toate Scripturile inspirate care fuseseră scrise până la data la care îşi efectua el serviciul (Luca 24:44). Aici „Psalmii“, prima carte din Hagiografa, se referă la toată această parte. Ultima scriere istorică inclusă în canonul ebraic a fost cartea Neemia. Este incontestabil că această carte a fost scrisă sub îndrumarea spiritului lui Dumnezeu, întrucât numai ea oferă punctul de plecare pentru efectuarea calculului din remarcabila profeţie a lui Daniel, potrivit căreia „de la ieşirea cuvântului de restabilire şi de reconstruire a Ierusalimului“ până la venirea lui Mesia aveau să treacă 69 de săptămâni profetice (Dan. 9:25; Neem. 2:1–8; 6:15). De asemenea, cartea Neemia oferă cadrul istoric pentru ultima dintre cărţile profetice, Maleahi. Fără îndoială, cartea Maleahi face parte din canonul Scripturilor inspirate, deoarece chiar Isus, Fiul lui Dumnezeu, a citat de câteva ori din ea (Mat. 11:10, 14). Deşi se dau citate asemănătoare din majoritatea cărţilor canonului ebraic, toate acestea fiind scrise înainte de Neemia şi de Maleahi, scriitorii Scripturilor greceşti creştine nu citează din nicio scriere aşa-zis inspirată scrisă după Neemia şi Maleahi până în zilele lui Cristos. Faptul acesta confirmă punctul de vedere tradiţional al iudeilor şi, de asemenea, convingerea congregaţiei creştine din secolul I e.n., potrivit cărora canonul Scripturilor ebraice s-a încheiat odată cu scrierile lui Neemia şi Maleahi.

CĂRŢILE APOCRIFE ALE SCRIPTURILOR EBRAICE

13. a) Ce sunt cărţile apocrife? b) Cum au fost introduse ele în canonul Bisericii Catolice?

¹³ Ce sunt cărţile apocrife? Sunt scrieri pe care unii le-au inclus în anumite Biblii, dar care au fost respinse de alţii deoarece nu fac dovada că au fost inspirate de Dumnezeu. Cuvântul grecesc apókryphos se referă la lucruri ‘tăinuite cu grijă’ (Mar. 4:22; Luca 8:17; Col. 2:3). Termenul este folosit cu referire la cărţile al căror scriitor sau autoritate sunt puse la îndoială, precum şi la cele care, deşi se crede că au o oarecare valoare pentru o lectură personală, nu fac dovada inspiraţiei divine. Aceste cărţi erau ţinute separat şi nu se citeau în public, de unde şi sensul de ‘tăinuite’. La Conciliul de la Cartagina, din 397 e.n., s-a propus ca şapte cărţi apocrife să fie adăugate la Scripturile ebraice, împreună cu unele adăugiri la cărţile canonice Estera şi Daniel. Însă, abia în 1546, la Conciliul de la Trent, Biserica Catolică a confirmat că acceptă aceste suplimente la catalogul cărţilor ei biblice. Cărţile adăugate au fost Tobit, Iudita, adăugirile la cartea Estera, Înţelepciunea lui Solomon, Ecclesiasticul, Baruh, cele trei adăugiri la cartea Daniel, Cartea întâi şi Cartea a doua a Macabeilor.

14. a) Ce interes prezintă Cartea întâi a Macabeilor? b) Cine n-a făcut niciodată referire la cărţile apocrife, şi de ce?

¹⁴ Cartea întâi a Macabeilor, deşi nu poate fi considerată o carte inspirată, conţine informaţii de interes istoric. Ea vorbeşte despre lupta pentru independenţă a iudeilor, care a avut loc în secolul al II-lea î.e.n. sub conducerea familiei preoţeşti a macabeilor. Celelalte cărţi apocrife sunt pline de mituri şi de superstiţii şi conţin multe erori. Isus şi scriitorii Scripturilor greceşti n-au făcut niciodată referire la ele şi nici n-au citat din ele.

