Baribalul canadian într-o varietate de culori

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN CANADA

„Se ridică pe picioarele de dinapoi, stă în fund . . ., ba chiar sforăie când doarme. . . . E inteligent, curios, învaţă repede, se adaptează uşor şi pare să aibă toane la fel ca noi, oamenii.“

AŞA l-a descris zoologul Wayne McCrory pe unul dintre cei mai rari urşi din lume: baribalul alb care trăieşte în zona de coastă din nord-vestul Canadei. Oamenii de ştiinţă au aflat de existenţa acestui urs în 1900 de la William Hornaday, membru al Societăţii de Zoologie din New York. El înregistra  într-un catalog nişte piei de urs din Victoria (Columbia Britanică), când, deodată, a zărit o blană neobişnuită. Era alb-gălbuie, cu tentă spre auriu-deschis, iar ca formă semăna cu o blană de baribal.

Curios să afle mai multe despre această descoperire, Hornaday l-a rugat pe Francis Kermode, directorul Muzeului Provincial al Columbiei Britanice, să-l ajute să strângă mai multe informaţii despre ceea ce el credea că este o nouă specie de urşi. În 1905, în semn de apreciere pentru eforturile lui Kermode de a obţine informaţii, precum şi de a găsi exemplare din această specie, Hornaday a denumit specia Ursus kermodei, adică ursul lui Kermode.

Acest urs face parte din familia baribalilor (ursul negru american). Cu toate acestea, nu are întotdeauna culoarea sugerată de numele pe care îl poartă. Indienii băştinaşi de limbă tshimshian, care trăiesc în ţara baribalului canadian, îi spun Moksgm’ol, adică ursul alb. Au fost văzute exemplare de diferite culori — portocaliu, roşu-castaniu, auriu, galben-deschis, gri-albăstrui — şi chiar urşi bălţaţi, cu pete albe, maronii şi negre.

Biologii nu pot explica încă de ce există baribali canadieni albi. O ipoteză ar fi că această culoare distinctă în cadrul speciei poate fi determinată de o mutaţie genetică întâmplătoare. De fapt, numai unu din zece baribali canadieni este alb. Baribalii de pe coasta nord-vestică a Canadei sunt, cu siguranţă, unici şi merită să le acordăm mai multă atenţie, nu doar o privire fugară.

O vizită pe teritoriul baribalului canadian

Baribalii canadieni pot fi întâlniţi pe o suprafaţă de aproximativ 75 000 de kilometri pătraţi, de-a lungul coastei nordice a Columbiei Britanice. Dacă porniţi din Vancouver şi vă îndreptaţi spre nord-vest, după aproximativ 600 de kilometri ajungeţi în zona insulei Princess Royal şi a canalului Douglas, în apropiere de locul unde se varsă râul Kitimat. La vreo 150 de kilometri spre nord-est, spre centrul continentului, veţi ajunge la Terrace, o zonă de exploatări forestiere, situată de-a lungul râului Skeena. Această regiune e inima ţării baribalului canadian. A fost descrisă ca fiind regiunea cea mai sălbatică şi mai bogată în resurse naturale din vestul Canadei.

Dacă doriţi să vedeţi chiar şi numai în treacăt un exemplar alb ce hoinăreşte pe aici, aveţi nevoie de un ghid care cunoaşte foarte bine zona, precum şi comportamentul baribalului canadian. Cea mai potrivită perioadă este luna octombrie, când râurile din Columbia Britanică mişună de somoni care vin să depună icre. Când are loc acest eveniment anual, baribalii canadieni coboară din munţi ca să se ospăteze cu somoni. Iată cum a descris un martor ocular ospăţul obişnuit al ursului: „După ce pune ochii pe exemplarul dorit, ursul pune o labă pe capul peştelui şi îi scoate pielea de la branhii în jos, descoperind carnea cu care se va ospăta“.

Cum arată

Baribalul canadian poate părea la prima vedere prietenos, drăgălaş şi jucăuş. În realitate, ca toţi ceilalţi urşi, de altfel, el poate fi imprevizibil şi periculos. Se spune că are vederea slabă. Datorită nasului mic şi ascuţit cu nări lungi, simţul olfactiv este extrem de dezvoltat. Deşi pare un animal greoi, baribalul canadian se deplasează foarte repede. Pe distanţe scurte, unii baribali au depăşit viteza de 50 km/h!

Femelele ajunse la maturitate măsoară între 1,30 şi 1,90 metri în lungime şi cântăresc între 50 şi 180 de kilograme. Masculii sunt mai mari şi, în unele cazuri, depăşesc 200 de kilograme. Când se ridică pe picioarele de dinapoi, urşii pot atinge o înălţime de 2,50 până la 2,75 metri. În plus, sunt buni înotători. Un ofiţer care patrula într-o zonă de pescuit a văzut un urs înotând de la o insulă din apropiere până la continent. În timpul manevrelor pe care le făcea pentru a se apropia cu ambarcaţiunea de animal, ofiţerul a rămas surprins să-l vadă pe urs scufundându-se şi înotând pe sub apă, ieşind la suprafaţă doar ca să ia aer.

Faţă-n faţă cu oamenii

Când urşii încep să-i considere pe oameni nişte surse de la care pot primi hrană, ajung în cele mai multe cazuri să nu mai fie atât de precauţi faţă de om şi pot deveni deosebit de agresivi şi de periculoşi. Deseori, aceşti urşi sunt ucişi. Aşadar, când veţi mai vedea un urs liber care cerşeşte de mâncare, aduceţi-vă aminte că, dacă-l hrăniţi, nu numai că vă expuneţi pericolului, dar şi contribuiţi la moartea lui prematură.

Gândindu-ne la acest urs fascinant, nu putem să nu rămânem impresionaţi de varietatea existentă în familia urşilor. Cât de minunate şi de încântătoare sunt lucrările de creaţie ale lui Dumnezeu! Şi ce responsabilitate are omul! El trebuie să se îngrijească de aceste animale fascinante.

[Provenienţa fotografiilor de la pagina 26]

Howie Garber/www.wanderlustimages.com