Ce putem învăţa din trecut?
Ce putem învăţa din trecut?
„Pentru istorici nimic nu e mai important ca descrierea cauzei şi a efectului.“ — GERALD SCHLABACH, PROFESOR UNIVERSITAR DE ISTORIE.
ISTORICII se întreabă adesea: Cum şi de ce au avut loc anumite evenimente? De exemplu, din istorie aflăm despre căderea Imperiului Roman. Dar de ce a dispărut acest imperiu? Să fi fost din cauza corupţiei sau a stilului de viaţă axat pe plăceri? Ajunsese oare imperiul prea greu de condus, iar armatele lui prea costisitoare? Deveniseră oare duşmanii Romei pur şi simplu prea mulţi şi prea puternici?
Un exemplu de dată mai recentă ar fi comunismul din Europa de Est — considerat odinioară o ameninţare pentru Occident — care a căzut parcă peste noapte în toate ţările la rând. Dar de ce a căzut? Şi ce lecţii se pot învăţa de aici? La acest gen de întrebări încearcă istoricii să răspundă. Însă, când dau răspunsuri, în ce măsură le sunt opiniile influenţate de prejudecăţile pe care le au?
Putem crede ce spune istoria?
Istoricii sunt mai degrabă nişte detectivi decât oameni de ştiinţă. Ei investighează, pun întrebări şi pun la îndoială consemnările din trecut. Ei caută adevărul, însă, de multe ori, obiectivul lor nu e prea clar. Un motiv ar fi că munca lor are de-a face mai mult cu oamenii, iar istoricii nu pot citi gândurile oamenilor — mai ales gândurile celor morţi. În plus, ei pot avea păreri preconcepute. Aşadar, uneori, cele mai bune lucrări ale lor sunt pură interpretare — lucrurile fiind văzute prin prisma autorului.
Bineînţeles că dacă un istoric are propriul său punct de vedere nu înseamnă neapărat că lucrarea sa nu este exactă. Naraţiunile consemnate în cărţile biblice Samuel, Împăraţi şi Cronici conţin date referitoare la aceleaşi evenimente, menţionate de cinci autori, şi totuşi se poate demonstra că nu conţin contradicţii sau inexactităţi însemnate. Acelaşi lucru se poate spune şi despre cele patru evanghelii. Mulţi dintre scriitorii Bibliei şi-au menţionat chiar propriile slăbiciuni şi greşeli nesăbuite — lucru rareori întâlnit în lucrările laice. — Numeri 20:9–12; Deuteronomul 32:48–52.
În afară de posibilele prejudecăţi, un alt factor important de luat în considerare când citim lucrări istorice îl constituie motivaţia autorului. „Toate consemnările istorice ai căror autori sunt cei aflaţi la putere sau cei care caută să obţină puterea sau prietenii acestora trebuie privite cu cel mai mare scepticism“, declară Michael Stanford în cartea sa A Companion to the Study of History. Motivaţii îndoielnice sunt sesizate şi atunci când în cărţile de istorie se observă o chemare la naţionalism şi patriotism, indiferent că e exprimată în mod subtil sau direct. Din nefericire, aşa stau lucrurile uneori cu manualele de istorie. Într-o ţară s-a emis un decret guvernamental prin care se arăta cât se poate de clar că scopul predării istoriei în şcoli este acela „de a adânci sentimentele patriotice şi naţionaliste în inima poporului . . . întrucât cunoaşterea trecutului ţării este unul dintre cele mai importante imbolduri de a fi patriot“.
Falsificarea istoriei
Uneori, istoria nu numai că e influenţată de prejudecăţi, dar e şi falsificată. De exemplu, în fosta Uniune Sovietică „numele lui Troţki a fost şters din consemnările istorice, dispărând astfel dovada existenţei comisarului“, se spune în cartea Truth in History. Dar cine a fost Troţki? El s-a aflat în fruntea revoluţiei bolşevice din Rusia, mai mare decât el fiind doar Lenin. După moartea lui Lenin, Troţki a intrat în conflict cu Stalin, fiind dat afară din Partidul Comunist, iar mai târziu asasinat. Numele lui a fost scos chiar şi din enciclopediile sovietice. Asemenea denaturări ale istoriei, mergând chiar până acolo încât să fie arse toate cărţile care nu împărtăşeau opinia generală, au fost ceva obişnuit în multe regimuri dictatoriale.