15, 16. Cum au arătat Josephus şi Ieronim ce cărţi sunt canonice?

¹⁵ În lucrarea Contra lui Apion, istoricul evreu Josephus Flavius, care a trăit în secolul I e.n., face  referire la toate cărţile pe care evreii le considerau sacre. El a scris: „Nu există deci la noi o sumedenie de cărţi care se contrazic şi se luptă între ele, ci doar douăzeci şi două [echivalentul celor 39 de cărţi actuale, după cum s-a arătat în paragraful 11], unde se află analele din toate timpurile, bucurându-se pe bună dreptate de încrederea dumnezeiască. Mai întâi sunt cele cinci cărţi ale lui Moise, care conţin legile şi deapănă şirul faptelor de la crearea omului până la moartea autorului. . . . De la moartea lui Moise până la Artaxerxe, regele perşilor după Xerxe, profeţii care i-au succedat lui Moise au descris în treisprezece cărţi faptele vremii lor. Ultimele patru cărţi conţin imnuri închinate lui Dumnezeu şi sfaturi foarte folositoare pentru viaţa oamenilor“. * Astfel, potrivit lui Josephus, canonul Scripturilor ebraice fusese stabilit cu mult înainte de secolul I e.n.

¹⁶ Ieronim, care a terminat de tradus Biblia în latină, Vulgata, în jurul anului 405 e.n., s-a exprimat fără echivoc împotriva cărţilor apocrife. După ce a întocmit o listă a cărţilor inspirate, în care a grupat cărţile la fel ca Josephus, considerând cele 39 de cărţi inspirate ale Scripturilor ebraice ca fiind 22, el a scris în prologul la cărţile lui Samuel şi ale Regilor din Vulgata: „Astfel sunt douăzeci şi două de cărţi . . . Acest prolog la Scripturi poate servi ca model de abordare a tuturor cărţilor pe care le traducem din ebraică în latină; astfel vom şti că tot ce este în afara acestora trebuie inclus între apocrife“.

SCRIPTURILE GRECEŞTI CREŞTINE

17. Ce responsabilitate îşi arogă Biserica Catolică, dar cine a stabilit în realitate ce cărţi fac parte din canonul Bibliei?

¹⁷ Biserica Catolică îşi arogă responsabilitatea deciziei cu privire la cărţile care trebuie incluse în canonul Bibliei, făcând referire la Conciliul de la Cartagina (397 e.n.), cu ocazia căruia a fost întocmit un catalog al cărţilor biblice. Adevărul este însă cu totul altul, deoarece la data aceea, canonul, inclusiv lista cărţilor care alcătuiesc Scripturile greceşti creştine, era deja stabilit, nu prin decretul vreunui conciliu, ci prin îndrumarea spiritului lui Dumnezeu, acelaşi spirit care a inspirat scrierea acestor cărţi. Mărturia celor ce au întocmit mai târziu cataloage fără a fi inspiraţi este valoroasă doar ca recunoaştere a canonului biblic, care a fost autorizat de spiritul lui Dumnezeu.

18. Ce concluzii importante se pot desprinde pe baza chenarului care conţine primele cataloage ale Scripturilor greceşti creştine?

¹⁸ Mărturia primelor cataloage. Chenarul alăturat arată că mai multe cataloage ale Scripturilor creştine, întocmite înainte de conciliul menţionat anterior, sunt în perfect acord cu actualul canon şi că din unele lipseşte doar Revelaţia. Înainte de sfârşitul secolului al II-lea, cele patru evanghelii, Faptele şi douăsprezece scrisori ale apostolului Pavel erau unanim acceptate. Doar câteva dintre scrierile mai mici erau puse la îndoială în unele locuri, deoarece se pare că acestea au avut la început, dintr-un motiv sau altul, o circulaţie mai restrânsă şi deci a fost nevoie de mai mult timp pentru recunoaşterea canonicităţii lor.

19. a) Ce document important a fost găsit în Italia, şi de când datează? b) Cum defineşte acest document canonul acceptat la acea dată?

