Dansul căluţilor-de-mare

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN AUSTRALIA

CEI doi „roşesc“ când dau cu ochii unul de altul. El lasă impresia că se umflă de mândrie, în timp ce ea îl priveşte aprobator. Apropiindu-se, se ating uşor, după care se îmbrăţişează cu căldură. În lumina zorilor ce se strecoară până la ei, îndrăgostiţii încep să execute cu eleganţă unul dintre cele mai frumoase balete din natură. E dansul căluţilor-de-mare.

„Căluţii-de-mare pur şi simplu te fascinează prin farmecul lor unic“, spune cercetătorul marin dr. Keith Martin-Smith. În trecut, specialiştii n-au prea ştiut cum să-i clasifice. Primii naturalişti le-au pus numele Hippocampus, nume dat şi legendarilor cai cu coadă de peşte, care trăgeau carul lui Poseidon, zeul mărilor în mitologia greacă.

Se spune că, în evul mediu, negustorii ambulanţi au vândut căluţi-de-mare pretinzând că ar fi pui de dragoni, care scoteau flăcări pe nări. În realitate însă, căluţii-de-mare nu sunt decât nişte peşti osoşi — deşi nici nu prea arată ca restul peştilor şi nici nu prea înoată ca peştii. Fie că sunt purtaţi de curenţi, fie că plutesc parcă în acelaşi loc, ei seamănă cu nişte delicaţi cai de cristal ori cu piese de şah ce au prins viaţă.

Căluţii-de-mare trăiesc în apele calde din apropierea multor coaste de pe glob şi variază incredibil de mult ca formă şi mărime. Specialiştii estimează că ar putea exista între 33 şi 70 de specii. Am putea aminti căluţul-de-mare pitic (Hippocampus bargibanti), care e cam cât unghia de la deget, şi căluţul-de-mare cu abdomenul umflat, care poate avea peste 30 cm lungime.

N-are dinţi şi nici stomac, dar asta nu-i o problemă!

Având capul ca de cal, ciudat dispus pe trunchi, o armură osoasă pe tot corpul şi o coadă ca de maimuţă, căluţul-de-mare pare echipat mai mult pentru stat pe loc, decât pentru o cursă de viteză. În cea mai mare parte a zilei, căluţii-de-mare par destul de mulţumiţi când stau „priponiţi“ cu ajutorul cozii într-un loc bun, unde au cu ce se hrăni. Dacă trebuie să se deplaseze, o micuţă înotătoare dorsală îi ajută să înainteze uşor, în timp ce înotătoarele laterale le asigură direcţia de deplasare. Controlând cantitatea de aer din vezica înotătoare, pot să urce sau să coboare asemenea unui submarin.

Hrănitul e o treabă serioasă pentru aceşti peşti înfometaţi. Orice mică crevetă ori crustaceu ce înoată prin preajmă e absorbit rapid prin botul lor osos. Întrucât n-au nici dinţi, nici stomac care să-i ajute la digestie, căluţii-de-mare trebuie să prindă cel puţin 50 de crevete pe zi ca să-şi asigure cantitatea de substanţe nutritive necesară. Dar asta nu-i o problemă pentru aceşti vânători redutabili,  care au un văz deosebit de bun. Cu un ochi pot scruta în profunzime apele din faţa lor căutând prada, în timp ce cu celălalt cercetează spaţiul din spate. În plus, ochiul căluţului-de-mare poate detecta mai multe culori decât ochiul uman şi poate vedea mai multe detalii decât majoritatea peştilor.

Însă căluţii-de-mare trebuie să se ferească să nu devină prânzul altor vietăţi marine. Ca să scape de prădători precum crabii şi broaştele ţestoase, multe specii reuşesc „să se contopească“ cu habitatul lor (iarbă de mare, corali ori mangrove), devenind aproape invizibili. Petele de pe corp, excrescenţele asemănătoare unor plante şi capacitatea de a-şi schimba radical culoarea corpului ca să se integreze perfect în mediu îi fac greu de zărit. „Fiind adevăraţi maeştri ai camuflajului trebuie să te uiţi cu mare atenţie ca să-i vezi“, declară cercetătorul Rudie Kuiter.

Dansul şi idila

Spre deosebire de ceilalţi peşti, masculul şi femela rămân împreună pentru toată viaţa şi rareori se îndepărtează unul de celălalt. În zorii fiecărei zile, ei arată că îşi aparţin unul altuia printr-un dans unic. „Dansul căluţilor-de-mare este atât de frumos şi de graţios că e o adevărată încântare să-i priveşti“, spune crescătoarea de căluţi-de-mare Tracy Warland. Când dansul se sfârşeşte, cei doi se întorc la locul lor, în care au stat agăţaţi, şi continuă să se hrănească tot restul zilei. Dansul nupţial e însă mai complex. Când femela se apropie, masculul îşi umflă punga de incubaţie, se înveşmântează în culori vii şi începe să defileze înainte şi-napoi prin faţa ei. Apoi cei doi se învârtesc încetişor unul în jurul celuilalt şi se prind unul de altul cu cozile. După ce se rotesc în perfectă armonie, încep să zburde împreună pe fundul mării ca nişte cai ţanţoşi. Se avântă în sus, coboară, se rotesc, îşi schimbă culoarea. Perechea se zbenguie astfel cam o jumătate de oră.

