O perspectivă luminoasă în pofida infirmităţii

RELATARE DE KONSTANTIN MOROZOV

Când m-am născut la 20 iulie 1936, în corp nu aveam alte oase dezvoltate în afară de cutia craniană şi coloana vertebrală. Întregul meu schelet era alcătuit dintr-un cartilaj şubred nu mai tare decât cartilajul urechii unui adult. Cântăream o jumătate de kilogram. Singurele semne de viaţă erau bătăile slabe ale inimii, o respiraţie abia perceptibilă şi câteva mişcări.

ERAM al şaptelea copil dintre cei nouă din familia mea, care locuia în satul Sara, din Ul’yanovsk Oblast, situat în inima Rusiei. Când aveam trei săptămâni, părinţii m-au dus la biserică pentru a fi botezat. Preotul m-a stropit în grabă cu apă şi le-a spus părinţilor mei să mă ducă acasă cât mai repede posibil, pentru că, spunea el, în câteva ore aveam să mor.

În ianuarie 1937, părinţii m-au dus în oraşul Kazan, capitala Republicii Tătare ruse, la nişte specialişti. Acum puteam spune mama, tata şi babuşka (buni) şi ştiam numele fraţilor mei. După ce m-au examinat, medicii le-au spus părinţilor mei că în decurs de un an aveam să mor. Ei le-au recomandat să mă omoare şi să mă păstreze într-un recipient de sticlă ca exponat ce putea fi folosit ca ajutor vizual pentru studenţii la medicină. Cât de recunoscător le sunt dragilor mei părinţi că au refuzat cu hotărâre să facă acest lucru!

O copilărie plină de suferinţe

De când mă ştiu am avut dureri chinuitoare în corp. Totuşi, chiar şi în copilărie, m-am străduit să păstrez o atitudine mintală optimistă şi am încercat să râd mereu şi să mă bucur de viaţă. Am păstrat această dispoziţie până în prezent. Treptat, scheletul mi s-a întărit şi reuşeam să stau pe scaun şi să mă târăsc puţin. Nu m-am dezvoltat asemenea copiilor normali şi eram foarte deformat. Dar am fost un elev capabil, iar la vârsta de cinci ani ştiam deja să scriu şi să citesc.

În mai 1941, mama m-a dus a doua oară la biserică. Acolo erau mai mulţi oameni şi toţi se rugau îngenuncheaţi. O slujitoare a venit la mama şi a întrebat-o de ce nu îngenunchease. Când mama i-a arătat că mă ţinea în braţe, femeia s-a dus să vorbească cu preotul. Apoi a venit, ne-a însoţit până la ieşire şi i-a sugerat mamei să mă lase afară şi să intre singură. Ea pretindea că, din cauza păcatelor părinţilor mei, le fusesem dat de „necuratul“. Mama s-a întors acasă cu ochii plini de lacrimi. M-am gândit mult timp la acest lucru. M-am întrebat: „Cine e «necuratul»?“

 În 1948, când aveam 12 ani, mama m-a dus în satul Merenki, din Republica Ciuvaşă, situat la aproximativ 80 de kilometri de casă. Acolo existau câteva izvoare cu efect terapeutic, iar mama spera că apele lor aveau să mă vindece. Printre condiţiile pe care le-au stabilit preoţii pentru vindecarea mea era şi faptul de a nu mânca timp de trei zile. Trebuia, de asemenea, să primesc împărtăşania la biserică. Deşi nu aveam mare încredere în biserică, am fost de acord cu aceste cerinţe. Călătoria a fost lungă şi obositoare pentru mine, dar am rezistat, lăsându-mă absorbit de frumuseţea peisajului.

Biserica era plină de oameni. În timp ce mama mă ducea în braţe prin mulţime, o femeie bătrână mi-a dat o bomboană. Am luat-o şi am pus-o în buzunar. Când mi-a venit rândul să primesc împărtăşania, femeia bătrână a strigat: „Părinte, nu-i da împărtăşania! Tocmai a mâncat o bomboană!“ Le-am explicat că bomboana era în buzunar, dar preotul a strigat: „Monstru neobrăzat ce eşti! Mai şi minţi? Scoateţi-l afară din biserică!“ În ziua următoare însă, alt preot mi-a dat împărtăşania şi m-a spălat cu apă „miraculoasă“. Totuşi, nu a avut loc nici un miracol. Infirmităţile mele nu au fost vindecate.

Realizări intelectuale

Deşi aveam un grad foarte mare de infirmitate fizică, în perioada adolescenţei mi-am urmat multe obiective de ordin intelectual. În 1956, m-am alăturat Komsomol-ului (Liga Tineretului Comunist) şi, după un anumit timp, le predam tinerilor istoria Komsomol-ului. Eram membru al Comisiei Culturale a Azilului din cadrul unui azil de infirmi şi lucram acolo şi ca director al postului de radio şi crainic.

