Salt la conţinut

Salt la cuprins

Vikingii: cuceritori şi colonizatori

Vikingii: cuceritori şi colonizatori

Vikingii: cuceritori şi colonizatori

ERA într-⁠o zi din luna iunie a anului 793 e.n. Călugării de pe mica insulă Lindisfarne, cunoscută şi sub numele de Holy, aflată în largul coastelor comitatului Northumberland (Anglia), îşi vedeau liniştiţi de treburile lor, fără să bage de seamă că nişte corăbii joase, elegante, se apropiau cu viteză de ţărm. Corăbiile au înaintat uşor până pe plajă, iar din ele au sărit jos nişte bărbaţi bărboşi, cu o înfăţişare fioroasă, ţinând în mâini săbii şi topoare. Ei s-⁠au îndreptat în fugă spre mănăstire şi i-⁠au atacat pe călugării înspăimântaţi, făcând un mare măcel. Piraţii au jefuit mănăstirea, luând aurul, argintul, bijuteriile şi alte comori. Apoi au dispărut în largul Mării Nordului, de unde au şi venit.

Aceşti jefuitori erau vikingi, iar în urma incursiunilor lor sălbatice (care erau de fapt nişte atacuri rapide) ei au atras atenţia popoarelor din Europa, marcând astfel începutul epocii vikingilor. Nu peste mult timp, vikingii au stârnit atâta groază, încât în toată Anglia se putea auzi rugăciunea: „Scapă-⁠ne, Doamne, de furia oamenilor nordului!“ *

Cine au fost vikingii? De ce au apărut brusc în paginile istoriei ca şi cum înainte nici n-⁠ar fi existat, au fost cunoscuţi în istorie timp de trei secole, după care nu s-⁠a mai auzit aproape nimic despre ei?

Agricultori şi jefuitori

Strămoşii vikingilor au fost popoare germanice care, cu aproape 2 000 de ani înainte de epoca vikingilor, au început să migreze din nord-⁠vestul Europei spre Danemarca, Norvegia şi Suedia, adică spre Scandinavia. Ca şi strămoşii lor, vikingii, chiar şi cei ce luau parte la incursiuni, erau agricultori. În regiunile mai reci ale Scandinaviei, oamenii îşi câştigau traiul îndeosebi din vânătoare, pescuit şi prinderea balenelor. Negustorii vikingi trăiau în comunităţi mai mari; de aici plecau cu corăbiile lor robuste de-⁠a lungul rutelor maritime comerciale ale Europei. Dar ce anume a făcut ca acest popor aparent inofensiv să iasă din umbră şi să ajungă renumit într-⁠o singură generaţie?

O explicaţie ar fi suprapopularea, însă mulţi istorici consideră că acest lucru s-⁠ar putea aplica doar în cazul celor care trăiau în vestul Norvegiei, întrucât aici terenul arabil era limitat. În cartea The Oxford Illustrated History of the Vikings se spune: „Majoritatea vikingilor din primele generaţii căutau să acumuleze bogăţii, nu pământ“. Acest lucru este valabil îndeosebi în cazul regilor şi al căpeteniilor, care aveau nevoie de venituri mari pentru a rămâne la putere. Alţi vikingi au părăsit Scandinavia probabil pentru a scăpa de duşmăniile dintre familii şi de conflictele regionale.

O altă explicaţie ar fi că era ceva obişnuit ca bărbaţii vikingi bogaţi să aibă mai multe soţii. Ca urmare, ei aveau şi mulţi copii. Însă, de obicei, doar fiul întâi-⁠născut primea moştenirea familiei, lăsându-⁠i pe fraţii şi pe surorile lui mai mici să-⁠şi poarte singuri de grijă. Potrivit cărţii The Birth of Europe, fiii dezmoşteniţi „se organizau într-⁠o élite, un grup mare şi periculos de războinici, care erau obligaţi să se descurce singuri folosind orice mijloace, indiferent că aceasta însemna să cucerească teritorii în propria lor ţară sau să facă piraterie în afara graniţelor ei“.

Vikingii aveau mijlocul de transport potrivit pentru atacurile lor rapide: acea langskip („navă lungă“). Istoricii elogiază această corabie, spunând că este una dintre cele mai frumoase realizări pe plan tehnologic de la începutul evului mediu. Având un pescaj mic şi fiind propulsate de o velă sau de rame, aceste corăbii elegante au făcut din vikingi stăpânii tuturor mărilor, lacurilor şi râurilor din zonele controlate de ei.

