Medicina modernă: Până unde poate ajunge?

MULŢI copii învaţă de la o vârstă fragedă următoarea lecţie: ca să culeagă un măr la care nu ajung, ei trebuie să se urce pe umerii unui tovarăş de joacă. La fel au stat lucrurile şi în domeniul medicinei. Cercetătorii au ajuns tot mai sus în ce priveşte realizările din medicină „stând pe umerii“ înaintaşilor lor eminenţi, adică învăţând de la ei şi clădind pe realizările lor.

Printre aceşti tămăduitori din vechime putem aminti unii bărbaţi bine cunoscuţi ca Hipocrate şi Pasteur, precum şi alţii ca Vesalius şi William Morton, nume mai puţin familiare pentru mulţi. Ce anume le datorează medicina modernă acestor bărbaţi?

În vechime, arta de a tămădui însemna mai mult superstiţii şi ritualuri religioase decât iniţiativă ştiinţifică. Iată ce se spune în cartea The Epic of Medicine, publicată de dr. Felix Marti-Ibañez: „Pentru a combate bolile, . . . mesopotamienii recurgeau la o medicină «medico-religioasă», întrucât ei credeau că bolile sunt pedepse primite de la zei“. Şi medicina egipteană, care a apărut la scurt timp după cea mesopotamiană, îşi avea originile în religie. Prin urmare, încă de la început, tămăduitorul era privit cu un sentiment de admiraţie religioasă.

În cartea sa The Clay Pedestal, dr. Thomas Preston face următoarea observaţie: „Multe dintre convingerile celor din antichitate şi-au pus amprenta asupra practicii medicale până azi. De exemplu, în vechime se credea că boala nu putea fi ţinută sub control de bolnav şi că numai prin puterile magice ale medicului bolnavul mai trăgea speranţe să se însănătoşească“.

 Punerea bazelor

Însă, cu trecerea timpului, practica medicală a devenit tot mai ştiinţifică în ce priveşte vindecarea bolnavilor. Cel mai celebru tămăduitor din vechime care a privit lucrurile ştiinţific a fost Hipocrate. S-a născut în jurul anului 460 î.e.n., pe insula grecească Kos, iar în Occident e considerat părintele medicinei. Hipocrate a pus bazele unei abordări raţionale a medicinei. El a respins concepţia că boala ar fi o pedeapsă de la zei, susţinând că ea are o cauză naturală. De exemplu, epilepsia fusese considerată mult timp o boală sacră, deoarece se credea că numai zeii o pot vindeca. Însă Hipocrate a scris: „Mă refer la această boală numită Sacră: nu mi se pare deloc că ar fi mai divină sau mai sacră decât alte boli; consider că are o cauză naturală“. Hipocrate e cunoscut şi ca primul medic care a ţinut sub observaţie simptomele mai multor boli, iar apoi şi-a aşternut în scris observaţiile pentru a putea fi consultate ulterior.

După câteva secole, Galenus, medic grec născut în 129 e.n., a făcut şi el câteva cercetări ştiinţifice inovatoare. În urma disecţiilor făcute pe oameni şi animale, Galenus a întocmit un manual de anatomie care a fost folosit de medici secole la rând! Andreas Vesalius, născut în 1514 la Bruxelles, a scris un tratat intitulat De corporis humani fabrica (Despre structura corpului uman). Tratatul său a întâmpinat opoziţie, întrucât contrazicea multe dintre concluziile la care ajunsese Galenus, însă el a pus bazele anatomiei moderne. Potrivit cărţii Die Grossen (Cei mari), Vesalius a devenit astfel „unul dintre cei mai renumiţi cercetători în domeniul medical care au existat vreodată“.

În decursul timpului, concepţiile lui Galenus despre inimă şi circulaţia sângelui au fost  respinse şi ele. * Medicul englez William Harvey a făcut ani la rând disecţii pe mamifere şi păsări. El a observat cum funcţionează valvele inimii, a măsurat volumul sângelui din toate cavităţile inimii şi a calculat cu aproximaţie cantitatea de sânge din corp. Harvey şi-a publicat descoperirile în 1628 în cartea intitulată De Motu Cordis et Sanguinis in Animalibus (Despre mişcarea inimii şi sângelui la animale). A fost criticat, combătut, atacat şi insultat. Însă lucrarea lui s-a dovedit a fi un punct de cotitură în domeniul medicinei: fusese descoperit aparatul circulator!

