Stârcul de cireadă — un prieten al omului şi al animalului

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN SPANIA

TREBUIE să fi fost una dintre cele mai paşnice colonizări ale tuturor timpurilor. Nu s-a tras nici un foc de armă şi nu s-a vărsat nici o picătură de sânge. Băştinaşii nu au fost exploataţi, iar ţara nu a fost prădată. Totuşi, nimic nu le-a stat în cale invadatorilor în timp ce au ocupat ţară după ţară.

Invazia a avut loc pe parcursul secolului al XX-lea. Însă această „cotropire“ a trecut în mare parte neobservată, deoarece colonizatorii erau nişte păsări. Aceste înaripate ingenioase, care populează în prezent cinci continente, sunt cunoscute sub numele de stârci de cireadă, sau Bubulcus ibis, denumirea lor ştiinţifică.

O colonizare fără precedent

Veacuri la rând, patria stârcului de cireadă a fost Africa tropicală. Însă, cam cu un secol în urmă, stârcul a reuşit să colonizeze Africa de Sud. Potrivit unor surse, pe parcursul anilor ’30 ai secolului trecut, numărul stârcilor de cireadă care au traversat Atlanticul a fost suficient de mare pentru a începe colonizarea Americii de Sud. Pe la mijlocul secolului al XX-lea, colonizatorii au ajuns în Florida, iar un deceniu mai târziu arealul lor s-a extins din Canada până în Argentina. „Dacă stârcii de cireadă . . . au ajuns în Lumea Nouă doar zburând şi lăsându-se purtaţi de vânt, atunci ei sunt singurele păsări din Lumea Veche care s-au stabilit pe continentele Americii fără intervenţia omului“, a scris Roger Tory Peterson în 1954.

Ornitologii au ajuns la concluzia că tocmai aşa s-a întâmplat. Se presupune că, profitând de alizeele dominante, un stârc poate traversa oceanul ce separă vestul Africii de America de Sud în aproximativ 40 de ore. Iar stârcii de cireadă nu au traversat numai Oceanul Atlantic. Alţii au zburat spre est, până în Noua Zeelandă. În aceeaşi perioadă au populat o mare parte din Eurasia, vastele lor teritorii întinzându-se în prezent din Peninsula Iberică până în Japonia.

Stârcul de cireadă se stabileşte în ţări în care clima îi prieşte, însă în zonele cu ierni aspre migrează în ţările calde după ce puii învaţă să zboare. El îşi continuă călătoriile epice chiar şi în ziua de azi, poposind cu precizia unui ceasornic pe insule izolate din Pacific sau chiar în Antarctica.

Secretul succesului

Un factor-cheie care i-a asigurat stârcului de cireadă succesul a fost adaptabilitatea lui şi prietenia cu omul, îndeosebi cu crescătorii de vite. Majoritatea stârcilor se hrănesc cu animale acvatice, însă stârcul de cireadă adoră insectele. Deşi de obicei stă în preajma vitelor, stârcului de cireadă îi place şi compania elefanţilor, a cangurilor sau a tractoarelor, practic a tot ce zgândăreşte insectele cu care se ospătează. Nu se teme nici chiar de focurile din păduri.

Bineînţeles, deşi stârcii îşi pot procura hrana şi singuri, vitele sunt „hăitaşi“ de nădejde pentru aceşti vânători înaripaţi. În timp ce pasc agale pe păşune, vitele stârnesc cosaşii,  muştele şi gândacii pitiţi în iarbă. Păşind alături de vite, stârcii nu ratează nici o ocazie de a înhăţa gâzele ce zboară prin preajmă. Aşadar, vitele îi ajută pe stârci să-şi găsească şi să-şi captureze prada: câte două, trei insecte pe minut, potrivit unor calcule. Ornitologii sunt de părere că stârcii au de câştigat de pe urma prieteniei cu vitele: consumul lor de energie scade cu 30%, iar numărul insectelor capturate creşte cu 50%.

Găsirea unui tovarăş de vânătoare eficient nu a fost singurul motiv ce a stat la baza succesului pe care l-a avut stârcul de cireadă în colonizarea lumii. Stârcii sunt păsări rezistente. Deşi zborul lor pare mai greoi decât zborul liniar şi viguros al raţelor sau al porumbeilor, stârcii pot traversa deşertul Sahara şi, aşa cum s-a arătat mai devreme, au parcurs în zbor cei 4000 km ce separă vestul Africii de America de Sud.

