Triumful „mărului iubirii“

De la corespondentul nostru din Spania

CU MULTE secole în urmă, „mărul iubirii“ era o plantă ce creştea la voia întâmplării în regiunea andină din America de Sud. Fructele ei erau foarte gustoase, dar, după cât se pare, indienii autohtoni nu o cultivau. Această plantă extraordinară a fost adusă în Mexic, unde aztecii i-au dat numele de xitomatl. Termenul tomatl se referea la câteva fructe asemănătoare, în general zemoase. În scurtă vreme, bulionul a ajuns să ocupe un loc important în bucătăria aztecă, iar roşiile au început să fie cunoscute pe plan internaţional.

Conchistadorii spanioli au constatat şi ei cât de gustos era bulionul. În 1590, un preot iezuit care şi-a trăit cea mai mare parte din viaţă în Mexic a spus că roşiile erau foarte sănătoase, comestibile şi zemoase, ceea ce făcea ca sucul de roşii să aibă un gust extraordinar de bun. Spaniolii au trimis din Mexic seminţe de roşii în Spania şi în coloniile lor din Insulele Antile şi Filipine. Totuşi, în pofida acestui început promiţător, au trebuit să treacă mai bine de trei secole până când roşiile şi-au găsit locul cuvenit în bucătăriile din întreaga lume.

Înfruntarea opiniilor nefavorabile

Prejudecăţile culinare — ca oricare alte prejudecăţi — sunt greu de înfruntat. În pofida reputaţiei de care se bucurau în Mexic, roşiile au ajuns să fie privite cu mare suspiciune în Europa. Problema a început când botaniştii europeni au inclus roşiile în familia Solanaceae — familie din care face parte şi mătrăguna, o plantă otrăvitoare. În plus, frunzele lor emanau un miros puternic, care s-a dovedit a fi toxic. Complicând şi mai mult lucrurile, unii erborişti au afirmat că roşiile aveau efecte afrodiziace. Unii credeau că acesta era motivul pentru care francezii le numeau pomme d’amour, adică „mărul iubirii“.

Aceste opinii nefavorabile despre roşii s-au răspândit şi în America de Nord. La sfârşitul anilor ’20 ai secolului al XIX-lea, un grădinar american din Massachusetts a declarat: „[Roşiile] păreau atât de dezgustătoare, încât mi-am zis că trebuie să fiu mort de foame ca să le mănânc“. Dar nu era, bineînţeles, singurul sceptic în privinţa roşiilor. Un bărbat din Pennsylvania le-a numit „poame acre bune de aruncat“, iar un horticultor britanic le-a descris drept „mere de aur infecte“.

Din fericire, italienii, care în secolul al XVI-lea le-au dat numele de pomodoro (mere de aur) *, s-au dovedit a fi  mai practici. Până la începutul secolului al XVII-lea, roşiile deveniseră un aliment foarte răspândit în Italia, unde clima caldă favoriza cultivarea lor. Totuşi, timp de aproape două veacuri, grădinarii din nordul Europei s-au arătat sceptici, cultivând roşii doar ca plante ornamentale sau medicinale.

De la prejudecăţi la popularitate

Însă, pe măsură ce oamenii au început să le guste, îndoielile s-au risipit, iar cultivarea roşiilor a luat amploare. În anii ’70 ai secolului al XIX-lea, datorită noii căi ferate transcontinentale, în New York se vindeau roşii proaspete de California. Cu câţiva zeci de ani mai înainte, în Napoli (Italia) se deschisese prima pizzerie, ceea ce a dus la creşterea cererii de roşii. Pe parcursul secolului al XX-lea, interesul tot mai mare pentru supa de roşii, sucul de roşii, bulion şi ketchup — ca să nu mai vorbim de bine cunoscuta pizza — a transformat „rău famatele“ roşii în cele mai populare fructe de pe pământ (vezi chenarul aferent). În afară de succesul de care se bucurau în privinţa cultivării în scopuri comerciale, roşiile au devenit totodată preferatele grădinarilor — din deşerturile Orientului Mijlociu până la Marea Nordului, bătută de vânturi.

De pe o platformă de foraj pe muntele Sinai

O platformă de foraj situată în mijlocul Mării Nordului ar putea să nu pară locul cel mai potrivit pentru cultivarea legumelor şi fructelor. Totuşi roşia nu este o plantă pretenţioasă. Dacă sunt udate bine, se pun într-un vas de plastic corespunzător şi au toate substanţele nutritive necesare, seminţele pot să răsară chiar şi fără sol. Acesta e motivul pentru care roşiile sunt apreciate de petrolişti, cărora le place să vadă puţină verdeaţă pe platforma lor plină de conducte şi utilaje reci şi să aibă nişte fructe de grădină cu care să-şi îmbogăţească alimentaţia.