Însă falsificarea istoriei constituie o practică străveche, datând de pe vremea Egiptului şi a Asiriei. Mândri şi vanitoşi, faraonii, regii şi împăraţii s-au asigurat că ceea ce lasă în urmă în consemnările istorice îi prezenta într-o lumină bună. Prin urmare, faptele lor măreţe erau întotdeauna exagerate, în timp ce orice faptă umilitoare sau dezonorantă, cum ar fi o înfrângere în război, era minimalizată ori ştearsă din consemnări, iar uneori nici măcar nu era consemnată. În contrast evident se află istoria poporului Israel consemnată în paginile Bibliei, istorie care vorbeşte atât despre slăbiciunile, cât şi despre calităţile regilor şi ale supuşilor deopotrivă.
Dar cum verifică istoricii exactitatea scrierilor vechi? Ei le compară cu alte lucruri, cum ar fi vechi evidenţe de impozite, coduri de legi, reclame pentru licitaţii de sclavi, scrisori de afaceri, scrisori şi însemnări personale, inscripţii de pe
fragmente de lut, jurnale de bord şi obiecte găsite în morminte. În lumina tuturor acestor lucruri, scrierile oficiale sunt de multe ori înţelese fie mai bine, fie într-un mod cu totul diferit. Acolo unde lipsesc informaţii sau rămân unele semne de întrebare, istoricii oneşti vor recunoaşte, de obicei, acest lucru, chiar dacă s-ar putea să-şi prezinte propriile teorii pentru a umple acele goluri. În orice caz, cititorii cu discernământ consultă mai multe lucrări de referinţă dacă doresc să găsească o explicaţie rezonabilă a evenimentelor.În pofida tuturor dificultăţilor pe care le întâmpină un istoric, lucrarea lui ne poate pune la dispoziţie informaţii utile. Iată ce se spune într-o carte de istorie: „Oricât de greu ar fi ea de scris, . . . istoria lumii e importantă pentru noi, ba chiar indispensabilă“. Pe lângă faptul că ne deschide o fereastră spre trecut, istoria ne lărgeşte orizontul înţelegerii privind condiţia umană din prezent. De exemplu, nu ne ia mult timp să descoperim că cei din antichitate au avut aceleaşi trăsături pe care le au oamenii azi. Aceste trăsături care s-au repetat au avut un impact puternic asupra istoriei, ceea ce a făcut să se nască ideea că istoria se repetă. Dar este această generalizare întemeiată?
Se repetă istoria?
Putem prezice cu exactitate viitorul pe baza trecutului? Unele evenimente de un anume tip se repetă totuşi. De exemplu, Henry Kissinger, fost secretar de stat american, a afirmat: „Toate civilizaţiile care au existat până acum au dispărut în cele din urmă“. El a adăugat: „Istoria e o naraţiune despre eforturi nerealizate, despre aspiraţii neîmplinite. . . . Prin urmare, ca istoric, trebuie să accepţi că tragediile sunt inevitabile“.
Nu au existat însă două imperii a căror cădere să fi fost identică. Babilonul a căzut peste noapte, fiind cucerit de mezi şi perşi în 539 î.e.n. La moartea lui Alexandru cel Mare, Grecia a fost împărţită în mai multe regate, iar în cele din urmă a cedat în faţa Romei. Însă căderea Romei a rămas o chestiune controversată. Istoricul Gerald Schlabach pune următoarele întrebări: „Când a căzut Roma? Dar a căzut ea oare? E adevărat că s-a schimbat ceva în Europa Occidentală în perioada 400–600 e.n., dar în mare parte lucrurile au rămas la fel“. * În mod evident, unele situaţii din istorie se repetă, altele însă nu.
Una dintre lecţiile ce se repetă mereu în istorie ar fi următoarea: guvernările umane eşuează. În toate epocile, o guvernare bună a fost mereu zădărnicită de oameni care şi-au urmărit propriile interese, care au fost necugetaţi, lacomi şi corupţi, de nepotism şi mai ales de cei însetaţi de putere, care, după ce au obţinut-o, au luptat să o păstreze. Prin urmare, trecutul scoate la iveală o mulţime de tratate nerespectate, curse ale înarmărilor, războaie, tulburări sociale, acte de violenţă, o distribuţie inegală a bogăţiei şi economii ruinate.