¹⁹ Unul dintre primele cataloage deosebit de interesante este fragmentul descoperit de Ludovico Antonio Muratori în Biblioteca Ambroziană din Milano (Italia) şi publicat de el în 1740. Deşi începutul catalogului lipseşte, despre evanghelia lui Luca se spune că este a treia, ceea ce sugerează că în prima parte fragmentul făcea referire la Matei şi la Marcu. Fragmentul Muratorian, care este în latină, datează din a doua jumătate a secolului al II-lea e.n. Este un document deosebit de interesant, după cum arată următoarea traducere parţială a lui: „A treia carte a evangheliei este cea după Luca. Acest Luca, medic de profesie, a scris-o dându-i propriul nume . . . A patra carte a evangheliei este cea a lui Ioan, unul dintre discipoli. . . . Aşadar, deşi în cărţile evangheliilor sunt alese şi prezentate fapte diferite, acestea nu compromit credinţa credincioşilor, deoarece în toate [aceste cărţi], sub îndrumarea unuia şi aceluiaşi Spirit au fost consemnate toate lucrurile privitoare la naşterea, patimile, învierea [lui Isus], conversaţiile sale cu discipolii şi cele două veniri ale sale, prima în umilire şi dispreţ, care a avut loc deja, iar a doua în gloria puterii regale, care urmează. Nu este deci deloc surprinzător că Ioan insistă atât de mult în epistolele sale asupra acestor lucruri, spunând: «Ceea ce am văzut cu ochii noştri şi am auzit cu urechile noastre şi am pipăit cu mâinile noastre, aceste lucruri vi le-am scris». Pentru că astfel el se declară a fi nu numai martor ocular, ci şi unul care a auzit şi a relatat toate lucrurile minunate despre Domnul, în ordinea în care s-au petrecut. În plus, faptele tuturor apostolilor sunt scrise într-o singură carte. Luca le-a consemnat [astfel] pentru preaalesul Teofil . . . Iar epistolele lui Pavel dezvăluie singure celui ce vrea să le înţeleagă ce sunt, în ce loc au fost scrise şi cu ce motiv au fost trimise. Înainte de toate, el le-a scris pe larg corintenilor pentru a împiedica schisma eretică, apoi galatenilor [împotriva] circumciziei şi romanilor despre norma Scripturilor, arătându-le totodată că în centrul  acestora se află Cristos. Noi trebuie să le examinăm pe fiecare în parte, înţelegând că însuşi binecuvântatul apostol Pavel, urmând exemplul predecesorului său Ioan, a scris pe nume la nu mai puţin de şapte biserici, în următoarea ordine: corintenilor (prima), efesenilor (a doua), filipenilor (a treia), colosenilor (a patra), galatenilor (a cincea), tesalonicenilor (a şasea), romanilor (a şaptea). Deşi el le-a scris de două ori corintenilor şi tesalonicenilor pentru a-i corecta, este evident că nu există decât o singură biserică răspândită pe tot pământul, lucru dovedit [de aceste şapte scrieri], după cum şi Ioan, în Apocalipsa, deşi scrie la şapte biserici, le vorbeşte, de fapt, tuturor. Dar, din  afecţiune şi din iubire, [el a scris] una lui Filimon, una lui Tit şi două lui Timotei, [iar acestea] sunt considerate sfinte şi le este acordată o mare cinste de către Biserică. . . . În plus, sunt incluse o epistolă a lui Iuda şi două care poartă numele lui Ioan . . . Noi am primit numai apocalipsa lui Ioan şi a lui Petru. Unii nu doresc ca aceasta [din urmă] să fie citită în biserică“. *

20. a) Cum se explică omiterea uneia dintre scrisorile lui Ioan şi a unei scrisori a lui Petru? b) Cât de mult se aseamănă deci acest catalog cu cel din zilele noastre?