De la frizerie la chirurgie

Un pas uriaş a fost făcut şi în domeniul chirurgical. În evul mediu, chirurgia era practicată, în cele mai multe cazuri, de către frizeri. Nu e de mirare că unii sunt de părere că părintele chirurgiei moderne este francezul Ambroise Paré, care a trăit în secolul al XVI-lea — un pionier în domeniu, care a slujit ca frizer–chirurg la curtea a patru regi ai Franţei. Paré a inventat totodată mai multe instrumente chirurgicale.

Una dintre cele mai mari probleme cu care se mai confruntau chirurgii în secolul al XIX-lea era incapacitatea lor de a calma durerea în timpul operaţiei. Însă, în 1846, un chirurg stomatolog pe nume William Morton a deschis calea folosirii pe scară largă a anestezicelor în timpul intervenţiilor chirurgicale. *

În 1895, în timp ce efectua unele experimente cu descărcări electrice, fizicianul german Wilhelm Röntgen a văzut că anumite raze treceau prin ţesut, dar nu şi prin os. El nu cunoştea originea acestor raze, de aceea le-a numit raze X, nume care se foloseşte şi în prezent în multe ţări, inclusiv la noi (germanii le numesc Röntgenstrahlen). Potrivit cărţii Die Großen Deutschen (Germani celebri), acesta îi spusese soţiei sale: „Oamenii vor zice: «Röntgen a luat-o razna»“. Unii chiar au zis că înnebunise. Însă descoperirea lui a revoluţionat chirurgia. Chirurgii puteau acum să privească în interiorul corpului fără să-l deschidă.

Cucerirea bolilor

De-a lungul secolelor, bolile infecţioase ca variola au generat de repetate ori epidemii, groază şi moarte. Ar-Rāzī, un persan care a trăit în secolul al IX-lea, considerat de unii drept cel mai mare medic al lumii islamice din acea vreme, a aşternut în scris prima descriere exactă din  punct de vedere medical a variolei. Însă un tratament pentru vindecarea bolnavilor de variolă nu s-a descoperit decât secole mai târziu, de către un medic britanic pe nume Edward Jenner. Acesta a observat că, dacă cineva se îmbolnăvea de vaccină (variola vacilor — o boală inofensivă), devenea imun la variolă. În urma acestor observaţii, Jenner a obţinut un vaccin antivariolic folosind lichid luat din pustulele de vaccină. Aceasta se întâmpla în 1796. Ca şi alţi predecesori ai săi care făcuseră anumite descoperiri, Jenner a fost criticat şi combătut. Însă descoperirea lui în domeniul vaccinării a dus, în cele din urmă, la eliminarea acestei boli şi a oferit medicinei un nou şi puternic instrument de luptă împotriva bolilor.

Francezul Louis Pasteur a folosit vaccinarea pentru a combate rabia şi antraxul. El a mai demonstrat că agenţii patogeni constituie un element important în apariţia bolilor. În 1882, Robert Koch a identificat bacilul care provoacă tuberculoza, descrisă de un istoric drept „cea mai ucigătoare boală a secolului al XIX-lea“. După aproape un an, Koch a identificat agentul patogen care cauzează holera. Iată ce se spune în revista Life: „Cercetările lui Pasteur şi ale lui Koch au dus la apariţia unei noi ştiinţe, microbiologia, şi au contribuit la progresele înregistrate în imunologie şi igienă, toate acestea ducând la creşterea duratei de viaţă a omului într-o măsură în care nu se mai întâmplase în cazul nici unui alt progres ştiinţific din ultimii 1 000 de ani“.

Medicina secolului al XX-lea

La începutul secolului al XX-lea, medicina „se afla pe umerii“ acestor medici străluciţi, precum şi pe ai altora asemenea lor. De atunci însă, în domeniul medical s-au înregistrat progrese într-un ritm foarte rapid — insulină pentru diabet, chimioterapie pentru cancer, tratament hormonal pentru afecţiuni ale glandelor, antibiotice pentru tuberculoză, clorochin pentru anumite forme de malarie şi dializă pentru afecţiuni renale, precum şi operaţie pe cord deschis şi transplant de organe, iar acestea sunt doar câteva dintre ele.

