Înverzirea pădurii amazoniene

DE LA REDACTORUL NOSTRU DIN BRAZILIA

ÎN PERIOADA anilor ’90, lumea a pierdut anual milioane de hectare de pădure, a precizat Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură. Numai în regiunea amazoniană a Braziliei, zgomotoasele ferăstraie cu lanţ şi incendiile mistuitoare au transformat deja o suprafaţă de pădure tropicală mai mare decât suprafaţa Germaniei într-⁠o simplă păşune. Departe de a arăta ca o mare compactă, bolta pădurii este acum ştirbită de fâşii de pământ crăpat, acoperit ici-⁠colo de buruieni şi buşteni goi ce se pârjolesc în soare.

Deşi această continuă distrugere a pădurii este alarmantă, se întrezăreşte totuşi o speranţă. Un program promiţător a şi început să dea rezultate. Acesta este numit agrosilvicultură, iar într-⁠o lucrare de referinţă e definit drept „un sistem în care cultivarea arborilor este combinată cu anumite culturi sau cu păşuni într-⁠o manieră ecologică . . . viabilă“. În ce constă agrosilvicultura? Ce s-⁠a realizat până acum? Ce perspective de viitor ne oferă ea? Pentru a găsi răspunsul la aceste întrebări, un reprezentant al revistei Treziţi-⁠vă! a vizitat Institutul Naţional de Cercetări din Regiunea Amazoniană (INPA), din Manaus, capitala statului Amazonas din Brazilia.

O soluţie deziluzionantă

Johannes van Leeuwen, un agronom olandez de la Departamentul de Agronomie al INPA, lucrează de 11 ani cu agricultorii din regiunea amazoniană. Dar, mai întâi de toate, cum au ajuns atât de mulţi agricultori în pădurea amazoniană? Agricultura mecanizată practicată în mod intensiv în centrul şi în sudul Braziliei a început să-⁠i deposedeze pe micii agricultori de pământul lor şi de mijloacele lor de existenţă, determinându-⁠i să migreze. Alţi agricultori, care cultivau iută, folosită la fabricarea sacilor de pânză, îşi vedeau pierind mijloacele de existenţă în timp ce sacii  erau înlocuiţi cu pungile de plastic. Iar alţii, care locuiau în regiuni secetoase, s-⁠au văzut obligaţi să pornească în căutarea unui sol mai fertil. Dar încotro se puteau îndrepta? Când li s-⁠a promis pământ, adăpost şi sol fertil în regiunea amazoniană, ei au pornit pe o nouă cale ce ducea spre pădurea tropicală.

La scurt timp însă, agricultorii şi-⁠au dat seama că se stabiliseră într-⁠o regiune în care precipitaţiile sunt abundente, umiditatea este ridicată, clima este caldă, iar solul este nefertil. În decurs de doi până la patru ani, solul a sărăcit complet, fapt care a dus la apariţia aceleiaşi probleme: oameni săraci pe un sol sărăcăcios. Agricultorii disperaţi au încercat să înfrunte situaţia defrişând suprafeţe şi mai mari de pădure pentru a obţine teren agricol.

Este adevărat, principalii vinovaţi pentru distrugerea pădurii amazoniene nu sunt micii agricultori. Marile ferme de animale, activităţile agroindustriale de mari proporţii, industria lemnului şi a mineritului, precum şi construirea de baraje hidroelectrice sunt răspunzătoare pentru cea mai mare parte a daunelor. Cu toate acestea, afluxul de mici agricultori şi metoda de defrişare şi ardere a copacilor pentru a se obţine teren arabil pe care o practică aceştia au contribuit la distrugerea pădurii.

 Consultarea „bibliotecilor vii“

„Indiferent cât de mult au afectat pădurile, aceşti agricultori săraci sunt aici şi nu au unde să meargă“, afirmă Van Leeuwen. „Aşadar, pentru a încetini ritmul defrişării, trebuie să-⁠i ajutăm să-⁠şi câştige existenţa lucrând pământul pe care îl au, fără să trebuiască să mai defrişeze alte suprafeţe de pădure.“ Aici intră în acţiune programul agrosilvic, în cadrul căruia se predă o metodă agricolă care combate degradarea solului şi le dă posibilitatea agricultorilor să folosească mulţi ani la rând aceeaşi suprafaţă de teren defrişat. Cum au ajuns cercetătorii să pună pe picioare un program cu toate detaliile lui?