Expansiunea vikingilor

Unii istorici afirmă că zorii epocii vikingilor s-⁠au ivit pe la jumătatea secolului al VIII-⁠lea, cu puţin timp înainte de incursiunea vikingilor pe insula Lindisfarne. Indiferent că a fost sau nu aşa, în urma acestei incursiuni vikingii au ajuns în atenţia celorlalte popoare. După Anglia, ei s-⁠au îndreptat spre Irlanda, şi aici ţinta atacurilor fiind mănăstirile pline de comori. Cu langskip-⁠urile pline cu prada luată şi cu sclavi, vikingii navigau spre casă, unde iernau. Însă, în 840 e.n., ei au întrerupt acest obicei, iernând în locurile pe care le prădau. De fapt, oraşul irlandez Dublin a fost la început o enclavă a vikingilor. În 850 e.n., ei au început să ierneze şi în Anglia, prima lor bază fiind Insula Thanet, aflată în apropierea gurii de vărsare a fluviului Tamisa.

Nu peste mult timp, vikingii danezi şi cei norvegieni au sosit în insulele britanice, dar de data asta nu mai era vorba doar de nişte grupuri de luptători care făceau incursiuni rapide, ci de armate sosite cu flotile de langskip-⁠uri. Unele dintre aceste nave măsurau până la 30 de metri lungime şi aveau la bord până la 100 de luptători. În anii care au urmat, vikingii au cucerit nord-⁠estul Angliei, regiune care a ajuns să fie cunoscută sub numele de Danelaw, deoarece aici domina cultura şi legea daneză. Cu toate acestea, în sudul Angliei, mai precis în Wessex, regele saxon Alfred şi urmaşii lui i-⁠au ţinut pe vikingi la distanţă. Însă, după o mare bătălie purtată la Ashington în 1016 şi după moartea regelui Edmond al Wessexului, survenită în acelaşi an, conducătorul viking Canut — care se declara creştin — a devenit unicul rege al Angliei.

În inima Europei şi mai departe

În 799 e.n., vikingii danezi au început să facă incursiuni şi în regiunea numită pe atunci Frisa — regiunea de coastă a Europei care se întinde aproximativ din Danemarca până în Olanda. De aici au vâslit înaintând pe cursul unor fluvii, cum ar fi Loara şi Sena, şi au prădat oraşele şi satele din inima Europei. În 845 e.n., vikingii au jefuit chiar şi Parisul. Regele franc Carol cel Pleşuv le-⁠a plătit vikingilor 7 000 de livre (3 000 de kilograme) de argint ca să plece din oraş. Însă ei s-⁠au întors şi au jefuit şi oraşele aflate dincolo de Paris, ajungând până la Troyes, Verdun şi Toul.

Vikingii au navigat şi spre Spania şi Portugalia, unde prima incursiune consemnată a avut loc în 844 e.n. Ei au prădat mai multe oraşe mici şi chiar au ocupat pentru un timp Sevilla. „Cu toate acestea, apărătorii arabi au opus o rezistenţă atât de sălbatică, încât vikingii au fost rapid înfrânţi, iar forţele lor armate au fost distruse aproape complet“, se arată în lucrarea Cultural Atlas of the Viking World. Însă ei s-⁠au întors în 859 e.n., de data aceasta cu o flotă de 62 de nave. După ce au devastat regiuni întregi din Spania, ei au făcut incursiuni şi în nordul Africii; chiar dacă navele lor erau pline până la refuz cu prada luată, ei s-⁠au îndreptat spre Italia şi au prădat oraşele Pisa şi Lina (în trecut Luna).

Vikingii din Suedia au navigat spre est, traversând Marea Baltică şi pătrunzând pe unele dintre cele mai mari canale navigabile din Europa Răsăriteană — Volhov, Lovat, Nipru şi Volga. Navigând pe aceste cursuri de apă, ei au ajuns în cele din urmă la Marea Neagră şi la bogatele teritorii ale Imperiului Bizantin. Unii negustori vikingi au ajuns chiar până la Bagdad coborând pe fluviul Volga şi traversând Marea Caspică. În cele din urmă, căpeteniile suedeze au devenit conducătorii imenselor teritorii slave de pe fluviile Nipru şi Volga. Invadatorilor li se spunea rus, nume din care unii cred că provine cuvântul „Rusia“ — „Ţara rus-⁠ilor“.

