O chestiune de conştiinţă

FILMUL clasic din 1944 intitulat Arsenic and Old Lace (Arsenic şi dantelă veche) prezenta moartea subită a mai multor persoane înaintate în vârstă după ce au băut vin de soc amestecat cu arsenic. Filmul reflectă opinia generală că arsenicul este întotdeauna o otravă letală, cu acţiune rapidă. De fapt, moartea subită suferită de unele personaje din film fusese cauzată nu de arsenic, ci de stricnina şi de cianura care fuseseră adăugate cocteilului.

„De regulă, efectele intoxicării cu arsenic nu sunt acute“, scrie dr. Robert Gallagher în revista The New England Journal of Medicine. El adaugă însă că „intoxicarea cu arsenic cauzată de consumarea apei contaminate şi de agenţii poluanţi industriali este o problemă gravă ce ameninţă sănătatea publică în multe zone ale pământului, predispunându-i pe oameni la multe tipuri de boli, printre care se numără cancerul de piele, al vezicii urinare, de plămâni şi de ficat“.

Având în vedere aceste informaţii, este de la sine înţeles că, în mod normal, personalul medical nu prescrie arsenicul ca tratament. Dar citiţi cu atenţie următoarea întâmplare din Canada. Observaţi cum propunerea ca tratament a transfuziei de sânge, iar apoi a arsenicului a dat naştere unui conflict între conştiinţa unei paciente pe nume Darlene şi cea a medicilor, a asistentelor şi a farmacistului implicaţi în acest caz. În continuare, Darlene ne relatează ce s-a întâmplat.

„În mai 1996 am avut câteva probleme de sănătate, şi anume hematoame severe, hemoragii şi sângerări neobişnuite ale gingiilor. Hematologul meu, dr. John Matthews, din Kingston (Ontario), a stabilit diagnosticul de leucemie promielocitară acută (LPA), un tip rar de cancer. După mai multe teste, printre care şi cel pentru stabilirea diagnosticului măduvei osoase, dr. Matthews mi-a explicat plin de amabilitate ce anume este LPA şi ce tratamente există. Procedurile normale ale tratamentului includeau schimbarea sângelui însoţită de chimioterapie, însă conştiinţa mea instruită pe baza Bibliei nu-mi permitea să accept transfuzii de sânge.

În loc să piardă timpul, care era atât de preţios, încercând să mă determine să mă răzgândesc, medicii au ales în mod înţelept să caute alt tratament medical. Acesta cuprindea folosirea unui derivat al vitaminei A, în combinaţie cu chimioterapia intensivă făcută cu moderaţie. Timp de trei luni, leucemia a avut o perioadă de remisie, doar ca să recidiveze cu şi mai multă forţă. Durerile de cap, cauzate de tumefierea creierului, erau insuportabile. Mai mult decât atât, organismul îşi formase o rezistenţă la tratament. În acest moment, medicul ne-a informat că singurul tratament cu efect în cazul meu era transfuzia de sânge. Ni s-a spus că mai aveam de trăit mai puţin de două săptămâni.

Zilele următoare au fost frenetice: am făcut alte teste ale sângelui, vizite la avocat în vederea întocmirii testamentului meu şi pregătiri pentru înmormântare. În acest interval, dr. Matthews ne-a informat cu privire la un tratament medical neobişnuit administrat în cazuri de LPA, folosit cu succes de medicii din China, conform declaraţiilor publicate în nişte  reviste medicale de prestigiu, cum ar fi Blood şi Proceedings of the National Academy of Sciences. În timp ce făceau cercetări, medicul împreună cu un coleg al său au citit într-o revistă medicală că «mulţi s-ar putea să rămână surprinşi că administrarea intravenoasă a trioxidului de arsen, cu o toxicitate redusă, dă rezultate bune în tratarea leucemiei promielocitare acute (LPA)».

Acum aveam două posibilităţi: fie să-mi violez conştiinţa şi să accept o transfuzie de sânge, fie să accept puţin cunoscutul tratament cu arsenic. Am ales tratamentul cu arsenic. * Nu mi-am dat seama de tulburările de conştiinţă care aveau să ia naştere în cazul medicilor, al asistentelor, al farmacistului şi chiar şi al celor ce făceau parte din conducerea spitalului.

Ulterior, spitalul a dorit să aibă confirmarea autorităţilor deontologice în domeniul medical că trioxidul de arsen putea fi administrat. Doar după aceea putea permite administrarea unui astfel de tratament. La început, farmacistul nu a vrut să coopereze, deoarece el, în mod sincer, avea îndoieli cu privire la siguranţa tratamentului. Medicii care mă susţineau, dr. Matthews şi dr. Galbraith, au trebuit să facă o prezentare pozitivă şi convingătoare a tratamentului. În cele din urmă, aducându-se suficiente dovezi medicale în favoarea tratamentului, conducerea spitalului şi farmacistul s-au simţit liberi să coopereze.

Farmacistul a fost de acord să prepare soluţia de arsenic şi să o sterilizeze în vederea unei infuzii imediate. Dar acum conştiinţa colectivă a asistentelor nu le permitea să atârne punga cu controversata substanţă care trebuia administrată intravenos. Ele au stat şi s-au uitat cum medicii au atârnat ei înşişi mai multe unităţi de soluţie. Asistentele mă implorau să accept sânge. Erau convinse că aveam să mor, prin urmare am făcut apel la profesionalismul lor, rugându-le să-mi respecte refuzul bazat pe conştiinţă de a accepta sânge. Mi-am exprimat recunoştinţa, le-am îmbrăţişat şi le-am rugat să-şi lase la o parte sentimentele personale. Am rămas în bune relaţii cu ele. Tratamentul cu trioxid de arsen a continuat timp de şase luni, iar starea sănătăţii mele s-a îmbunătăţit. Medicii au hotărât de comun acord că puteam să continuu tratamentul acasă.

S-au organizat vizite la domiciliu făcute de Ordinul Victoria al Asistentelor Medicale, care asigură servicii de îngrijire medicală la domiciliu. S-a ivit din nou chestiunea conştiinţei. Nici ele nu erau dispuse să-mi administreze soluţia. Întrunirile, scrisorile şi articolele apărute în unele reviste medicale de prestigiu au schimbat total situaţia. După aceea, asistentele au fost de acord să coopereze. Am terminat tratamentul în septembrie 1997.

Este adevărat, tipul de cancer pe care îl am poate reapărea. Medicul spune că este ca şi cum aş trăi pe o bombă cu ceas. Însă am învăţat să găsesc bucurie în fiecare zi ce trece, fără să-mi abandonez locul de închinare şi păstrându-mă ocupată cu împărtăşirea speranţei bazate pe Biblie referitoare la timpul când «Nici un locuitor nu [va] zice: „Sunt bolnav!“».“ — Isaia 33:24.

Medicii au o grea responsabilitate în ce priveşte furnizarea unei îngrijiri calitative a sănătăţii. În general, ei îşi iau în serios responsabilitatea şi acordă cu conştiinciozitate tratamente care intră în sfera expertizei şi a cunoştinţelor lor curente. Aşa cum reiese din această relatare, medicii, asistentele şi alte cadre medicale pot face mult dacă sunt flexibili şi dacă ţin cont de convingerile şi conştiinţa pacientului adult bine informat.

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 20]

Darlene Sheppard