Un război care mi-a schimbat viaţa

RELATARE DE MICHAEL MOLINA

‘Vietnamul i-a conferit subofiţerului Molina Crucea vitejiei’, se spunea în „Tester“, ziarul armatei care apărea în Maryland (SUA). „Mai târziu, Molina a primit o a doua distincţie, o stea de aur (Commendation Medal), pentru curajul şi tenacitatea dovedite într-o altă luptă grea. La 6 iunie 1968, a primit o a doua stea de aur, deoarece a luptat pentru apărarea unui avanpost important împotriva luptătorilor de gherilă vietnamezi (vietcong).“

ÎN TOTAL, am zburat în 284 de misiuni şi am fost decorat cu 29 de medalii. Acum, sunt ministru creştin şi port un alt fel de război, despre care Biblia spune: „Căci armele războiului nostru nu sunt carnale“ (2 Corinteni 10:4). Permiteţi-mi să vă povestesc cum de a luat viaţa mea o asemenea turnură.

Chicago, oraşul meu natal, este situat la nord de Illinois (SUA); aici suflă mai mereu vântul dinspre lacul Michigan. La 1 februarie 1947, ziua în care m-am născut, vântul bătea tare şi era un ger năprasnic. Deoarece tata luptase în cel de-al Doilea Război Mondial, care tocmai se încheiase, doi medici militari au ajutat-o pe mama să mă aducă pe lume. Când aveam zece ani, ne-am mutat la Los Angeles, California. Eu, fratele meu şi sora mea mai mare am fost daţi la o şcoală catolică.

Când eram mic jucam deseori baseball şi fotbal pe stradă şi pe terenurile virane. Mă jucam şi de-a soldatul, cu puşti şi mitraliere de lemn, făcute de mine. Anii ’60 ai secolului trecut, când am intrat la liceu, au fost marcaţi de idei extremiste şi de atitudini schimbătoare. Asasinarea liderilor sociali şi politici, bunăoară omorârea preşedintelui Statelor Unite în 1963, marşurile de protest, arderea steagului american şi demonstraţiile violente erau la ordinea zilei. Ca şi majoritatea colegilor mei de şcoală, mă temeam să nu fiu chemat sub arme.

În 1966 am absolvit liceul; la puţin timp după aceea, mi s-a cerut să fac examenul medical în vederea recrutării. S-a constatat că eram apt din punct de vedere fizic pentru serviciul militar. Dar nu am fost trimis în armată, ci în marină. Fiind fascinat de elicoptere, m-am oferit să activez într-o nouă escadrilă de elicoptere de atac ale marinei. În noiembrie 1967, după ce-am primit instruirea de bază, eram deja în capitala Vietnamului, Saigon.

 Prima întâlnire cu războiul

Nu a trecut mult şi am fost dus pe un mic câmp de aterizare, unde erau patru elicoptere Huey. Câţiva dintre cei ce alcătuiau detaşamentul nostru de 30 de marinari au dormit aici, iar ceilalţi, între care şi eu, am fost duşi la circa zece kilometri depărtare, într-o clădire cu un etaj. În prima noapte petrecută aici, am fost trezit de şuieratul gloanţelor care se trăgeau asupra clădirii. M-am rostogolit jos din patul de campanie şi am stat întins pe podea câteva secunde. Când am auzit gloanţele vâjâind deasupra mea, mi-am croit drum spre scări şi am urcat pe acoperiş, unde cineva mi-a dat o puşcă. Am luptat toată noaptea desculţi şi în lenjerie de corp.

După trei zile de luptă crâncenă, împresuraţi de inamici şi izolaţi de ai noştri, ni s-au epuizat resursele de hrană şi de apă şi ni s-a terminat aproape toată muniţia. Ofiţerul care avea comanda ne-a ordonat: „În zori, porniţi spre câmpul de aterizare!“ A trebuit să traversăm un orăşel în flăcări. Se trăgea întruna, chiar cu mitraliere. Peste tot erau corpuri neînsufleţite.

Am reuşit în cele din urmă să ajungem pe câmpul de aterizare. Dar nici aici lucrurile nu stăteau mai bine. Pentru a rezista, am săpat tranşee în jurul câmpului de aterizare. În câteva rânduri luptătorii de gherilă vietnamezi au pătruns pe teritoriul nostru, invadându-l, şi ucigând pe mulţi dintre ai noştri, chiar şi pe ofiţerul care avea comanda. Am stat pitit în tranşee câteva săptămâni, fără să-mi schimb hainele şi fără să fac duş. Apoi, a venit un elicopter să ne ia de acolo şi să ne ducă la un alt avanpost.