Cu puţină grijă, roşiile pot creşte şi în solul deşertului. În Egipt, risipiţi prin munţii Sinaiului, beduinii jabaliyyah au săpat grădini terasate, udate de izvoare şi fântâni şi, din când în când, şi de ploi. Din grădinile lor irigate cu multă grijă se obţin recolte neobişnuit de bogate: roşii mari, pe care le usucă la soare pentru a rezista şi pe timpul iernii.

Cu toate acestea, popularitatea aproape universală a roşiilor nu depinde doar de capacitatea lor de a se adapta la diferite tipuri de sol şi de climă. Majoritatea lor se polenizează singure, astfel că se pot obţine uşor diverse soiuri pe gustul fiecăruia. În prezent, grădinarii pot să aleagă dintr-un număr de aproximativ 4 000 de soiuri. Roşiile mici, zemoase şi dulci (Lycopersicon esculentum) dau culoare şi aromă salatelor, în timp ce roşiile dulci şi lunguieţe sunt adesea conservate. Roşiile mari şi mai tari, un aliment de bază în bucătăria spaniolă, sunt ideale atât pentru salate, cât şi pentru gătirea altor mâncăruri.

Totuşi, ceea ce a dus la „triumful“ roşiei a fost, bineînţeles, gustul delicios pe care îl simţi când o mănânci pe pizza, în salată sau sub formă de sos. Deşi nu s-au dovedit a fi „mere ale iubirii“, întreaga lume „iubeşte“ acum nespus de mult roşiile.

[Notă de subsol]

 [Chenarul/Fotografiile de la pagina 26]

Gazpacho — Un înviorător gust de roşii

V-ar plăcea să pregătiţi o supă rece care să vă învioreze, ideală pentru zilele fierbinţi de vară? În regiunea andaluziană a Spaniei, gazpacho este consumat aproape în fiecare zi la masa principală. Este uşor de pregătit, necesită câteva ingrediente simple şi este servit ca felul întâi. Suntem siguri că familia voastră va savura acest fel de mâncare apetisant şi sănătos. Iată în continuare o reţetă spaniolă pentru cinci porţii.

Ingrediente

600 g roşii foarte coapte

350 g castraveţi

250 g ardei gras

2 felii de pâine uscată (60 g)

30 ml oţet

30 ml ulei de măsline

sare

1 căţel de usturoi

puţin chimen

Mod de preparare Spălaţi ardeii, scoateţi seminţele, curăţaţi de coajă castraveţii şi roşiile, apoi tăiaţi-le în bucăţi mici. Puneţi-le într-un bol cu 1 litru de apă (cât să acopere legumele) împreună cu pâinea, usturoiul, condimentele, oţetul şi uleiul. Lăsaţi-le aşa peste noapte, iar ziua următoare pasaţi compoziţia cu un mixer manual şi strecuraţi-o. Dacă este necesar, adăugaţi mai multe condimente, după gust. Puneţi compoziţia la frigider şi serviţi-o rece. Gazpacho poate fi servit cu roşii, castraveţi şi ardei tăiaţi cubuleţe.

[Chenarul de la pagina 27]

Alte curiozităţi

Roşiile au devenit cele mai cunoscute fructe din lume. Aproape 100 de milioane de tone sunt recoltate anual, depăşind în mod considerabil alte recolte mari de fructe (banane, grepfrut, mere şi portocale).

Deşi roşiile sunt considerate uneori legume, din punct de vedere botanic ele sunt fructe, deoarece reprezintă partea comestibilă cu seminţe a plantei (în general e considerată legumă o plantă care are fie tulpina, fie frunzele, fie rădăcinile comestibile).

Conform Cărţii recordurilor, cea mai mare roşie cunoscută cântărea 3,5 kilograme şi a crescut în Oklahoma (SUA).

Fumatul în apropierea plantelor sau înainte de a pune mâna pe ele poate fi dăunător. Tutunul transmite un virus la care roşiile sunt vulnerabile.

În afară de faptul că au vitaminele A şi C, roşiile conţin licopenă şi antioxidanţi. Unele studii sugerează că o alimentaţie bogată în roşii poate contribui la reducerea apariţiei cancerului.