UN BĂRBAT îndoliat scrie: „Asemenea oricărui copil din Anglia, am fost învățat să nu-mi manifest sentimentele în public. Îmi aduc aminte că, atunci când ceva îmi provoca durere, tata, fost militar, îmi spunea scrâșnind din dinți: «Să nu plângi!» Nu-mi amintesc ca mama să-și fi sărutat sau să-și fi îmbrățișat vreodată copiii (și am fost patru). Aveam 56 de ani când mi-a murit tatăl. Am simțit o pierdere imensă. Totuși, la început, nu am putut să vărs nici o lacrimă”.

În anumite țări, datorită tradiției culturale, oamenii își exprimă sentimentele deschis, astfel încât, fie că sunt veseli, fie că sunt triști, cei din jurul lor știu ce simt ei. În schimb, în alte regiuni ale globului, îndeosebi în nordul Europei și în Marea Britanie, oamenii, și mai ales bărbații, sunt învățați să-și ascundă sentimentele, să-și înăbușe trăirile, să-și păstreze sângele rece și să nu-și descarce sufletul. Dar, când ai pierdut pe cineva drag, este oare greșit să-ți exprimi durerea? Ce spune Biblia despre aceste lucruri?

Biblia a fost scrisă de evrei din regiunea estică a Mediteranei care își exteriorizau sentimentele. Ea conține multe exemple de oameni care și-au manifestat deschis durerea. Regele David a jelit pierderea fiului său asasinat, Amnon. De fapt, el a „plâns cu amar”. (2 Samuel 13:28-39) El a fost îndurerat chiar și la moartea fiului său trădător, Absalom, care încercase să-i uzurpe tronul. Relatarea biblică ne spune: „Atunci regele s-a tulburat și a urcat în camera de pe acoperiș, de deasupra porții, și a început să plângă; și în timp ce umbla zicea: «Fiul meu Absalom, fiul meu, fiul meu Absalom! O, de-aș fi murit eu în locul tău, Absalom, fiul meu, fiul meu!»”. (2 Samuel 18:33) David a plâns amarnic, asemenea oricărui tată normal. Și de câte ori nu au dorit părinții să fi murit ei în locul copiilor lor! Este un lucru absolut nefiresc ca un copil să moară înaintea părinților.

Cum a reacționat Isus la moartea prietenului său Lazăr? El plângea când s-a apropiat de mormânt. (Ioan 11:30-38) Mai târziu, Maria Magdalena a plâns și ea în timp ce se apropia de mormântul lui Isus. (Ioan 20:11-16) Este adevărat că un creștin care înțelege speranța biblică a învierii nu suferă o durere de nealinat, așa cum fac cei care nu au un fundament biblic clar pentru  convingerile lor referitoare la condiția morților. Dar, ca om cu sentimente normale, creștinul adevărat, chiar dacă este animat de speranța învierii, este îndurerat și plânge pierderea cuiva drag. (1 Tesaloniceni 4:13, 14)

Dar cum ar trebui să reacționăm noi astăzi? Vi se pare greu sau jenant să vă dezvăluiți sentimentele? Ce recomandări fac consilierii? Deseori, concepțiile lor actuale reflectă, pur și simplu, străvechea înțelepciune biblică inspirată. Ei spun că trebuie să ne exprimăm durerea, nu să o reprimăm. Această sugestie ne aduce aminte de bărbații credincioși din vechime, cum ar fi Iov, David și Ieremia, ale căror expresii de durere au fost consemnate în Biblie. Cu siguranță că ei nu și-au înăbușit sentimentele. Prin urmare, nu este înțelept să te izolezi. (Proverbele 18:1) Evident, jalea este exprimată  în moduri diferite în funcție de tradiția culturală, precum și de convingerile religioase predominante. *

Dar ce să faceți dacă vă vine să plângeți? Plânsul este ceva firesc. Amintiți-vă din nou de momentul morții lui Lazăr, când Isus „a gemut în spirit și . . . i-au dat lacrimile”. (Ioan 11:33, 35) El a arătat astfel că plânsul este o reacție normală atunci când îți moare cineva drag.