În plus, eram bibliotecarul unei biblioteci ambulante de casete cu cărţi înregistrate pentru orbi şi am fost ales membru al Comisiei Judecătoreşti pentru Lupta împotriva Abuzului de Alcool. De asemenea, făceam parte dintr-un club de artişti amatori, cântam vocal şi la câteva instrumente.

La azilul de infirmi

În 1957, când am împlinit 21 de ani, infirmităţile fizice m-au obligat să mă internez într-un azil de infirmi. Cu toate acestea, eram hotărât să nu mă dau bătut. În octombrie 1963 am plecat la Institutul de Cercetări Ştiinţifice cu privire la Proteze aflat în Moscova. Acolo, în cele din urmă, am fost operat de 18 ori pentru îndreptarea picioarelor.

Mai întâi îmi erau îndreptate picioarele. Apoi, după opt zile, eram operat. După aceea, picioarele îmi erau puse în ghips, fiind astfel imobilizate până la următoarea operaţie. Asistenta plângea când vedea cât de mult sufeream.

Pe parcursul următoarelor patru luni am învăţat să merg în cârje. Cu ajutorul acestora mă pot ridica aproape până la înălţimea de 1,10 metri. Am puţin peste 25 de kilograme. Când am ajuns să stăpânesc bine mersul în cârje, m-am reîntors la azilul de infirmi, în 1964. Din nefericire, oasele slabe ale picioarelor nu au putut rezista sub greutatea corpului şi, la scurt timp, am fost obligat iarăşi să mă mişc de ici, colo târându-mă sau într-un scaun cu rotile. Scaunul cu rotile este principalul mijloc cu care mă deplasez.

Nu am mai mers niciodată la biserică. Afirmaţia că eram născut din „necuratul“ continua să mă rănească adânc. Îmi iubeam tatăl şi mama foarte mult şi, pur şi simplu, nu puteam accepta ideea că ei şi Dumnezeu erau vinovaţi pentru starea în care eram. Încercam să ţin fruntea sus. Doream să le fac bine altora şi, mai mult decât atât, doream să-mi dovedesc mie însumi că eram capabil să fac acest lucru.

Duc o viaţă independentă

În 1970 m-am căsătorit cu Lidia, care este paralizată parţial încă din copilărie. Ne-am cumpărat o casă mică, în care am locuit 15 ani. În tot acest timp am lucrat amândoi pentru a ne câştiga existenţa. Am învăţat să repar ceasuri şi alte aparate mici care necesită o reglare fină.

 Un anumit timp m-am folosit de un câine dresat pentru îndeplinirea mai multor servicii importante. De fapt, împreună cu un dresor am inventat un ham special. Am avut doi câini: unul se numea Vulkan, iar celălalt Palma. Palma a fost un tovarăş fidel mulţi ani. La magazin îmi alegea ea produsele alimentare. Unicul lucru care nu-i plăcea să-l facă era să stea la coadă când trebuia să plătim. Îmi ducea portmoneul în dinţi, iar de zgardă îi era agăţat un mic cârlig pentru plasa cu cumpărături.

În 1973, mama s-a îmbolnăvit grav. Întrucât eram tot timpul acasă, eu şi soţia mea am decis să o aducem să stea cu noi. Pe atunci, tata şi cinci dintre fraţii mei muriseră, iar ceilalţi trei locuiau în alte părţi ale Rusiei. Atât timp cât mama a stat cu noi, am încercat să fac tot ce am putut pentru ea. În cele din urmă a murit la vârsta de 85 de ani.

În 1978 m-am hotărât să construiesc un vehicul pentru mine. După ce am lucrat la mai multe vehicule experimentale, am realizat unul potrivit. Inspectoratul Automobilistic de Stat mi-a permis să dau un examen de conducere şi să-mi înregistrez vehiculul. L-am numit Osa (Viespea). Împreună cu soţia mea am făcut pentru vehicul o mică remorcă cu o capacitate de 300 de kilograme. Ne puteam deplasa amândoi cu vehiculul şi puteam transporta lucruri cu acesta. Am folosit acest autovehicul până în 1985.

Cam atunci mi-am pierdut complet vederea la ochiul stâng, iar la ochiul drept vederea a început să-mi slăbească. Apoi Lidia s-a îmbolnăvit de inimă. În mai 1985, din cauza limitelor noastre, am fost nevoiţi să ne mutăm într-un azil de infirmi din oraşul Dimitrovgrad.