După acele prime zile de luptă, am luat hotărârea să fiu mitralior. După câteva zile de instructaj, am fost inclus într-un echipaj de bord. Schimburile de focuri erau la ordinea zilei. Uneori îndeplineam trei sau patru misiuni zilnic.

Urmările războiului

Văzând cât de mulţi oameni mureau, am fost foarte tulburat. În acelaşi timp mă gândeam la protestele de-acasă împotriva războiului. Nu luptam noi pentru libertate? Nu ne puneam noi viaţa în primejdie ca alţii să trăiască mai bine? Cu toate acestea, mă întrebam cum putea sluji războiul intereselor dreptăţii. Cine avea de câştigat de pe urma lui? Vietnamezii? Când am venit noi, ei erau de mulţi ani în focul luptelor. Iar acum, moartea şi suferinţa îşi cereau tributul.

Fiind tânăr, nu înţelegeam miza politică a acestui război. De fapt, nici nu avusesem timp să reflectez la asta. Nu ştiam decât că trebuia să merg în misiuni şi să-mi fac treaba. Doar pentru asta fusesem instruit! Marinarii aveau o vorbă: „Am fost instruit să lupt, nu să gândesc“. Mi-am propus însă ca, dacă supravieţuiam, să fac investigaţii serioase şi să aflu de ce fuseserăm trimişi aici.

 Războiul din Vietnam m-a mai expus unui pericol pe care nu eram pregătit să-l înfrunt: drogurile. În adolescenţă băusem bere şi whiskey în weekenduri, fumasem şi mersesem la petreceri. Dar nu mă drogasem niciodată. În Vietnam însă lucrurile s-au schimbat. Unii tovarăşi de arme îmi spuneau: „De ce nu, Mike? Oricum mâine vei fi mort“. Aşa că, uneori, cedam tentaţiei.

Dar câmpul de luptă nu este un loc unde să consumi halucinogene. Mi-am jurat că nu voi mai lua niciodată droguri înainte de a merge într-o misiune. Dar, când m-am întors acasă, eram dependent de ele; intrasem în lumea drogurilor.

După război

Am plecat din Vietnam în California în octombrie 1970. Perspectiva mea asupra vieţii se schimbase complet. Deşi mă alăturasem forţelor militare şi luptasem pentru libertate, aveam sentimentul că fusesem folosit. M-am umplut de amărăciune şi de ură. Eram nonconformist şi nu mai eram însufleţit de patriotism.

Zile în şir fumam marijuana şi consumam şi alte droguri, în timp ce meşteream la o motocicletă în garajul părinţilor. Reflectând la situaţia mea şi la evenimentele din Vietnam, eram din ce în ce mai deprimat. Conştiinţa începea să mă chinuiască. Doream tot mai mult să aflu de ce izbucnise războiul din Vietnam.

Întrucât guvernul îi sprijinea financiar pe cei ce participaseră la război pentru a-şi continua studiile, m-am înscris la un colegiu. Mai apoi am intrat la o facultate din cadrul Universităţii de Stat din California, în Los Angeles. Aici mi-am făcut prieteni dintre cei ce manifestaseră împotriva războiului din Vietnam, dar şi dintre cei care luptaseră în acel război. Purtam discuţii lungi despre război şi despre situaţia mondială. Nici unul însă nu deţineam răspunsuri mulţumitoare; de fapt, eram complet derutaţi.

Strădanii de a oferi şi de a găsi ajutor

În realitate, mulţi dintre noi eram afectaţi pe plan psihic şi emoţional. Asta m-a îndemnat să încerc să fac ceva pentru a-i ajuta pe alţii. Am vrut să mă specializez în psihopatologie. Deoarece curmasem multe vieţi pe câmpul de luptă, m-am hotărât să fac ceva ca să repar răul săvârşit. Aşadar, am început să lucrez în spitale pentru a-i ajuta pe cei cu probleme psihice.

În campusul universitar în care locuiam, studenţii aveau droguri la discreţie. Mi-am dat seama că ele constituiau rădăcina multor probleme. Dorind să-mi continui studiile şi să-i ajut pe pacienţii cu probleme psihice, am renunţat la droguri şi m-am dedicat întru totul studiilor şi muncii. Ca psihoterapeut, vedeam însă progrese mici la pacienţi.

