Tahiti — în căutarea paradisului

Zile la rând nava a fost legănată de valurile Pacificului. În soarele arzător, marinarii îndeplineau, fără odihnă, aceleaşi sarcini monotone; se săturaseră de vinul acru, de apa urât mirositoare şi de mâncarea stricată. Dintr-o dată un strigăt străbătu aerul: „Pământ! Pământ la 8° şi 26ʹ de proră-babord!“ În zare, abia se distingea creasta unei insule. Câteva ore mai târziu, nu mai era nici o îndoială. La orizont se profila o insulă!

 Încă de când a fost descoperită de europeni, Tahiti a evocat „paradisul“. Exploratorul francez Louis-Antoine de Bougainville, care a trăit în secolul al XVIII-lea şi a condus expediţia descrisă la început, a consemnat: „Am crezut că am ajuns în grădina Edenului“. Astăzi, adică la mai bine de două sute de ani, Tahiti atrage încă mulţi vizitatori. Asemenea predecesorilor lor, mulţi vin în căutarea paradisului.

Dar de ce visează omul atât de mult la paradis? Şi cum a ajuns Tahiti să fie considerată materializarea acestui vis? Pentru a răspunde la aceste întrebări, să ne întoarcem mult în timp, la începuturile omenirii.

Paradisul pierdut

Este natural ca termenul „paradis“ să aibă un ecou deosebit în urechile noastre. Şi asta pentru că am fost creaţi să trăim în Paradis! Potrivit Bibliei, primii noştri părinţi au fost binecuvântaţi de Dumnezeu cu o locuinţă asemenea unui „paradis“ — un parc, sau o grădină minunată (Geneza 2:8). Se pare că acest parc se afla în regiunea numită Eden, care înseamnă „Plăcere“. Deşi erudiţii moderni tind să considere Edenul drept un mit, Biblia îl prezintă ca pe o realitate istorică, oferindu-ne indicii de ordin geografic cu privire la aşezarea lui originară (Geneza 2:10–14). Două repere geografice — râurile Pison şi Ghihon — nu mai pot fi localizate. Prin urmare, locul exact unde se afla grădina rămâne un mister.

 Primii noştri părinţi s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu şi au pierdut Paradisul (Geneza 3:1–23). Cu toate acestea, omul nu poate să-şi şteargă din inimă dorinţa de a trăi într-un paradis. Ecouri ale relatării biblice se regăsesc în mitologia multor popoare. Grecii, de pildă, au mitul Epocii de aur — un timp ideal, când omenirea ducea o viaţă uşoară şi liniştită.

Mulţi au vrut să găsească Edenul pierdut odinioară. Unii s-au gândit că ar fi în Etiopia — ceea ce, evident, s-a dovedit fals. Legenda spune chiar că un cleric din secolul al VI-lea, pe nume Brendan, a descoperit paradisul pe o insulă din sud-vestul Atlanticului. Alte legende susţin că paradisul e undeva pe un munte înalt. Nemulţumit de contradicţiile găsite în aceste legende, celebrul explorator Cristofor Columb s-a plâns: „N-am întâlnit şi nici n-am citit vreun text în greacă sau în latină care să spună clar în ce colţ al pământului se află paradisul“. În cele din urmă, Columb a ajuns la concluzia că acesta se afla undeva la sud de ecuator.

După cea de-a treia călătorie în Lumea Nouă, Columb a spus: „Acest tărâm pare a fi paradisul pământesc, deoarece se potriveşte cu descrierea făcută de sfinţi şi de teologii erudiţi pe care i-am menţionat“. Însă Lumea Nouă nu s-a dovedit a fi paradisul pe care şi-l imaginase Columb.

Alte utopii

Cu toate acestea, câţiva erudiţi nu au renunţat să caute paradisul. În loc să susţină ideea întoarcerii la Eden, ei au introdus conceptul unui paradis viitor, făcut de om. Scriitorii au început să imagineze povestiri despre societăţi „perfecte“, creând un binevenit contrast cu societăţile corupte în care trăiau. Însă nici una dintre aceste lumi imaginare nu era cu adevărat asemenea Edenului. Departe de a-şi imagina un trai liber într-un parc fără margini, aceşti vizionari visau la un paradis urban foarte bine organizat. În secolul al XVI-lea, de exemplu, omul de stat britanic Sir Thomas Morus a povestit o călătorie imaginară pe o insulă numită de el Utopia. Acest termen înseamnă „nicăieri“.

Scriitorii de mai târziu au construit pe ideile lui Morus, venind cu câteva idei originale. De-a lungul secolelor ce-au urmat, mulţi scriitori europeni au abordat tema „utopiei“. Însă aceste societăţi imaginare „ideale“ nu semănau deloc cu nişte grădini ale plăcerii. Utopiile încercau să instituie fericirea prin impunerea unei ordini stricte. Dar în felul acesta se puneau stavile originalităţii şi libertăţii omului. Însă, după cum a observat istoricul Henri Baudet, aceste vise despre societăţile utopice dezvăluiau o „dorinţă neistovită de a duce o viaţă mai bună . . . şi de a trăi într-o societate mai dreaptă“.

Tahiti — naşterea unei legende

În secolul al XVIII-lea, mările sudului, neexplorate încă, le ofereau navigatorilor ultima şansă de a găsi un paradis. În decembrie 1766, Bougainville a ridicat ancora şi a pornit spre Pacific, motivele sale principale fiind acelea de a explora, de a cuceri noi colonii şi de a găsi noi pieţe de desfacere.