Lansarea programului agrosilvic al INPA a fost precedată de ani de studii, sondaje şi colectare de mostre de plante şi sol. Informaţii preţioase s-⁠au obţinut îndeosebi din interviurile cu „bibliotecile vii“, adică indienii sud-⁠americani şi caboclos, o comunitate formată dintr-⁠un amestec de albi, negri şi indieni, ai căror strămoşi s-⁠au stabilit în bazinul amazonian.

Aceşti locuitori ai regiunii amazoniene deţin un tezaur de cunoştinţe. Ei sunt familiarizaţi cu clima şi cu tipurile de sol, şi anume sol negru, sol argilos roşu, sol argilos alb, sol roşu şi un amestec de nisip şi argilă, precum şi cu varietatea de fructe, mirodenii şi plante medicinale pe care le produce pădurea. Exploatând aceste cunoştinţe, agronomii şi agricultorii au devenit parteneri de cercetări, un parteneriat care a contribuit la îmbunătăţirea programului.

Pădurea nu este o mină

Programul agrosilvic a fost pus în practică treptat. Prima etapă a constat în a-⁠i convinge pe agricultori să nu considere pădurea o mină, care trebuie exploatată, iar apoi abandonată, ci să o considere o resursă ce se poate reînnoi. Apoi, ei au fost sfătuiţi să planteze nu numai manioc, banani, porumb, orez, fasole şi alte plante care cresc repede, ci şi arbori. „Arbori?“, au întrebat agricultorii. „Dar de ce?“

Întrucât mulţi dintre agricultori vin din zone în care arborii nu joacă un rol important în agricultură şi, pe lângă aceasta, nu cunosc speciile de arbori din regiunea amazoniană, cercetătorii le-⁠au prezentat foloasele plantării de arbori. Ei au explicat că solul pădurii nu conţine substanţele nutritive de care au nevoie culturile de plante folosite în alimentaţie. Înainte să fie asimilate de culturi, cum ar fi cele de porumb, substanţele nutritive sunt spălate de ploi. În schimb, arborii reuşesc să absoarbă substanţe nutritive, să le stocheze şi să păstreze astfel fertilitatea solului. În plus, arborii le asigură hrană şi adăpost animalelor. De asemenea, agricultorii pot folosi arborii ca gard viu pentru delimitarea proprietăţii lor. Şi, bineînţeles, pomii fructiferi pot servi drept sursă de venit, datorită fructelor pe care le produc şi lemnului lor.

De asemenea, agricultorii au fost îndemnaţi să planteze multe specii şi varietăţi de arbori. De ce? Pentru a se putea culege o mare varietate de fructe şi pentru a se folosi multe tipuri de lemn. În acest mod, agricultorul nu se va afla niciodată în situaţia de a avea o recoltă mare doar dintr-⁠un soi sau două de fructe pe care trebuie să le vândă la un preţ scăzut din cauză că toată lumea vinde acelaşi produs în acelaşi timp.

Un program în faşă dă roade

Ce fel de arbori se plantează? „În prezent folosim în jur de 30–40 dintre pomii fructiferi menţionaţi aici“, spune agronomul Van Leeuwen arătând o listă ce cuprinde 65 de arbori cu nume exotice. Pentru a demonstra că programul este eficient, Van Leeuwen prezintă câteva fotografii ale aceluiaşi teren defrişat făcute la diferite intervale. — Vezi chenarul „Cum se poate regenera pădurea“.

O vizită la pieţele de alimente din Manaus arată că programul agrosilvic aflat încă în faşă dă roade. La aceste pieţe se găsesc deja de vânzare peste 60 de feluri de fructe cultivate pe plan local. Agronomii speră că, în viitor, cu cât agrosilvicultura va prinde rădăcini mai adânci, cu atât procesul defrişării va fi mai lent. La urma urmelor, după ce învaţă să refolosească un teren vechi, agricultorul poate renunţa la defrişarea altei suprafeţe de pădure pentru a obţine un nou teren arabil.

Însă aceste eforturi demne de laudă nu vor elimina ameninţarea globală la adresa ecologiei terestre. Totuşi, ele demonstrează ce se poate realiza când preţioasele noastre resurse sunt tratate cu respect.