De ce duc o viaţă atât de fericită în prezent

În vara anului 1990, Martorii lui Iehova ne-au vizitat la azilul de infirmi. Ceea ce ei predau mi se părea foarte interesant. Mi-au arătat pasajul din Evanghelia după Ioan despre omul care s-a născut orb. Cu privire la acesta Isus a spus: „N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinţii lui“ (Ioan 9:1–3). Mi s-a explicat că noi am moştenit păcatul şi boala de la strămoşul nostru Adam. — Romani 5:12.

Dar cel mai mult m-a impresionat faptul că, în cele din urmă, Dumnezeu va vindeca toţi oamenii care vor avea parte de viaţă sub domnia Regatului Fiului său, Isus Cristos, când Paradisul va fi restaurat pe pământ (Psalmul 37:11, 29; Luca 23:43; Apocalipsa 21:3, 4). Vărsam lacrimi de bucurie şi am spus în şoaptă: „Am găsit adevărul, adevărul, adevărul!“ Am studiat Biblia cu Martorii lui Iehova un an, iar în 1991 m-am botezat în apă ca simbol al dedicării mele lui Iehova Dumnezeu.

Deşi am cultivat o dorinţă puternică de a-i sluji lui Iehova şi de a predica despre scopurile sale minunate, am întâmpinat o mulţime de obstacole. Înainte nu aveam nevoie să mă deplasez foarte mult dintr-un loc în altul, dar acum trebuia să ies să le împărtăşesc şi altora  credinţa mea. Primul meu teritoriu a fost azilul de infirmi unde locuiam, care găzduia 300 de persoane. Pentru a putea lua legătura cu cât mai mulţi posibil, am cerut să fiu repartizat să lucrez în biroul pentru chestiuni administrative.

În fiecare dimineaţă mă aşezam la locul de muncă şi îmi îndeplineam sarcinile. Muncind aici mi-am făcut mulţi prieteni noi cu care purtam discuţii interesante pe teme biblice. Mai mulţi dintre ei au acceptat cărţi şi reviste care îi ajută să înţeleagă Biblia. Vizitatorii s-au obişnuit să mă pună să le citesc din Biblie şi din publicaţiile bazate pe Biblie. La prânz sunt atât de mulţi oameni în camera în care locuim eu şi soţia mea, încât uneori nu mai e loc pentru nici unul.

Fraţii şi surorile mele creştine din congregaţia Martorilor lui Iehova mă ajută mult în lucrarea de predicare. Îmi aduc literatură biblică şi petrec timp împreună cu mine şi cu soţia mea. De asemenea, ei mă ajută să merg la Sala Regatului la întrunirile congregaţiei. Un Martor şi-a cumpărat o motocicletă cu ataş în special pentru a mă putea duce cu ea. Alţii, care au automobile, sunt bucuroşi să vină şi să mă ia în lunile reci de iarnă.

Graţie acestei griji iubitoare, am reuşit să asist la mai bine de 12 congrese, sau seminare cu scop educaţional, ale Martorilor lui Iehova. Primul congres la care am asistat a fost marele congres internaţional din Moscova, care s-a ţinut în iulie 1993, la care asistenţa maximă a fost de 23 743 de persoane, venite din peste 30 de ţări. Pentru a asista la acea întrunire a trebuit să fac o călătorie de aproximativ 1 000 de kilometri. De atunci nu am lipsit de la nici un congres al poporului lui Iehova.

Administratorii azilului nostru au un mare respect faţă de mine, fapt pentru care le sunt foarte recunoscător. Şi soţia mea, Lidia, cu care sunt împreună şi mă împac bine de 30 de ani, mă susţine şi mă ajută, deşi ea nu împărtăşeşte convingerile mele religioase. Dar Iehova este cel care mă susţine cel mai mult, cu mâna sa puternică, şi îşi revarsă asupra mea binecuvântările sale de mare preţ. Nu cu mult timp în urmă, la 1 septembrie 1997, am fost numit pionier regular, aşa cum se numesc miniştrii cu timp integral ai Martorilor lui Iehova.

În viaţă am trecut prin mai multe situaţii în care inima mi s-ar fi putut opri şi aş fi putut muri. Cât de fericit sunt acum că acest lucru nu s-a întâmplat şi am ajuns să cunosc şi să iubesc Sursa vieţii, pe Iehova Dumnezeu! Doresc să-i slujesc alături de fraţii şi surorile mele spirituale din întreaga lume atât timp cât inima va continua să-mi bată.

[Legenda fotografiei de la pagina 20]

Cu soţia mea, Lidia

[Legenda fotografiei de la pagina 21]

În timp ce îi predau unui elev din azilul nostru de infirmi