Această idee este susținută de cazul unei mame, pe nume Anne, a cărei fetiță, Rachel, a murit din cauza Sindromului morții subite a sugarului. Soțul ei relatează: „Surprinzător este că nici eu, nici Anne nu am plâns la înmormântare. Toți ceilalți au plâns”. Iar Anne explică: „Este adevărat, dar eu plânsesem pentru amândoi până nu am mai putut. Cred că adevăratul impact emoțional l-am avut la câteva săptămâni după tragedie, când, într-o zi, mă aflam, în sfârșit, singură acasă. Am plâns cât a fost ziua de lungă. Dar cred că acest lucru m-a ajutat. După aceea m-am simțit mai bine. Trebuia să plâng pierderea copilului meu. Cred cu convingere că oamenii îndurerați trebuie lăsați să plângă. Deși este firesc ca ceilalți să-ți spună «Nu plânge», această consolare nu-ți este, de fapt, de nici un ajutor”.

Cum au reacționat unele persoane răvășite de pierderea cuiva drag? De exemplu, să luăm cazul Juanitei. Ea știa ce înseamnă să pierzi un copil deoarece avusese cinci avorturi spontane. Acum, ea era din nou însărcinată. Dar, când, din cauza unui accident de mașină, a fost obligată să se interneze în spital, ea era, pe bună dreptate, îngrijorată. După două săptămâni a intrat în travaliu, dar prematur. Apoi, la scurt timp, s-a născut micuța Vanessa, care cântărea doar 900 de grame. „Eram atât de emoționată, își amintește Juanita. În sfârșit, eram mamă!”

Dar fericirea ei a fost de scurtă durată, deoarece, după patru zile, micuța Vanessa a murit. Juanita își amintește: „Mă simțeam atât de goală.  Calitatea de mamă îmi fusese răpită. Mă simțeam incompletă. A fost îngrozitor când m-am întors acasă și am intrat în camera pe care i-o pregătisem Vanessei și am văzut cămășuțele pe care i le cumpărasem. În următoarele două luni, am retrăit ziua nașterii ei. Nu voiam să mă întâlnesc cu nimeni”.

A fost reacția ei exagerată? Poate că, pentru unii, această atitudine este greu de înțeles, dar cei care, asemenea Juanitei, au trecut printr-o asemenea experiență, spun că au plâns pentru copilul lor, așa cum ar fi plâns și pentru cineva care ar fi trăit mai mult. Copilul, spun ei, este iubit de părinți cu mult timp înainte de a se naște. Între el și mamă există o legătură deosebită. Când copilul moare, mama simte că dispare o persoană reală. Și aceasta este ideea pe care trebuie s-o înțeleagă ceilalți.

O altă mamă explică ce a simțit când i s-a spus că fiul ei de șase ani murise subit din cauza unor complicații cardiace congenitale. „Am trecut prin diferite stări: insensibilitate, neîncredere, sentimente de vinovăție și mânie față de soțul meu și față de doctor deoarece nu înțeleseseră cât de gravă era starea copilului.”

Mânia poate fi un alt simptom al suferinței. Poți să fii furios pe medici și pe asistente deoarece consideri că nu l-au îngrijit suficient de bine pe cel decedat. Sau poți să fii furios pe prietenii sau pe rudele care, se pare, vorbesc sau fac ceea ce nu trebuie. Unii sunt furioși chiar pe cel decedat considerând că respectivul și-a neglijat sănătatea. Stella își amintește: „Îmi aduc aminte că eram furioasă pe soțul meu deoarece știam că lucrurile ar fi putut sta altfel. Era foarte bolnav, dar nu lua în seamă avertismentele medicilor”. Și, uneori, sentimentul de mânie față de cel dispărut se datorește poverilor pe care, prin moartea sa, respectivul le pune pe umerii partenerului rămas în viață.

Unii se simt vinovați din cauza sentimentului de mânie pe care îl nutresc, cu alte cuvinte, se condamnă sufletește din cauza acestui sentiment de mânie. Alții se învinovățesc de moartea celui drag. „Nu ar fi murit – încearcă ei să se convingă – dacă măcar l-aș fi dus mai repede la medic”, sau „dacă l-aș mai fi dus la un medic”, sau „dacă l-aș fi determinat să-și îngrijească mai bine sănătatea”.