[Chenarul/Fotografiile de la pagina 24]

Portocala şi malpighia se dau bătute

Portocala, bine cunoscutul simbol al vitaminei C, devine nesemnificativă în comparaţie cu un fruct aclamat drept „noua regină a vitaminei C“. Chiar şi malpighia, suverana fructelor bogate în vitamina C, trebuie să se dea bătută. Cine este noul conducător? Un fruct mic, dar foarte acru, de un purpuriu-⁠aprins, care are mărimea unui bob de strugure şi care creşte în văile inundabile ale Amazonului. Cum se numeşte fructul? Camu-⁠camu. Îşi merită el această poziţie? Într-⁠o revistă braziliană se precizează că o cantitate de 100 de grame de portocală conţine 41 de miligrame de vitamina C, în timp ce o cantitate de 100 de grame de malpighia conţine 1 790 de miligrame de vitamina C. Totuşi, aceeaşi cantitate de camu-⁠camu conţine incredibila cantitate de 2 880 de miligrame de vitamina C, de 70 de ori mai multă vitamina C decât conţine portocala!

[Provenienţa fotografiei]

Malpighia şi camu-camu: Silvestre Silva/Reflexo

[Chenarul/Fotografiile de la pagina 25]

Arta stratificării arborilor

După ce agricultorii au căzut de acord să pună în practică unele părţi ale programului agrosilvic, agronomul Johannes van Leeuwen le poate face o propunere mai detaliată: un plan al viitoarei lor livezi. În loc să se aleagă şi să se combine la întâmplare arbori de orice fel, sunt folosite simulări pe calculator ale agroecosistemelor, pentru a se stabili ce specii trebuie plantate şi cum trebuie aranjate. Stratificarea, sau aranjarea, speciilor de dimensiuni mici, medii şi mari în grupuri este o adevărată artă.

De exemplu, arborii din primul grup, alcătuit din guava (Psidium guayava), guarana (Paullinia cupana) şi arbori de cacao (Theobroma grandiflorum), sunt plantaţi la distanţe mici unul de altul. Aceşti arbori sunt pitici şi încep să dea rod devreme. Al doilea grup, alcătuit din arbori de dimensiuni medii, cum ar fi bivibá (Rollinia mucosa), avocado (Persea americana) şi palmierul murumuru (Astrocaryum vulgare), va avea nevoie de mai mult spaţiu. Arborii din acest grup încep să dea rod în general mai târziu decât cei din primul grup. Cel de-⁠al treilea grup, alcătuit din arbori de dimensiuni mari, cum ar fi nuca de Brazilia (Bertholletia excelsa), piquia (Caryocar villosum) şi mahonul (Swietenia macrophylla), are nevoie de şi mai mult spaţiu. Unii arbori din ultimul grup produc fructe, alţii lemn foarte valoros, iar alţii atât fructe, cât şi lemn. Când toate cele trei grupuri cresc împreună, livada seamănă cu o pădure naturală.

[Legenda fotografiilor]

Johannes van Leeuwen (în extremitatea dreaptă)

O piaţă din Manaus cu fructe cultivate pe plan local

[Provenienţa fotografiei]

J. van Leeuwen, INPA, Manaus, Brazilia

 [Chenarul/Fotografiile de la pagina 26]

Cum se poate regenera pădurea

1. Februarie 1993 — Această suprafaţă de pădure din centrul regiunii amazoniene a fost defrişată şi arsă în septembrie 1992. În ianuarie 1993 s-⁠au plantat ananaşi. O lună mai târziu, au fost plantaţi şi pomi fructiferi.

2. Martie 1994 — Ananaşii au crescut, iar pomii fructiferi plantaţi au început să se vadă mai bine. Mici indicatoare înfipte alături de arbori identifică plantele drept abiu (Pouteria caimito), nuca de Brazilia (Bertholletia excelsa) şi arbori Bactris gasipaes, ca să nu amintim decât câteva. De pe urma plivirii buruienilor din cultură de către agricultori au beneficiat şi arborii. Ca şi cum ar fi vrut să-⁠şi arate recunoştinţa, arborii au început să restabilească fertilitatea solului.

3. Aprilie 1995 — Culturile, care cresc într-⁠un ritm rapid, au fost deja recoltate şi consumate sau vândute, şi continuă să crească o mare varietate de pomi fructiferi.

[Provenienţa fotografiei]

Fotografiile 1–3: J. van Leeuwen, INPA-⁠CPCA, Manaus, Brazilia