Spre Islanda, Groenlanda şi Terra Nova

Vikingii norvegieni şi-⁠au îndreptat atenţia spre multe dintre insulele îndepărtate. De exemplu, în secolul al VIII-⁠lea, ei au ocupat insulele Orkney şi Shetland, iar în secolul al IX-⁠lea au ocupat insulele Feroe, Hebride şi estul Irlandei. Până şi Islanda a fost colonizată de vikingi. Aici ei au înfiinţat un parlament, Althing-⁠ul. Funcţionând şi azi ca organ conducător al Islandei, Althing-⁠ul este cea mai veche adunare parlamentară a Occidentului.

În 985 e.n., un viking pe nume Erik cel Roşu întemeiază o colonie în Groenlanda. Mai târziu, în acelaşi an, un tovarăş normand pe nume Bjarni Herjolfsson porneşte din Islanda pentru a se alătura părinţilor lui aflaţi în Groenlanda. Însă vasul pe care se află el este purtat de vânt şi deviază de la traseu, trecând pe lângă Groenlanda. „Bjarni a fost probabil primul normand care a zărit America de Nord“, se spune în Cultural Atlas of the Viking World.

Ghidându-⁠se după cele scrise de Bjarni (probabil după anul 1000), Leif Erikson, fiul lui Erik cel Roşu, a navigat spre vest, din Groenlanda până pe insula Baffin, apoi a coborât de-⁠a lungul coastei Labradorului. El a ajuns la un promontoriu dintr-⁠o regiune pe care a numit-⁠o Vinland, după strugurii sălbatici, sau bacele, care creşteau aici. * Leif a iernat aici, după care s-⁠a întors în Groenlanda. În anul următor, fratele lui Leif pe nume Thorwald a condus o expediţie spre Vinland, dar a fost ucis într-⁠o încăierare cu băştinaşii. Totuşi, după câţiva ani, între 60 şi 160 de vikingi au întemeiat o aşezare în Vinland. Dar, din cauza neîncetatelor conflicte cu băştinaşii, n-⁠au stat aici decât aproximativ trei ani, după care au plecat şi nu s-⁠au mai întors niciodată. A trebuit să treacă aproape 500 de ani până când un explorator italian, pe nume John Cabot, aflat în serviciul Angliei, a pretins teritoriul Americii de Nord pentru Anglia.

Sfârşitul epocii vikingilor

Până spre sfârşitul epocii lor, vikingii creaseră mai multe state politice noi, în care au domnit dinastii scandinave. Însă ei nu au rămas străini pentru mult timp, întrucât mulţi vikingi au fost, în cele din urmă, asimilaţi de noile culturi, chiar şi din punct de vedere religios. De exemplu, căpetenia vikingă Rollon, care a cucerit o parte din regiunea de coastă a Franţei cunoscută sub numele de Normandia (însemnând „Ţara oamenilor nordului“, sau a normanzilor), s-⁠a convertit la catolicism. Unul dintre urmaşii săi a fost Wilhelm, ducele Normandiei. În bătălia de la Hastings din 1066, în care s-⁠au confruntat urmaşii vikingilor englezi cu cei ai vikingilor normanzi, ducele Normandiei a ieşit victorios, fiind apoi încoronat ca rege al Angliei sub numele de William I.

William I a pus imediat capăt oricărei influenţe scandinave în Anglia şi a introdus o nouă eră feudală, care s-⁠a făcut simţită în sistemul francez medieval de guvernare, în economie şi în domeniul funciar. Prin urmare, „dacă ar trebui să alegem o dată pentru a marca sfârşitul epocii vikingilor, aceasta trebuie să fie anul 1066“, se spune în cartea The Vikings, de Else Roesdahl. Secolul al XI-⁠lea a fost, de asemenea, martorul destrămării vechilor regate vikinge din Scandinavia şi al formării unor state independente.

Cele trei secole ale istoriei vikingilor sunt bogate în acţiuni. Totuşi, imaginea vikingilor, aceea a unor barbari cu săbii şi topoare, care făceau incursiuni, nu este completă. Ei s-⁠au dovedit a fi şi persoane adaptabile în sensul că au ajuns să colonizeze teritorii îndepărtate, fiind chiar asimilaţi de culturile locale. Ca agricultori, ei au întemeiat aşezări permanente, iar, ca suverani, s-⁠au aşezat pe tronuri străine. Într-⁠adevăr, vikingii s-⁠au dovedit maeştri nu doar în arta navigaţiei şi a mânuirii sabiei, ci şi în cultivarea pământului şi în politică.

