RUINELE palatelor şi ale mormintelor regale nu sunt decât un crâmpei al măreţiei, puterii şi bogăţiei unui imperiu antic ce a reunit două naţiuni: Media şi Persia. Înainte ca aceste două regate să se alieze, Media era puterea dominantă. Însă în 550 î.e.n., mezii au ajuns sub autoritatea regelui persan Cirus al II-lea, care se afla acum la cârma noului regat medo-persan. Iniţial limitat la regiunea din nordul Golfului Persic, imperiul şi-a extins apoi graniţele, de la Marea Egee până în Egipt, iar spre răsărit până în nord-vestul Indiei.

Medo-Persia a stăpânit şi peste Iudeea, mai bine de 200 de ani: din 539 î.e.n., când a căzut Babilonul, până în 331 î.e.n., când medo-perşii au fost înfrânţi de greci. Mai multe cărţi biblice fac referire la evenimente semnificative ce au avut loc în această perioadă.

Biblia dezvăluie că regele Cirus al II-lea i-a eliberat pe iudeii ţinuţi captivi în Babilon, dându-le permisiunea să se întoarcă la Ierusalim şi să reconstruiască templul lui Dumnezeu, pe care babilonienii îl distruseseră în 607 î.e.n. (Ezra 1:1–7; 6:3–5). Veridicitatea acestei relatări biblice este susţinută de un document cuneiform, cunoscut drept Cilindrul lui Cirus, care a fost descoperit în 1879 printre ruinele anticului Babilon. Inscripţia de lut menţionează numele Cirus şi vorbeşte despre politica acestuia de eliberare a naţiunilor captive, care se puteau întoarce în ţara natală luând şi obiectele lor religioase. Isaia, un scriitor biblic, a consemnat următoarele cuvinte profetice ale lui Iehova referitoare la Cirus: „«El va îndeplini toate lucrurile în care-mi găsesc plăcerea», da, ce am spus despre Ierusalim: «Va fi reconstruit» şi despre templu: «Ţi se va pune temelia»“ (Isaia 44:28).

De fapt, Cirus a poruncit ca suma necesară pentru reconstruirea templului să fie dată chiar  din „casa regelui“, se arată în Ezra 6:3, 4. Această declaraţie surprinzătoare este în deplină armonie cu ce spune istoria laică. „Regii persani au aplicat cu consecvenţă politica de reconstruire a locurilor de închinare de pe teritoriul imperiului“, precizează cartea Persia and the Bible.

Biblia relatează că duşmanii iudeilor ulterior i-au trimis o scrisoare lui Darius cel Mare (numit şi Darius I) în care puneau la îndoială faptul că Cirus ar fi autorizat reconstruirea templului, după cum susţineau iudeii. Darius a poruncit atunci să se caute decretul original. Care a fost rezultatul? La Ecbatana, capitala Mediei, s-a găsit un sul ce conţinea decretul lui Cirus. Ca urmare, Darius a scris: „Eu, Darius, dau poruncă. [Lucrarea de reconstruire a templului] să fie îndeplinită numaidecât!“. Astfel s-a pus capăt încercărilor de a opri lucrările de construcţie (Ezra 6:2, 7, 12, 13). *

Istoria laică vine în sprijinul acestor detalii. De pildă, la Ecbatana se afla reşedinţa de vară a lui Cirus, de unde el a şi dat probabil decretul. De asemenea, descoperirile arheologice dezvăluie că regii medo-persani erau profund interesaţi de problemele religioase din imperiu şi obişnuiau să trimită scrisori pentru a rezolva conflicte de această natură.

Profetul Daniel a avut un vis de inspiraţie divină în care a văzut patru fiare ce au ieşit din mare, reprezentând patru puteri mondiale succesive. Prima, un leu cu aripi, simboliza Babilonul. A doua era „ca un urs“, căruia, potrivit relatării biblice, i s-a spus: „Ridică-te şi mănâncă multă carne!“ (Daniel 7:5). Acest urs înspăimântător reprezenta chiar Medo-Persia.

În armonie cu profeţia lui Daniel, Imperiul Medo-Persan a vădit o dorinţă vorace de a face cuceriri. La scurt timp după viziunea profetului, Cirus i-a înfrânt pe mezi, purtând apoi război împotriva regatelor vecine Lidia şi Babilon. Fiul său, Cambise al II-lea, a cucerit Egiptul. Iar conducătorii medo-persani de mai târziu au extins şi mai mult graniţele imperiului.