În cazul altora, sentimentul de vinovăție merge mult mai departe, îndeosebi atunci când cel  drag a murit subit. Ei încep să-și amintească momentele când erau furioși pe cel dispărut sau când se certau cu el. Sau poate simt că nu au fost pentru cel decedat chiar tot ce ar fi trebuit să fie.

Îndelungatul proces al suferinței prin care trec multe mame sprijină afirmația făcută de numeroși experți, potrivit căreia, pierderea unui copil lasă în viața părinților, îndeosebi a mamei, un gol ireparabil.

Pierderea partenerului de căsătorie constituie un alt gen de traumă, mai ales dacă cei doi au dus împreună o viață foarte activă. Acest eveniment poate însemna sfârșitul unui întreg mod de viață trăit împreună: în călătorii, la locul de muncă, în privința distracțiilor. El înseamnă, de asemenea, sfârșitul legăturii de interdependență.

Eunice explică cele întâmplate când soțul ei a murit subit, în urma unui atac de cord. „În prima săptămână m-am aflat într-o stare de amorțeală sufletească, ca și cum aș fi încetat să exist. Nici măcar nu puteam să gust sau să miros. Și, totuși, detașat de cele întâmplate, continuam să raționez. Deoarece fusesem alături de soțul meu când medicii încercaseră să-l reanimeze cardio-pulmonar, nu am avut  tendința obișnuită de negare a realității. Cu toate acestea, aveam un sentiment de imensă neputință, ca și cum aș fi privit o mașină răsturnându-se de pe o stâncă, fără să pot face nimic pentru a împiedica deznodământul.”

A plâns ea? „Bineînțeles că am plâns, îndeosebi atunci când citeam sutele de scrisori de condoleanțe pe care le primeam. Plângeam după fiecare. Acest lucru mă ajuta să fac față situației pentru tot restul zilei. Dar nimic nu-mi putea fi de folos atunci când eram întrebată insistent cum mă simt. Evident, mă simțeam jalnic.”

Dar ce anume a ajutat-o pe Eunice să depășească această suferință? „Fără să-mi fi dat seama, luasem în mod inconștient decizia de a-mi continua viața, spune ea. Dar gândul că soțul meu, căruia îi plăcea atât de mult viața, nu mai este aici pentru a se bucura de ea încă mă doare.”

Autorii cărții Leavetaking – When and How to Say Goodbye (Când și cum să-ți iei rămas bun) dau următorul sfat: „Nu le permiteți altora să vă impună cum să vă purtați sau ce să simțiți. Acest proces al suferinței acționează diferit, în funcție de persoană. Poate că unii consideră – și îți dau de înțeles acest lucru – că suferi prea mult sau, poate, prea puțin. Iartă-i și uită ce au spus. Încercând să te modelezi după un tipar creat de alții sau de societate în general, îți împiedici însănătoșirea sufletească”.

Evident, fiecare își manifestă durerea într-un mod diferit. Noi nu încercăm să sugerăm că o anumită modalitate este neapărat mai bună decât alta. Cu toate acestea, persoana respectivă se află în pericol dacă bate pasul pe loc și este incapabilă să se împace cu situația actuală. Într-un astfel de caz, s-ar putea să fie necesar ajutorul oferit de niște prieteni înțelegători. Biblia spune: „Un tovarăș adevărat iubește tot timpul și este un frate care s-a născut pentru ziua necazului”. De aceea, să nu vă fie teamă să cereți ajutor, să discutați și să plângeți! (Proverbele 17:17)

Suferința este o reacție firească atunci când pierzi pe cineva și nu este nimic greșit să ți-o manifești în public. Dar se ridică următoarele întrebări: Cum pot să trăiesc cu această durere? Este normal să nutresc sentimente de vinovăție și de mânie? Cum aș putea să fac față acestor reacții? Ce anume mă poate ajuta să suport pierderea și durerea? La aceste întrebări, precum și la altele, se va răspunde în următorul articol.