[Note de subsol]

^ par. 3 În afara teritoriilor scandinave, vikingii erau cunoscuţi, în general, ca păgâni, danezi, oamenii nordului sau normanzi. Întrucât majoritatea istoricilor contemporani folosesc termenul „viking“ cu referire la toate popoarele scandinave din epoca vikingilor, am adoptat acelaşi termen şi în acest articol. Originea cuvântului „viking“ nu e foarte clară.

^ par. 20 La L’Anse aux Meadows, în extremitatea nordică a insulei Terra Nova, au fost reconstituite locuinţe normande acoperite cu iarbă, pe baza descoperirilor arheologice făcute la începutul anilor ’60. Aceste descoperiri atestă prezenţa vikingilor pe aceste teritorii cu o mie de ani înainte, dar nu este sigur că aşezarea aparţine legendarei regiuni Vinland. — Vezi Treziţi-vă! din 8 iulie 1999.

[Chenarul de la pagina 27]

RELIGIA VIKINGILOR

Vikingii se închinau multor zeităţi mitologice, printre care îi putem aminti pe Odin, Thorr, Freyr, Freyja şi Hel. Odin, zeul înţelepciunii şi al războiului, era zeul suprem al panteonului. Soţia sa era Frigg. Thorr era un ucigaş al uriaşilor şi stăpânitorul vântului şi al ploii. Freyr era un zeu imoral al păcii şi al fertilităţii. Sora lui, Freyja, era zeiţa dragostei şi a fertilităţii. Hel era zeiţa tărâmului morţilor.

Denumirea unor zile ale săptămânii în limba engleză şi în alte limbi provine din mitologia normandă. De exemplu, Tuesday (marţi) provine de la numele zeului Tyr, fiul lui Odin (cunoscut şi sub numele de Woden); Wednesday (miercuri) înseamnă ziua lui Woden, Thursday (joi), ziua lui Thorr, iar Friday (vineri), ziua lui Frigg.

Ca şi închinătorii lor, zeii vikingi se presupune că şi-⁠au câştigat bogăţiile prin hoţie, acţiuni îndrăzneţe şi înşelăciune. Odin le-⁠a promis celor care mureau eroic în luptă că vor avea un loc în domeniul ceresc, Asgardhr (reşedinţa zeilor), în marea sală Valhalla. Aici ei puteau benchetui şi se puteau lupta după pofta inimii. Nobilii vikingi erau adesea înmormântaţi într-⁠o barcă sau aveau aşezate lângă ei pietre în formă de barcă. În morminte se puneau şi hrană, arme, podoabe, animale ucise şi probabil chiar şi un sclav sacrificat. Alături de o regină putea fi îngropată şi slujitoarea ei.

Coiful cu coarne asociat adesea cu vikingii datează dinainte de epoca vikingilor cu mai bine de 1 000 de ani şi se pare că era purtat doar la ceremonii. Luptătorii vikingi purtau coifuri conice simple, făcute din metal sau piele, aceasta în cazul în care se hotărau să poarte totuşi coif.

[Harta de la pagina 26]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

EXPANSIUNEA VIKINGILOR

NORVEGIA

ISLANDA

GROENLANDA

Insula Baffin

Labrador

Terra Nova

DANEMARCA

ANGLIA

IRLANDA

OLANDA

FRANŢA

PORTUGALIA

SPANIA

AFRICA

ITALIA

SUEDIA

RUSIA

Marea Caspică

Bagdad

UCRAINA

Marea Neagră

Istanbul

[Provenienţa fotografiei]

Mountain High Maps® Copyright © 1997 Digital Wisdom, Inc.

[Legenda fotografiei de la pagina 24]

Reproducere a unei corăbii vikinge (langskip)

[Provenienţa fotografiei]

Paginile 2 şi 24: Antonion Otto Rabasca, prin amabilitatea lui Gunnar Eggertson

[Legenda fotografiei de la pagina 25]

Instrumente de război ale vikingilor

Coif viking

[Provenienţa fotografiei]

Instrumentele de război şi coiful: exponate ale Museum of National Antiquities, Stockholm, Suedia

[Legenda fotografiei de la pagina 27]

Leif Erikson