Mici vânători amuzanţi
Mici vânători amuzanţi
DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN AFRICA DE SUD
STĂTEA acolo pe picioarele din spate în soarele arzător şi se ţinea strâns de crengile subţiri, menţinându-şi echilibrul cu ajutorul cozii. Concentrându-se la maximum, scruta cerul şi pământul pentru a depista orice pericol. Prin sunetele scurte pe care le scotea cu regularitate îşi asigura tovarăşele, care căutau hrană prin apropiere, că totul era în regulă. Avea să rămână la datorie până când una dintre prietenele ei venea s-o înlocuiască, chiar dacă aceasta ar fi întârziat o oră.
Despre cine e vorba? Despre suricată. Măsurând doar 40 de centimetri de la nas până în vârful cozii, acest carnivor miniatural este foarte sociabil şi trăieşte în familii strâns unite, de câte 10–30 de membri.
În fiecare dimineaţă, când ies înfrigurate din vizuinile lor, suricatele se aliniază, stând pe picioarele din spate cu faţa îndreptată spre soarele care tocmai răsare, şi, cu multă tandreţe, încep să-şi facă toaleta una alteia, scoţând sunete prietenoase. Acest schimb de amabilităţi poate dura o jumătate de oră sau mai mult, după care suricatele pleacă împreună la vânătoare.
Modul organizat în care vânează le asigură o cantitate constantă de insecte şi reptile mici. Şi ce mâncăcioase sunt suricatele! Atât de multe eforturi depun pentru a-şi potoli dorinţa nestăpânită de a mânca, încât, pe la
amiază, majoritatea trebuie să tragă un pui de somn la umbra unui tufiş sau a unui copac. Unele îşi ridică un morman de nisip rece şi se tolănesc pe el.Dar de ce e nevoie de o santinelă? Deoarece aceşti vânători sunt şi o pradă căutată. În timp ce sapă energic în pământul tare, îndepărtând uneori cantităţi de pământ a căror greutate este mai mare de câteva ori decât greutatea lor, doar pentru a da de un viermişor, suricatele sunt o ţintă tentantă pentru şacali şi pentru păsările de pradă, cărora nu le scapă nimic.
Ce se întâmplă dacă santinela simte vreun pericol? Ea scoate brusc un strigăt gutural, la care celelalte suricate răspund imediat ţâşnind spre cea mai apropiată ascunzătoare. Totuşi, dacă semnalul de alarmă al santinelei anunţă apropierea unei familii de suricate rivale, ocupanţii teritoriului nu fug spre vizuină, ci rămân împreună încovoiaţi şi zbârliţi, cu cozile ridicate ca nişte antene. În timp ce se apropie de intruşi, scot nişte sunete ascuţite, iar unii dintre ei încep să sară, prinşi parcă într-un dans de război. Adesea, acest front unit este suficient pentru ca inamicii să-şi ia tălpăşiţa.
Eforturi conjugate
În general, suricatele colaborează unele cu altele. Această relaţie reiese cu claritate din modul în care îşi îngrijesc odraslele. În primele două săptămâni de la naştere, nou-născuţii se află în centrul atenţiei. Restul familiei îi vizitează cu regularitate pe mamă şi pe puii ei. Şi ce primire i se face mamei când aceasta îşi scoate pentru prima oară puii din vizuină! Membrii întregii familii vin s-o apuce uşor de gât cu afecţiune, scheunând plini de încântare, şi, cu multă tandreţe, să se dea pe lângă nou-născuţi.
Pentru o perioadă de câteva săptămâni, întreaga familie ajută la îngrijirea micuţilor. Aproape toţi rămân cu rândul să aibă grijă de ei — în timp ce restul familiei pleacă la vânătoare —, făcând acest lucru cu multă plăcere. Unele femele care nu au pui produc în mod spontan lapte, reducând astfel stresul mamei. Din cauza ostenelii, dădacelor nu prea le mai rămâne timp să se hrănească. De aceea, în perioada în care îngrijesc o generaţie de pui, unele pierd 10% din greutate.
Când micuţii sunt destul de mari pentru a părăsi vizuina şi a merge la vânătoare cu restul familiei, adulţii binevoitori, înarmaţi cu răbdare, îl învaţă pe rând pe fiecare pui arta de a vâna. Deseori, prada cea mai bună le este lăsată puilor, chiar dacă în acea zi adulţii trebuie să rămână pe jumătate flămânzi. În cazul în care santinela dă semnalul de alarmă, iar suricatele o iau la goană spre vizuinile lor, cel puţin una dintre ele se asigură că puii sunt în siguranţă.
Merită să le priveşti
Suricatele se îmblânzesc uşor şi sunt afectuoase. „În general“, se spune în cartea Maberly’s Mammals of Southern Africa, „aceste animăluţe interesante sunt, cu siguranţă, unele dintre cele mai atrăgătoare, mai încântătoare şi mai îndrăgite mamifere din sudul Africii şi la care ai întotdeauna ce vedea“.
Alain, care filmează suricatele de ani de zile, e şi el de aceeaşi părere. El îşi aminteşte cum o femelă a ieşit din adăpost cărându-şi în gură puiul în vârstă de patru zile, după care a scheunat şi l-a lăsat la picioarele lui. Alain s-a gândit că puiul era mort. „Dar, când l-am luat în mână cu grijă“, a spus el, „mi-am dat seama că era viu şi că mama lui nu voia decât să mi-l prezinte mie prima dată, înainte ca celelalte suricate să dea buzna pentru a o felicita. Am fost atât de impresionat, încât am şi uitat să-l fotografiez“.
Sylvie, o altă persoană care studiază de ani de zile suricatele în habitatul lor, îşi aminteşte cu drag cum, într-o dimineaţă devreme, în timp ce stătea întinsă pe pământ lângă vizuina unor suricate, acestea au ieşit afară, s-au aliniat la câţiva centimetri de ea în maniera lor obişnuită şi au început să-şi facă toaleta şi să se giugiulească. Când Sylvie a început să le vorbească, ele i-au răspuns cu un sunet caracteristic lor. Sylvie a întins încet mâna spre prima, o femelă, şi a mângâiat-o chiar pe ureche. Suricata a început să se mişte de colo-colo în semn de plăcere şi să o giugiulească pe suricata de lângă ea. „Sunt primită la ceremonia lor de giugiuleală“, a spus Sylvie. „E într-adevăr un privilegiu!“
Cei ce petrec timp privind suricatele ar avea multe de povestit despre ele. Într-adevăr, suricatele sunt nişte mici vânători amuzanţi!
[Legenda fotografiilor de la pagina 26]
Santinela la datorie
Încălzirea la soare înainte de vânătoare
Alungarea duşmanului
[Provenienţa fotografiilor]
Toate fotografiile: © Nigel J. Dennis