²⁰ De remarcat că în încheierea Fragmentului Muratorian se face referire doar la două epistole ale lui Ioan. Totuşi, cu privire la acest aspect, enciclopedia din care s-a citat mai înainte spune la pagina 55 că cele două epistole ale lui Ioan „nu pot fi decât a doua şi a treia, al căror autor se prezintă doar ca «bătrânul»“. Întrucât o menţionase deja pe prima, deşi numai în treacăt, în legătură cu a patra evanghelie, şi îşi afirmase convingerea deplină că aceasta fusese scrisă de Ioan, autorul a considerat că poate să se limiteze la cele două scrisori mai mici“. În ce priveşte aparenta lipsă a vreunei menţiuni privitoare la prima epistolă a lui Petru, în aceeaşi enciclopedie se spune în continuare: „Ipoteza cea mai probabilă este că s-au pierdut câteva cuvinte, dacă nu chiar un rând, în care I Petru şi Apocalipsa lui Ioan erau menţionate printre cărţile primite“. Prin urmare, luând în considerare Fragmentul Muratorian, această enciclopedie concluzionează la pagina 56: „Se consideră că Noul Testament este în mod incontestabil alcătuit din cele patru evanghelii, Faptele, treisprezece epistole ale lui Pavel, Apocalipsa lui Ioan, probabil trei epistole ale sale, Iuda şi, probabil, I Petru, în timp ce opoziţia cu privire la o altă scriere a lui Petru există în continuare“.

21. a) Ce interes prezintă comentariile lui Origene referitoare la scrierile inspirate? b) Ce au recunoscut scriitorii de mai târziu?

²¹ În jurul anului 230 e.n., Origene a acceptat printre Scripturile inspirate cărţile Evrei şi Iacov, care lipseau din Fragmentul Muratorian. El arată că unii puneau la îndoială canonicitatea lor, însă lucrul acesta confirmă că, până la acea dată, era acceptată canonicitatea majorităţii Scripturilor greceşti, puţini fiind cei ce puneau la îndoială unele dintre epistolele cunoscute într-o măsură mai mică. Mai târziu, Atanasie, Ieronim şi Augustin au confirmat concluziile listelor mai vechi, considerând drept canonice aceleaşi 27 de cărţi pe care le avem noi astăzi. *

22, 23. a) Cum au fost realizate listele cataloagelor din chenar? b) Din câte se pare, de ce n-au existat asemenea liste înainte de Fragmentul Muratorian?

²² Majoritatea cataloagelor din chenar sunt liste exacte, care arată ce cărţi erau acceptate drept canonice. Cele ale lui Ireneu, Clement din Alexandria, Tertulian şi Origene sunt completate pe baza citatelor pe care le-au făcut, care arată cum considerau ei scrierile la care se refereau. Ele sunt sprijinite şi de scrierile lui Eusebiu, istoric antic. Totuşi, faptul că aceşti scriitori nu menţionează anumite scrieri canonice nu constituie un argument împotriva canonicităţii acestora. Ei nu fac referire la ele în scrierile lor fie pentru că pur şi simplu aşa au dorit, fie pentru că acestea nu aveau legătură cu subiectele tratate. Dar de ce nu găsim liste exacte anterioare Fragmentului Muratorian?

²³ Abia pe la jumătatea secolului al II-lea e.n., când au apărut unii critici asemenea lui Marcion, s-a ridicat întrebarea: Ce cărţi trebuiau să accepte creştinii? Marcion a alcătuit şi el un canon care să corespundă doctrinelor sale. El a păstrat doar câteva dintre scrisorile apostolului Pavel şi o formă „corectată“ a evangheliei lui Luca. Acest fapt, împreună cu mulţimea de scrieri apocrife care se răspândeau la acea dată pretutindeni, i-a determinat pe catalogatori să stabilească lista cărţilor pe care le considerau canonice.

24. a) Prin ce se caracterizează scrierile apocrife ale Noului Testament? b) Care este opinia bibliştilor cu privire la acestea?