Să remarcăm, de exemplu, ce declară The Columbia History of the World despre influenţa civilizaţiilor occidentale asupra restului lumii: „După ce Columb şi Cortés le-au arătat popoarelor din vestul Europei ce posibilităţi există, dorinţa fierbinte a acestora de a face convertiri, de a obţine câştiguri şi de a se bucura de faimă a fost stârnită în toate păturile sociale, iar civilizaţia occidentală a fost introdusă, în mare parte cu forţa, aproape pe tot globul. Plini de o dorinţă neînfrânată de a face cuceriri şi echipaţi cu arme mai eficiente, cuceritorii au transformat restul lumii în teritorii anexate în mod forţat marilor puteri europene. . . . Popoarele acestor continente [Africa, Asia şi cele două Americi] au fost, pe scurt, victime ale unei exploatări fără milă, necruţătoare“. Cât de adevărate sunt cuvintele pe care le găsim în Biblie la Eclesiastul 8:9: „Omul a dominat asupra omului spre paguba lui“ (NW)!
Probabil că tocmai acest trecut lamentabil l-a determinat pe un filozof german să afirme că singurul lucru pe care îl avem de învăţat din istorie ar fi că oamenii n-au învăţat nimic din ea. În Ieremia 10:23 se spune: „Nu-i aparţine omului pământesc calea sa. Nu-i aparţine omului care umblă nici măcar să-şi dirijeze pasul“ (NW). Această incapacitate de a ne dirija pasul ar trebui să ne preocupe în mod deosebit în prezent. De ce? Deoarece suntem chinuiţi de probleme — mai multe şi mai grave ca oricând. Prin urmare, cum le vom putea face faţă?
Probleme fără precedent
În toată istoria omenirii, pământul n-a mai fost niciodată ameninţat de atâtea forţe ce acţionează în acelaşi timp, cum se poate observa în prezent: despăduririle, eroziunea solului, deşertificarea, dispariţia pe scară largă a unor specii de plante şi animale, reducerea stratului de ozon din atmosferă, poluarea, încălzirea globală, oceane pe moarte şi explozia demografică.
„Altă problemă ce afectează societatea modernă e chiar rapiditatea cu care au loc schimbările“, se arată în cartea A Green History of the World. Ed Ayres, editorul revistei World Watch, scrie: „Ne confruntăm cu ceva atât de străin de experienţa colectivă, încât nici nu ne dăm seama ce este, chiar şi atunci când dovezile sunt copleşitoare. Pentru noi, acel «ceva» e un fel de bombardament cu uriaşe modificări biologice şi fizice în lumea în care trăim“.
Gândindu-se la aceste probleme, precum şi la altele legate de ele, istoricul Pardon E. Tillinghast a afirmat: „Direcţiile în care se îndreaptă societatea noastră au devenit infinit de complexe, iar pentru mulţi dintre noi dilemele sunt înspăimântătoare. Oare ce îndrumare le-ar putea oferi istoricii oamenilor de azi care nu mai ştiu ce să creadă? După cât se pare, nu prea multă“.
Istoricii sunt, probabil, puşi în încurcătură când e vorba să facă ceva sau să dea unele sfaturi, însă cu siguranţă că nu aşa stau lucrurile şi în cazul Creatorului nostru. De fapt, el a prezis în Biblie că în ultimele zile lumea va trăi „timpuri critice, cărora cu greu li se va face faţă“ (2 Timotei 3:1–5). Dar Dumnezeu nu s-a mulţumit cu atât, ci a făcut ceva ce istoricii nu pot să facă — el a indicat şi soluţia, aşa cum vom vedea în articolul următor.
[Notă de subsol]
^ par. 16 Observaţiile făcute de Schlabach concordă cu prezicerea din profeţia lui Daniel conform căreia Imperiul Roman va fi succedat de o ramificaţie a sa. Vezi capitolele 4 şi 9 ale cărţii Să acordăm atenţie profeţiei lui Daniel!, publicată de Watchtower Bible and Tract Society of New York, Inc.
[Text generic pe pagina 5]
„Toate consemnările istorice ai căror autori sunt cei aflaţi la putere . . . trebuie privite cu cel mai mare scepticism.“ — MICHAEL STANFORD, ISTORIC
[Legenda fotografiei de la pagina 4]
Împăratul Nero
[Provenienţa fotografiei]
Roma, Musei Capitolini
[Legenda ilustraţiilor de la pagina 7]
În toate epocile, „omul a dominat asupra omului spre paguba lui“
[Provenienţa ilustraţiilor]
„Cuceritorii“, de Pierre Fritel. De la stânga la dreapta: Ramses al II-lea, Attila, Hannibal, Tamerlan, Iulius Caesar (centru), Napoleon I, Alexandru cel Mare, Nabucodonosor şi Carol cel Mare. Din cartea The Library of Historic Characters and Famous Events, Vol. III, 1895; avioanele: foto USAF