Crunt dezamăgit de acest sistem şi chinuit de remuşcări, căutam o scăpare. Am început să mă rog şi să merg la biserică. Liturghia de la Biserica Catolică nu mă satisfăcea. Am început să mă duc noaptea la biserică. După ce treceam pragul bisericii, aprindeam o lumânare şi mă rugam în faţa icoanelor. Mă rugam la Isus înfăţişat pe o cruce, la Maria reprezentată cu un cuţit în inimă şi la alte imagini cu aşa-numiţi sfinţi.

Îmi ziceam: „Ce loc rece şi morbid este biserica! Ar putea fi aici spiritul lui Dumnezeu?“ Aveam nevoie de răspunsuri şi de încurajare. Văzusem prea multă suferinţă. Într-o noapte, am ieşit din biserică şi m-am dus să mă rog într-un parc. M-am uitat la bolta înstelată şi, probabil pentru prima oară în viaţa mea, am încercat cu sinceritate să vorbesc cu Creatorul.

Învăţ adevărul biblic

Într-un weekend am plecat de la spital, unde atmosfera era stresantă, şi m-am dus să-mi vizitez un vechi prieten, pe Gary. Într-una din zile, am stat puţin în sufrageria şi ne-am uitat la televizor. Tocmai se vorbea despre eforturile de a-l inculpa pe preşedintele Nixon. Am discutat despre corupţia existentă la toate nivelele şi i-am spus cât de mult m-a dezamăgit războiul din Vietnam.

Alva, soţia prietenului meu, ne-a auzit, a ieşit din bucătărie şi a venit la noi. Ea a spus că aceste evenimente despre care discutam  reprezentau împlinirea unor profeţii biblice. „Ce legătură ar putea exista între problemele unui preşedinte şi profeţiile biblice?“, am întrebat eu. Alva mi-a explicat că, în curând, Regatul lui Dumnezeu, sub conducerea lui Cristos Isus, va înlătura toate guvernele corupte şi că oamenii vor trăi în pace pe un pământ transformat în paradis (Daniel 2:44; Revelaţia 21:3, 4). Alva mi-a vorbit despre rugăciunea Tatăl nostru în care cerem să vină Regatul lui Dumnezeu şi să se facă voinţa sa pe pământ, ca şi în cer. — Matei 6:9, 10.

Am înţeles că, pentru a avea parte de o guvernare mai bună şi de pace, era într-adevăr nevoie de îndrumare divină (Eclesiastul 8:9; Ieremia 10:23). Cât despre posibilitatea de a trăi veşnic, mi-am amintit de la cursuri că atomii care intră în alcătuirea corpului nostru sunt înlocuiţi de alţii într-un timp relativ scurt. Deşi unele lucruri spuse de Alva mi s-au părut incredibile, doream să aflu mai multe. Voiam să fac ceva ca să repar răul săvârşit şi să le aduc alinare celor suferinzi. Alva mi-a spus să merg la Sala Regatului, unde voi putea afla mai multe.

Bill Akina era un slujitor cu timp integral în congregaţie. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial el făcuse parte din marină; prin urmare, eram convins că aveam multe lucruri în comun. Pe deasupra, cunoştea şi Biblia. El şi soţia lui mi-au răspuns la multe întrebări cu ajutorul acestei cărţi. Pe măsură ce făceam progrese în studiul început cu Bill, mi-am dat seama că, deşi eforturile mele de a-i ajuta pe cei aflaţi pe paturile spitalelor erau bine intenţionate, nu puteam să-i scap de suferinţă decât temporar. Însă, ajutându-i pe oameni să capete o cunoştinţă exactă din Biblie, ei puteau obţine viaţă veşnică dacă trăiau în armonie cu această cunoştinţă şi dacă exercitau credinţă. — Ioan 17:3.

Bill a studiat Biblia cu mine folosind auxiliarul de studiu Adevărul care conduce la viaţă eternă. Am fost botezat, simbolizându-mi dedicarea la Dumnezeu în iulie 1974. Şase luni mai târziu am devenit pionier, aşa cum îi numesc Martorii lui Iehova pe evanghelizatorii cu timp integral. Am renunţat la studiile universitare şi am întrerupt munca la spital. Ca să mă întreţin, făceam curat în bănci, noaptea (1 Tesaloniceni 4:11). Familia şi prietenii au zis că am înnebunit.