Stârcii de cireadă par să ducă o viaţă nomadă şi tocmai acestui dor de ducă îi datorează ei succesul expansiunii. Ce altă pasăre mâncătoare de insecte s-ar aventura până în pustiul Antarcticii din extremitatea sudică, după câte se pare, doar din curiozitate?

În peregrinările lor peste hotare, stârcii de cireadă au găsit habitate ideale aproape peste tot. Pe fiecare continent unde au pus piciorul, fermierii fie transformaseră vaste terenuri agricole în ferme, fie irigau terenuri ce mişunau de insecte. Stârcilor nu le-a rămas decât să se stabilească aici şi să-şi reia traiul.

Foloase pentru om şi animal

Având un penaj alb, o fire gregară şi plăcerea de a sta în compania vitelor, stârcii au putut fi uşor observaţi. Fluturându-şi aripile pe-ntinderea câmpiilor, cârdurile albe ca zăpada nu numai că înfrumuseţează peisajul, dar au şi un important rol în combaterea dăunătorilor. Odată, în Tanzania, un cârd alcătuit din circa 40 000 de stârci a fost zărit înfruptându-se din roiurile de lăcuste. Unii fermieri consideră că stârcul de cireadă este foarte util şi au început să îl folosească la combaterea insectelor ce le distrug culturile. Fiecare pasăre poate înghiţi zilnic peste 600 de lăcuste şi greieri.

Dar şi vitelor le prinde bine prezenţa cârdurilor de stârci, deoarece păsările mănâncă muştele şi alte insecte care în permanenţă le necăjesc pe bietele animale. Se pare că vitele îşi dau seama că stârcii le sunt prieteni şi le tolerează pe neobrăzatele păsări, din când în când chiar ducându-le în cârcă.

Cine se aseamănă se adună

Stârcilor de cireadă le place să stea împreună, indiferent că sunt în perioada împerecherii, a cuibăritului sau că îşi caută hrana. În sezonul împerecherii, ei împart de bună voie un copac cu alte specii de stârci sau cu berze. Se pare că acest cuibărit colectiv îi ţine departe pe prădători şi toate speciile trag foloase de pe urma împărţirii căminului. Trebăluind de zor, în colonii e mai tot timpul mare gâlceavă. Fără să stea prea mult pe gânduri, stârcii fură beţe din cuiburile vecine, motiv pentru care se ciondănesc întruna. Unii se apleacă leneşi peste cuib, pe când alţii adună cu hărnicie de sub copac beţele căzute din cuiburi. Rudele lor, berzele şi ceilalţi stârci, ale căror cuiburi voluminoase sunt cocoţate pe ramurile mai mari, de obicei ignoră toată ciorovăiala din jur.

În impresionantele parade nupţiale din sezonul împerecherii, partenerii se întind, clămpănesc din cioc, iar masculii îşi expun ţanţoşi penele galbene. Când unul dintre părinţi soseşte la cuib, partenerul îl întâmpină cu un aer ceremonios, înfoindu-şi penele de pe spate. Dansurile lor nu sunt greu de observat, deoarece păsările acceptă prezenţa omului.

Indiferent că faceţi un safari în Africa, traversaţi o păşune din America de Nord sau vizitaţi orezăriile din Orient, s-ar putea să zăriţi minunaţii stârci, poate plimbându-se în jurul elefanţilor, stând fuduli pe spinarea vreunui taur sau doar zburând spre cuib la asfinţit. Oriunde i-aţi vedea, stârcii de cireadă dau un farmec aparte peisajului rural, aducând în acelaşi timp şi un serviciu util omului şi animalului. Epica lor colonizare a fost una dintre cele mai paşnice colonizări cunoscute vreodată.

[Legenda fotografiilor de la paginile 14, 15]

 Stârcii de cireadă au colonizat cinci continente, simţindu-se la fel de bine atât în compania elefanţilor, cât şi în cea a vitelor

Guyana

Australia

Kenya

Statele Unite

Spania

[Provenienţa fotografiei]

© Joe McDonald