După luni de călătorie pe mare, Bougainville a descoperit insula Tahiti. Nu putuse ancora în preajma altor insule din cauza recifelor de corali. Tahiti însă era un „port“ sigur. Acolo, membrii echipajului său, epuizaţi, au găsit localnici ospitalieri şi provizii din belşug. Pentru aceşti oameni ai mărilor, realitatea părea că întrece tot ce se imaginase până atunci. Tahiti nu numai că era un paradis tropical, dar aducea în multe privinţe cu utopiile imaginate de scriitori.

De pildă, Tahiti era o comunitate insulară, exact ca ţările utopice descrise în povestiri. În plus, părea a fi un adevărat paradis. Sute de  râuri repezi şi cascade îmbogăţeau peisajele luxuriante superbe. Vegetaţia tropicală bogată creştea parcă fără vreun un efort din partea omului. Clima sănătoasă şi lipsa pericolelor tipice zonei tropicale dădeau un plus de frumuseţe peisajului idilic al insulei. Nu erau şerpi, insecte periculoase şi nici vulcani activi.

În plus, tahitienii erau oameni de statură înaltă, arătoşi şi sănătoşi. Marinarii fără dinţi şi cu gingiile inflamate din cauza scorbutului au fost foarte impresionaţi de dinţii albi ai tahitienilor. Localnicii aveau şi un spirit vesel; i-au cucerit imediat pe marinari cu ospitalitatea lor. Cel puţin la prima vedere, tahitienii păreau cu toţii egali — una dintre ideile fundamentale ale literaturii utopice. Nu erau oameni săraci. Tahitienii trăiau fără restricţii sexuale. Iar marinarii nu s-au reţinut să întreţină relaţii imorale cu frumoasele tahitiene.

Da, Bougainville şi echipajul său credeau că descoperiseră Edenul. Bougainville a plecat de pe insulă nerăbdător să spună lumii despre paradisul pe care-l găsise. Când şi-a încheiat călătoria de trei ani în jurul lumii, a publicat o carte cuprinzând aventurile sale. Best-seller, cartea a dus la crearea mitului că acea insulă exotică era perfectă din toate punctele de vedere. Paradisul fusese pierdut, dar se părea că Tahiti era paradisul de care se puteau bucura în acel moment!

Mitul şi neajunsurile lui

Însă miturile sunt adesea în contradicţie cu realitatea. De exemplu, tahitienii se îmbolnăveau şi mureau ca toţi oamenii. Departe de a fi egalitate, în Tahiti exista o ierarhie socială strictă, uneori chiar despotică. Insularii purtau războaie tribale şi aduceau jertfe umane. Şi, oameni fiind, nu erau toţi extraordinar de frumoşi sau arătoşi. Istoricul Kerry Howe este de părere că femeile pe care le-au întâlnit oamenii lui Bougainville „primiseră [probabil] porunca să se prostitueze“ ca să-i facă pe intruşi să se simtă bine.

Cu toate acestea, mitul „paradisului regăsit“ a câştigat popularitate. Scriitori şi artişti, precum pictorul francez Paul Gauguin, au pornit în număr mare spre acel tărâm. Prin zugrăvirea colorată a vieţii din Tahiti, Gauguin a sporit faima insulei. Care au fost consecinţele pentru Tahiti? Mitul a redus imaginea insulei şi a locuitorilor ei la un şablon. La întoarcerea de pe insulă, vizitatorii erau de obicei invitaţi: „Povestiţi-ne aventurile cu fetele tahitiene“.

Paradisul — o speranţă pierdută?

În ultimii ani, Tahiti a avut parte de alte probleme. Pe la începutul anilor ’80, asupra insulei s-au abătut cicloane care i-au distrus recifele de corali. Însă cele mai mari ameninţări au venit chiar din partea omului. Proiectele de construcţie au dus la erodarea solului şi la poluare. Donna Leong, specialist în managementul deşeurilor, spune: „Industria turismului produce cantităţi uriaşe de deşeuri. . . . Dacă nu se va face ceva în privinţa poluării, Tahiti şi alte insule nu vor mai fi tărâmuri cu o floră şi o faună bogată şi cu lagune albastre şi limpezi ca cristalul“.

Dar speranţa unui paradis restabilit încă există! Isus Cristos însuşi i-a promis unui răufăcător penitent: „Vei fi cu mine în Paradis“ (Luca 23:43)! Isus nu se referea la vreo utopie cu norme rigide, precum cele descrise în povestiri, ci la un paradis pământesc, condus de un guvern ceresc. * Cei peste 1 700 de Martori tahitieni îşi pun speranţa în acest paradis viitor. Ei îşi fac timp să le vorbească şi semenilor despre această speranţă. Deşi Tahiti se aseamănă în multe privinţe cu un paradis, el este o pală reflectare a paradisului pământesc pe care-l va instaura Dumnezeu curând. Căutarea paradisului nu este zadarnică.

[Notă de subsol]

[Legenda ilustraţiei de la pagina 16]

Tahiti pare a fi un paradis

[Provenienţa ilustraţiei]

Pictură de William Hodges, 1766

Yale Center for British Art, Paul Mellon Collection, USA/Photo: Bridgeman Art Library

[Legenda ilustraţiei de la pagina 17]

Prietenoşii tahitieni l-au primit cu ospitalitate pe Bougainville

[Provenienţa ilustraţiei]

Cu permisiunea National Library of Australia NK 5066

 [Legenda fotografiei de la pagina 18]

Martorilor lui Iehova le face plăcere să le vorbească semenilor despre paradisul viitor

[Provenienţa fotografiei de la paginile 16, 17]

Fotografie prin amabilitatea Tahiti Tourisme

[Provenienţa fotografiilor de la pagina 18]

Pagina 18: Canoişti, cascadă şi fundal: Fotografii prin amabilitatea Tahiti Tourisme