Însă acum, când ne aflăm la începutul secolului al XXI-lea, cât de aproape se află medicina de obiectivul ei, acela de a garanta „un nivel acceptabil de sănătate pentru toţi oamenii de pe glob“?

Un obiectiv de neatins?

Copiii mai învaţă că nu ajung la toate merele din pom, chiar dacă se urcă pe umerii unui tovarăş de joacă. Câteva dintre cele mai dulci mere se află sus, în vârful mărului, departe de mâna lor. În unele privinţe, medicina a avansat din realizare în realizare, urcând din ce în ce mai sus. Însă cel mai apreciat obiectiv — o sănătate bună pentru toţi oamenii — rămâne sus, în vârful pomului, fără a putea fi atins.

Aşadar, cu toate că în 1998 Comisia Europeană declara că „europenii n-au mai avut niciodată parte de o viaţă aşa de lungă şi de sănătoasă ca acum“, în raportul comisiei se mai spunea: „O persoană din cinci va muri prematur înainte de a împlini vârsta de 65 de ani. Cancerul va fi răspunzător de moartea a aproximativ 40% dintre europeni, iar bolile cardiovasculare de moartea a 30% dintre ei. . . . Trebuie să se asigure o protecţie mai bună împotriva noilor boli care ameninţă sănătatea oamenilor“.

În noiembrie 1998, revista medicală germană Gesundheit atrăgea atenţia că bolile infecţioase ca holera şi tuberculoza încep să fie o ameninţare tot mai mare. Motivul? Antibioticele „îşi pierd din eficienţă. Din ce în ce mai multe bacterii devin rezistente la cel puţin un medicament cunoscut; de fapt, multe bacterii sunt rezistente la mai multe medicamente“. Bolile vechi revin în atenţie, însă au apărut şi boli noi, de exemplu, SIDA. O publicaţie farmaceutică germană (Statistics ’97) ne aminteşte următoarele: „Pentru două treimi din totalul bolilor  cunoscute în prezent — în jur de 20 000 — nu există încă nici un tratament“.

Oferă terapia genică soluţia?

E adevărat, apar mereu tot felul de tratamente noi. De exemplu, mulţi consideră că ingineria genetică ar putea deţine soluţia pentru o sănătate mai bună. După cercetările efectuate în anii ’90 în Statele Unite de medici ca dr. W. French Anderson, terapia genică a fost descrisă drept „cel mai fierbinte domeniu al cercetării medicale apărut recent“. În cartea Heilen mit Genen (Vindecări cu gene) se spune că, apelând la terapia genică, „medicina ar putea ajunge pe punctul de a înregistra un salt înainte cum nu s-a mai văzut vreodată. E vorba mai ales de tratarea acelor boli considerate până acum incurabile“.

Oamenii de ştiinţă se aşteaptă ca, în cele din urmă, să poată vindeca bolile genetice injectându-le bolnavilor gene corectoare. Chiar şi celulele periculoase, cum ar fi cele canceroase, vor putea fi, probabil, programate să se autodistrugă. Deja se pot face teste genetice de depistare a persoanelor predispuse la anumite boli. Unii afirmă că următoarele medicamente ce vor apărea pe piaţă vor fi farmacogenomicele — medicamente care se potrivesc exact structurii genetice a bolnavului. Un binecunoscut cercetător este de părere că, într-o bună zi, medicii vor putea să „diagnosticheze boala de care suferă pacienţii lor şi să le dea exact segmentul din lanţul molecular care trebuie pentru a trata boala respectivă“.

Cu toate acestea, nu toţi sunt convinşi că terapia genică oferă „medicamentul miraculos“ al viitorului. De fapt, potrivit sondajelor efectuate, oamenii nu prea sunt de acord să le fie analizată structura genetică. În plus, mulţi se tem că terapia genică ar putea fi periculoasă, interferând cu natura.