²⁴ Scrierile apocrife. Dovezile interne confirmă separarea evidentă care s-a făcut între scrierile creştine inspirate şi lucrările neautentice sau neinspirate. Scrierile apocrife sunt mult inferioare şi deseori fanteziste, puerile şi inexacte. * Iată câteva comentarii ale unor biblişti cu privire la aceste cărţi necanonice:

„Nu se pune problema că le-ar fi exclus cineva din Noul Testament: s-au exclus singure“ (M. James, The Apocryphal New Testament, paginile XI, XII).

„Nu trebuie decât să comparăm cărţile Noului Testament cu alte lucrări de acest gen pentru a înţelege cât de mare este prăpastia ce le desparte. Se spune adesea că evangheliile necanonice sunt de fapt cea mai bună dovadă a canonicităţii celorlalte.“ (G. Milligan, The New Testament Documents, pagina 228)

„În afară de Noul Testament, despre nicio altă scriere care a ajuns până la noi din perioada de început a Bisericii nu se poate spune că ar putea fi, în mod potrivit, adăugată în Canon.“  (K. Aland, The Problem of the New Testament Canon, pagina 24)

25. Ce date referitoare la scriitorii Scripturilor greceşti creştine arată că aceste scrieri sunt inspirate?

²⁵ Scriitorii inspiraţi. Acesta este un alt aspect demn de remarcat. Toţi scriitorii Scripturilor greceşti creştine au fost, într-un fel sau altul, în strânsă legătură cu corpul de guvernare din secolul I al congregaţiei creştine, din care au făcut parte apostolii aleşi de însuşi Isus. Matei, Ioan şi Petru s-au numărat printre cei 12 apostoli, iar Pavel a fost ales apostol mai târziu, dar n-a fost considerat ca făcând parte dintre cei 12. * Deşi Pavel n-a fost prezent la revărsarea specială a spiritului sfânt cu ocazia Penticostei, Matei, Ioan şi Petru au fost acolo şi, alături de ei, Iacov, Iuda şi, probabil, Marcu (Faptele 1:13, 14). Iar Petru menţionează în mod expres scrisorile lui Pavel alături de „restul Scripturilor“ (2 Pet. 3:15, 16). Marcu şi Luca au fost colaboratori apropiaţi şi tovarăşi de călătorie ai lui Pavel şi ai lui Petru (Fap. 12:25; 1 Pet. 5:13; Col. 4:14; 2 Tim. 4:11). Toţi aceşti scriitori au fost înzestraţi de spiritul sfânt cu puteri miraculoase, fie printr-o revărsare specială, cum s-a întâmplat la Penticostă şi cu ocazia convertirii lui Pavel (Fap. 9:17, 18), fie prin punerea mâinilor apostolilor, cum s-a întâmplat, fără îndoială, în cazul lui Luca (Fap. 8:14–17). Redactarea Scripturilor greceşti creştine s-a încheiat pe timpul când darurile speciale ale spiritului sfânt erau în acţiune.

26. a) Ce acceptăm noi ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, şi de ce? b) Cum ar trebui să ne demonstrăm aprecierea faţă de Biblie?

²⁶ Credinţa în Dumnezeul Atotputernic, care a inspirat şi a păstrat Cuvântul său, ne dă convingerea că el este cel care a îndrumat strângerea diferitelor părţi ale acestuia. De aceea, noi acceptăm cu încredere cele 27 de cărţi ale Scripturilor greceşti creştine împreună cu cele 39 de cărţi ale Scripturilor ebraice ca fiind Biblia, opera unui singur Autor, Iehova Dumnezeu. Cuvântul său, cuprins în cele 66 de cărţi, este ghidul nostru, iar armonia sa deplină şi echilibrul său atestă că este perfect. Iehova Dumnezeu, Autorul acestei cărţi incomparabile, merită toate laudele! Biblia ne poate pregăti în mod deplin şi ne poate îndruma pe calea vieţii. Fie ca noi să o folosim cu înţelepciune în orice împrejurare!