Am făcut pionierat în California un an. Dar mă gândeam la posibilitatea de a mă implica mai mult în serviciul lui Iehova. Mi-am stabilit obiectivul de a sluji ca misionar. După câţiva ani de pionierat, am fost invitat să urmez cursurile Şcolii Biblice Galaad a Societăţii Watchtower, care se afla pe atunci în Brooklyn, New York. La 11 martie 1979, am absolvit cursurile celei de-a 66-a clase a acestei şcoli în Long Island City, New York.

O repartiţie nouă

Am fost trimis în Guatemala (America Centrală), unde am slujit circa un an ca misionar. Apoi am fost invitat la mica tipografie de la Filiala Martorilor lui Iehova, aflată în capitală, Ciudad de Guatemala. În 1981, m-am căsătorit cu Lupita, o pionieră de aici. Şi ea a fost invitată să slujească la Filială. Mai apoi, în 1996, tipografia noastră nu a mai fost folosită, deoarece primeam toate publicaţiile din Mexic.

Deşi, în 1984, a venit pe lume fetiţa noastră, Stephanie, eu am putut sluji în continuare la Filială. La fel a fost şi după ce Lupita l-a născut pe Mitchell, în 1987. Locuiam într-un apartament al Filialei şi făceam vreo 10 km până la birou în fiecare zi. Deşi nu mi-a fost prea uşor, consider că a fost un privilegiu să slujesc chiar şi în aceste condiţii. În plus, familia mi-a acordat tot sprijinul de care aveam nevoie.

 Lupita şi Stephanie sunt acum pioniere, iar Mitchell este un ministru botezat. Anul acesta va termina studiile la o şcoală profesională. Are obiectivul de a intra în rândul miniştrilor cu timp integral. Sunt conştient că toate aceste privilegii speciale nu se datorează talentelor mele, ci bunătăţii nemeritate a lui Iehova. El este un Dumnezeu plin de iubire şi foloseşte în serviciul său pe oricine se pune la dispoziţie şi-i caută îndrumarea.

Câteodată suntem întrebaţi cum de reuşim să fim atât de implicaţi în minister şi să ne şi asigurăm cele necesare vieţii. De fapt, pe durata vacanţelor muncim. Dar, pe lângă aceasta, am căutat întotdeauna să avem ‘un ochi simplu’ în privinţa lucrurilor materiale, cerând ajutorul lui Iehova, încrezându-ne în el şi căutându-i mereu îndrumarea. — Matei 6:25–34; Proverbele 3:5.

Arma îmi conferea un sentiment de siguranţă când o aveam la mine; prin urmare, sunt conştient că trebuie să cultiv mereu umilinţa. Sistemul de lucruri al lui Satan m-a învăţat să urăsc, să ucid, să fiu suspicios, agresiv şi mereu în defensivă. Dar Iehova m-a binecuvântat cu îndurarea şi cu bunătatea sa iubitoare, iar pentru asta îi sunt nespus de recunoscător. Sunt hotărât să nu mai învăţ războiul şi să am iubire şi compasiune faţă de toţi. — Matei 5:43–45; Isaia 2:4.

Nu mi-a fost uşor să fac aceste schimbări. Am învăţat totuşi să duc o viaţă paşnică. Cu ajutorul lui Dumnezeu, am reuşit să suport mai uşor coşmarurile pe care le-am avut din cauza războiului. Aştept cu nerăbdare timpul când toate conflictele, inclusiv războaiele, vor fi de domeniul trecutului (Psalmul 46:9). Deocamdată, sunt recunoscător pentru posibilitatea de a lua parte la o lucrare salvatoare de vieţi, ajutându-i pe oameni să înveţe despre Marele Dătător al vieţii, Iehova Dumnezeu.

[Legenda fotografiilor de la pagina 12]

Am fost mitralior

[Legenda fotografiei de la pagina 14]

Cu Bill Akina şi cu soţia lui, Eloise, în 1978

[Legenda fotografiei de la pagina 15]

Lucrând în tipografia de la filiala din Guatemala, 1982

[Legenda fotografiei de la pagina 15]

În lucrare cu soţia mea

[Legenda fotografiei de la pagina 15]

Astăzi cu Lupita, Mitchell şi Stephanie