Bineînţeles, după acest dans nupţial micuţele vietăţi vor deveni părinţi. „Pe măsură ce se apropie momentul împerecherii, dansul devine tot mai lung şi se repetă tot mai des, ajungând să fie executat pe tot parcursul zilei“, spune Kuiter. „Când dansul ajunge la apogeu, perechea se ridică încetişor spre suprafaţa apei; cei doi sunt prinşi unul de altul cu cozile, având corpurile foarte apropiate. Apoi femela transferă cu delicateţe ouăle în punga de incubaţie a masculului, pungă ce seamănă cu marsupiul unui cangur.“ După aceea, viitorul tată caută un loc liniştit, unde să se retragă. Aici ouăle se fixează bine într-un pliu al pungii. El le fecundează, după care începe cea mai neobişnuită sarcină din regnul animal.

 „Visul oricărei femei“

„După părerea mea, e extraordinar că masculul rămâne însărcinat şi naşte“, a spus o femeie. „E visul oricărei femei“, a zis cu ironie o alta. Un mascul a rămas însărcinat de 7 ori la rând într-un singur an, fiecare sarcină durând 21 de zile!

În timp ce puii stau la adăpost în interiorul pungii, o reţea bogată de vase sanguine le furnizează oxigenul şi substanţele nutritive necesare. După un timp, salinitatea din pungă creşte, pregătindu-i pentru lumea în care vor ieşi, adică pentru apa de mare. Când a sosit momentul ca tatăl să nască, travaliul poate dura de la câteva ore până la două zile. În cele din urmă, punga se deschide, iar puii sunt expulzaţi treptat în apa mării. Numărul puilor care se nasc o dată poate varia de la specie la specie, ajungând chiar până la 1500.

Animal de companie, suvenir şi medicament

În pofida acestei natalităţi ridicate, la nivel mondial, populaţiile de căluţi-de-mare sunt tot mai ameninţate. Unii specialişti estimează că pe glob sunt prinşi şi comercializaţi anual 30 de milioane de căluţi-de-mare. Mulţi ajung pe piaţa asiatică de medicamente tradiţionale, fiind folosiţi la tratarea a tot felul de boli, de la astm şi oase rupte până la impotenţă.

Aproximativ 1 milion de căluţi-de-mare ajung anual pe piaţa de suveniruri, de unde iubitorii de rarităţi pot cumpăra brelocuri, prespapier-uri şi broşe cu căluţi-de-mare. Pescuitul cu traulul, dinamitarea recifelor de corali şi poluarea ameninţă fragilele ecosisteme din zonele de coastă unde trăieşte această vietate. În plus, căluţii-de-mare sunt prinşi pentru a fi vânduţi diferitelor acvarii din lume. Puţini supravieţuiesc însă în captivitate, întrucât contractează diverse boli şi au nevoie de o alimentaţie specială.

Pentru a stăvili această gravă ameninţare, s-a propus luarea unor măsuri legale prin care statele să fie obligate să demonstreze că exportul de căluţi-de-mare nu dăunează populaţiilor respective şi nici nu afectează echilibrul ecologic. De asemenea, cu ajutorul unor metode şi tehnici mai avansate, micul grup al crescătorilor de căluţi-de-mare poate furniza acvariilor din lume exemplare care s-au născut în captivitate.

Perspectivele căluţilor-de-mare sunt strâns legate de viitorul oceanelor. „E clar că oceanele planetei sunt ameninţate de activitatea omului. Luăm prea mult din ele şi luăm de toate“, spune cu regret Kuiter. Se vor pierde oare aceşti delicaţi dansatori ai mării în disonanta simfonie a „progresului“? „Trebuie să fim optimişti“, spune Martin-Smith. „Fără îndoială, există oameni bine intenţionaţi. Sarcina noastră e să sporim interesul faţă de vieţuitoarele planetei. Când vor fi mai mulţi oameni preocupaţi de binele lor, lucrurile se vor schimba. Poate că, dacă vom putea salva căluţii-de-mare, vom reuşi să salvăm şi mările.“ Tot ce se poate. Din fericire însă, există o sursă mult mai demnă de încredere, care ne întăreşte această speranţă. — Revelaţia 14:7.

[Legenda fotografiei de la pagina 15]

Căluţ-de-mare pitic (în mărime naturală)

[Provenienţa fotografiei]

© Reinhard Dirscherl/Visuals Unlimited

[Legenda fotografiilor de la paginile 16, 17]

Căluţii-de-mare îşi pot schimba radical culoarea corpului pentru „a se contopi“ cu locul în care trăiesc

Căluţ-de-mare cu capul scurt

Căluţi-de-mare cu abdomenul umflat

Hippocampus erectus

[Legenda fotografiei de la pagina 16]

Căluţ-de-mare cu coroană

[Legenda fotografiei de la pagina 17]

Căluţi-de-mare cu capul scurt

[Legenda fotografiei de la pagina 17]

Mascul din specia căluţului-de-mare cu capul scurt în timp ce naşte

[Legenda fotografiei de la pagina 17]

Pui de căluţi-de-mare cu capul scurt

[Provenienţa fotografiilor de la pagina 16]

Hippocampus erectus: © Ken Lucas/Visuals Unlimited; toate celelalte fotografii: Rudie H Kuiter

[Provenienţa fotografiei de la pagina 17]

Toate fotografiile: Rudie H Kuiter