[Note de subsol]

[Întrebări de studiu]

[Tabelul de la pagina 303]

Primele cataloage importante ale Scripturilor greceşti creştine

A - Acceptată fără rezerve drept biblică şi canonică

C - Contestată în unele cercuri

CA - Contestată în unele cercuri, dar acceptată drept

biblică şi canonică de catalogator

? - Bibliştii nesiguri în ce priveşte citirea textului sau

felul cum este privită cartea menţionată

□ - Spaţiul liber arată că autoritatea respectivă nu a

folosit sau nu a menţionat cartea

Numele şi locul

Fragmentul Ireneu, Clement din Tertulian,

Muratorian, Asia Mică Alexandria nordul Africii

Italia

Anul cu

aproximaţie (e.n.) 170 180 190 207

Matei A A A A

Marcu A A A A

Luca A A A A

Ioan A A A A

Faptele A A A A

Romani A A A A

1 Corinteni A A A A

2 Corinteni A A A A

Galateni A A A A

Efeseni A A A A

Filipeni A A A A

Coloseni A A A A

1 Tesaloniceni A A A A

2 Tesaloniceni A A A A

1 Timotei A A A A

2 Timotei A A A A

Tit A A A A

Filimon A A

Evrei C CA CA

Iacov ?

1 Petru A? A A A

2 Petru C? A

1 Ioan A A CA A

2 Ioan A A CA

3 Ioan A?

Iuda A CA A

Revelaţia A A A A

Numele şi locul

Origene, Eusebiu, Chiril din Lista lui

Alexandria Palestina Ierusalim Cheltenham,

nordul Africii

Anul cu

aproximaţie (e.n.) 230 320 348 365

Matei A A A A

Marcu A A A A

Luca A A A A

Ioan A A A A

Faptele A A A A

Romani A A A A

1 Corinteni A A A A

2 Corinteni A A A A

Galateni A A A A

Efeseni A A A A

Filipeni A A A A

Coloseni A A A A

1 Tesaloniceni A A A A

2 Tesaloniceni A A A A

1 Timotei A A A A

2 Timotei A A A A

Tit A A A A

Filimon A A A A

Evrei CA CA A

Iacov CA CA A

1 Petru A A A A

2 Petru CA CA A C

1 Ioan A A A A

2 Ioan CA CA A C

3 Ioan CA CA A C

Iuda CA CA A

Revelaţia A CA A

Numele şi locul

Atanasie, Epifan, Grigorie Amfilohie,

Alexandria Palestina Nazianz, Asia Mică

Asia Mică

Anul cu

aproximaţie (e.n.) 367 368 370 370

Matei A A A A

Marcu A A A A

Luca A A A A

Ioan A A A A

Faptele A A A A

Romani A A A A

1 Corinteni A A A A

2 Corinteni A A A A

Galateni A A A A

Efeseni A A A A

Filipeni A A A A

Coloseni A A A A

1 Tesaloniceni A A A A

2 Tesaloniceni A A A A

1 Timotei A A A A

2 Timotei A A A A

Tit A A A A

Filimon A A A A

Evrei A A A CA

Iacov A A A A

1 Petru A A A A

2 Petru A A A C

1 Ioan A A A A

2 Ioan A A A C

3 Ioan A A A C

Iuda A A A C

Revelaţia A CA C

Numele şi locul

Filaster, Ieronim, Augustin, Al Treilea

Italia Italia nordul Africii Conciliu

de la Cartagina,

nordul Africii

Anul cu

aproximaţie (e.n.) 383 394 397 397

Matei A A A A

Marcu A A A A

Luca A A A A

Ioan A A A A

Faptele A A A A

Romani A A A A

1 Corinteni A A A A

2 Corinteni A A A A

Galateni A A A A

Efeseni A A A A

Filipeni A A A A

Coloseni A A A A

1 Tesaloniceni A A A A

2 Tesaloniceni A A A A

1 Timotei A A A A

2 Timotei A A A A

Tit A A A A

Filimon A A A A

Evrei CA CA A A

Iacov A CA A A

1 Petru A A A A

2 Petru A CA A A

1 Ioan A A A A

2 Ioan A CA A A

3 Ioan A CA A A

Iuda A CA A A

Revelaţia CA CA A A