Numai timpul ne va dezvălui dacă ingineria genetică sau alte moduri de abordare a medicinei care se folosesc de tehnologia de ultimă oră se vor dovedi la înălţimea aşteptărilor generate de promisiunile lor foarte îndrăzneţe. Există însă motive să evităm un optimism neîntemeiat. În cartea The Clay Pedestal, se prezintă un ciclu foarte cunoscut nouă, tuturor: „Lumea începe să audă vorbindu-se despre un nou tratament, lăudat cu mult entuziasm la conferinţele medicale şi în paginile revistelor de specialitate. Cei care au descoperit tratamentul devin celebri în domeniul lor, iar mass-media aclamă progresul realizat. După o perioadă de euforie şi mărturii bine documentate aduse în sprijinul surprinzătorului tratament, începe să se instaleze treptat deziluzia, ce ţine de la câteva luni la câteva decenii. Apoi se descoperă alt tratament, care, aproape peste noapte, îl înlocuieşte pe cel vechi, considerat deja ineficient şi, ca atare, abandonat fără întârziere“. Într-adevăr, multe dintre tratamentele care au fost abandonate de majoritatea medicilor ca fiind ineficiente fuseseră nu cu mult timp înainte tratamente convenţionale.

Chiar dacă medicilor de azi nu li se mai recunoaşte statutul religios acordat tămăduitorilor din antichitate, există totuşi în rândul unora tendinţa de a le atribui specialiştilor din domeniul medical puteri aproape divine şi de a crede că  ştiinţa va găsi în mod sigur tratamente pentru toate bolile omenirii. Realitatea arată însă în mod dureros că acest ideal nu poate fi atins. În cartea How and Why We Age (Cum şi de ce îmbătrânim), dr. Leonard Hayflick face următoarea observaţie: „În 1900, 75% din populaţia Statelor Unite murea înainte de a împlini vârsta de 65 de ani. În prezent, această statistică aproape că s-a inversat: aproximativ 70% din populaţie moare după ce trece de 65 de ani“. Ce anume a dus la această remarcabilă creştere a duratei de viaţă? Dr. Hayflick arată că ea „s-a datorat în mare măsură scăderii ratei mortalităţii la nou-născuţi“. Să presupunem că ştiinţa medicală ar putea elimina principalele cauze ale morţii la persoanele în vârstă — bolile cardiovasculare, cancerul şi accidentul vascular cerebral. Ar aduce acest lucru cu sine nemurirea? În nici un caz. Dr. Hayflick precizează că, chiar şi în această situaţie, „majoritatea oamenilor ar trăi în jur de 100 de ani“. El adaugă: „Însă aceşti centenari nu vor fi în nici un caz nemuritori. Care va fi însă cauza morţii lor? Pur şi simplu, le vor slăbi puterile tot mai mult, până când vor muri“.

În pofida acestor eforturi extraordinare depuse în domeniul medical, eliminarea morţii rămâne un obiectiv de neatins pentru medicină. De ce nu poate fi atins? Şi cum stau lucrurile cu obiectivul „o sănătate bună pentru toţi“? Este el un vis imposibil de realizat?

[Note de subsol]

[Text generic pe pagina 4]

„Multe dintre convingerile celor din antichitate şi-au pus amprenta asupra practicii medicale până azi.“ — The Clay Pedestal

[Legenda ilustraţiilor de la paginile 4, 5]

Hipocrate, Galenus şi Vesalius au pus bazele medicinei moderne

[Provenienţa ilustraţiilor]

Insula Kos, Grecia

Prin amabilitatea National Library of Medicine

Xilogravură de Jan Steven von Kalkar reprezentându-l pe A. Vesalius, extrasă din Meyer’s Encyclopedic Lexicon

[Legenda ilustraţiilor de la pagina 6]

Ambroise Paré a fost un pionier în chirurgie, care a slujit la curtea a patru regi ai Franţei

Medicul persan Ar-Rāzī (în stânga) şi medicul britanic Edward Jenner (în dreapta)

[Provenienţa ilustraţiilor]

Paré şi Ar-Rāzī: Prin amabilitatea National Library of Medicine

Extras din cartea Great Men and Famous Women

[Legenda ilustraţiei de la pagina 7]

Francezul Louis Pasteur a demonstrat că bolile sunt cauzate de agenţi patogeni

[Provenienţa ilustraţiei]

© Institutul Pasteur

[Legenda ilustraţiilor de la pagina 8]

Chiar dacă s-ar putea elimina principalele cauze ale morţii, cei înaintaţi în vârstă tot vor muri