De ce putem fi siguri că această explicaţie este corectă? Într-o altă viziune, legată de cea pe care tocmai am analizat-o, Daniel a văzut un berbec „împungând cu coarnele spre vest, spre nord şi spre sud“. Profeţia s-a împlinit când Medo-Persia ‘a împuns’ alte naţiuni, inclusiv puternicul Babilon. Un înger al lui Dumnezeu i-a dezvăluit lui Daniel semnificaţia viziunii, spunând: „Berbecul pe care l-ai văzut şi care avea cele două coarne îi reprezintă pe regii Mediei şi Persiei“ (Daniel 8:3, 4, 20).

Mai mult, cu circa două secole înainte de căderea Babilonului, profetul Isaia a menţionat numele regelui persan ce avea să-l cucerească — rege ce nici nu se născuse încă —, precum şi strategia pe care avea s-o folosească el cu acea  ocazie. Isaia a scris: „Iată ce i-a spus Iehova unsului său, Cirus, pe care l-am apucat de mâna dreaptă ca să supun naţiunile înaintea lui . . ., ca să deschid înaintea lui porţile cu două canaturi şi, astfel, porţile să nu mai fie închise“ (Isaia 45:1). Atât Isaia, cât şi Ieremia au prezis că „râurile“ Babilonului, sau canalele care erau alimentate de apele fluviului Eufrat şi care slujeau drept şanţ de apărare, urmau să fie secate (Isaia 44:27; Ieremia 50:38). Istoricii greci Herodot şi Xenofon confirmă exactitatea acestor profeţii biblice, inclusiv faptul că babilonienii benchetuiau în noaptea în care Cirus a cucerit oraşul (Isaia 21:5, 9; Daniel 5:1–4, 30). Armata medo-persană a deviat apele Eufratului şi a pătruns în oraş pe porţile deschise, aflate de-a lungul şanţului de apărare, fără a întâmpina aproape deloc rezistenţă. Măreţul Babilon a căzut într-o singură noapte!

Acest eveniment a făcut posibilă împlinirea altei profeţii remarcabile. Profetul Ieremia a prezis că poporul lui Dumnezeu avea să fie exilat în Babilon timp de 70 de ani (Ieremia 25:11, 12; 29:10). Profeţia s-a împlinit în mod exact: după 70 de ani, iudeilor li s-a dat voie să se întoarcă în ţara natală.

La scurt timp după ce medo-perşii au cucerit Babilonul, Daniel a consemnat o profeţie ce revarsă lumină asupra unui eveniment foarte important, legat de împlinirea scopului lui Dumnezeu cu privire la omenire. Îngerul Gabriel i-a spus lui Daniel exact când avea să apară Mesia, „sămânţa“ promisă din Geneza 3:15. Îngerul a zis: „De la ieşirea cuvântului de restabilire şi de reconstruire a Ierusalimului până la Mesia, Conducătorul, vor fi şapte săptămâni, precum şi şaizeci şi două de săptămâni“, în total 69 de săptămâni (Daniel 9:25). Când avea să înceapă această perioadă profetică?

Deşi iudeilor li s-a permis să se întoarcă în ţara lor la puţin timp de la căderea Babilonului, Ierusalimul şi zidurile lui au rămas mulţi ani în paragină. În 455 î.e.n., regele Artaxerxes l-a lăsat pe paharnicul său, iudeul Neemia, să se întoarcă în Ierusalim ca să supravegheze lucrările de reconstrucţie (Neemia 2:1–6). Acest an a marcat începutul celor 69 de săptămâni.

Însă cele 69 de săptămâni nu erau săptămâni literale, de câte şapte zile, ci săptămâni de ani. De fapt, unele traduceri ale Bibliei redau cuvântul „săptămâni“ prin „săptămâni de ani“ * (Daniel 9:24, 25). Aşadar, Mesia avea să apară după o perioadă de 69 de „săptămâni“ a câte şapte ani fiecare, adică după 483 de ani. Profeţia s-a împlinit în 29 e.n., când Isus s-a botezat, exact la 483 de ani socotiţi începând din 455 î.e.n. *

Împlinirea exactă a profeţiei lui Daniel este doar una dintre numeroasele dovezi care confirmă identitatea lui Isus. În plus, acestea ne fac mai sigură speranţa. În calitate de Rege al Regatului ceresc al lui Dumnezeu, Isus va pune capăt guvernării umane opresive. Apoi, va împlini multe alte profeţii biblice, inclusiv cele referitoare la învierea morţilor şi la perspectiva omului de a trăi veşnic pe un pământ transformat în paradis (Daniel 12:2; Ioan 5:28, 29; Revelaţia 21:3–5).