Potrivit Bibliei

Sprijină Dumnezeu războaiele în prezent?

REFERITOR la rolul său de războinic, regele David al Israelului antic a spus: „[Dumnezeu] îmi deprinde mâinile la luptă, braţele mele îndoaie arcul de aramă“ (Psalmul 18:34).

Privitor la creştini însă, apostolul Pavel a scris: „Deşi umblăm în carne, nu purtăm război potrivit cărnii. Armele războiului nostru nu sunt carnale“ (2 Corinteni 10:3, 4).

Se contrazic oare cele două texte biblice? Sau există motive întemeiate pentru care Dumnezeu le-a permis israeliţilor din vechime să poarte războaie, iar creştinilor nu? Şi-a schimbat el punctul de vedere referitor la război? Răspunsul la aceste întrebări va fi clar după ce vom analiza trei diferenţe majore dintre Israelul antic şi adevărata congregaţie creştină.

Trei diferenţe majore

1. Israelul antic era o naţiune al cărei teritoriu a fost stabilit de Dumnezeu. În plus, israeliţii erau înconjuraţi de naţiuni care se ridicau adesea la luptă împotriva lor. De aceea, Dumnezeu le-a poruncit să-şi apere ţara şi chiar le-a dat victorii asupra duşmanilor (Judecătorii 11:32, 33). În schimb, congregaţia creştină nu este o naţiune literală, iar membrii ei sunt răspândiţi în toate ţările. Prin urmare, dacă discipolii lui Cristos dintr-o ţară ar lua parte la un război împotriva altei ţări, ei ar lupta împotriva colaboratorilor lor în credinţă — fraţii lor spirituali — pe care trebuie să-i iubească şi pentru care trebuie să fie dispuşi să moară (Matei 5:44; Ioan 15:12, 13).

2. Israelul antic avea un rege uman al cărui tron se afla în Ierusalim. Adevăraţii creştini însă sunt conduşi de Isus Cristos, în prezent o fiinţă spirituală puternică al cărei tron se află în cer (Daniel 7:13, 14). Isus însuşi a spus: „Regatul meu nu face parte din lumea aceasta. Dacă regatul meu ar fi făcut parte din lumea aceasta, slujitorii mei ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor. Dar iată că regatul meu nu este de aici“ (Ioan 18:36). Prin urmare, niciun regat, sau conducere politică, de pe pământ nu poate pretinde că îi aparţine lui Cristos. Cum se răsfrânge acest lucru asupra ‘slujitorilor’ lui Isus, adică asupra continuatorilor lui? Vom afla răspunsul analizând următorul punct.

3. Israelul antic, asemenea altor naţiuni, trimitea adesea mesageri, pe care azi i-am numi ambasadori sau trimişi (2 Regi 18:13–15; Luca 19:12–14). Cristos a făcut la fel, dar cu două mari diferenţe. În primul rând, toţi continuatorii săi slujesc ca ambasadori sau ca trimişi. De aceea, apostolul Pavel a scris în numele colaboratorilor săi creştini: „Noi suntem deci ambasadori în locul lui Cristos“ (2 Corinteni 5:20). În calitate de ambasadori care urmăreau pacea, ei nu au pus mâna pe armă. În al doilea rând, continuatorii lui Isus le vorbesc tuturor celor care ascultă mesajul lor. Isus a spus: „Această veste bună despre regat va fi predicată pe tot pământul locuit ca mărturie pentru toate naţiunile“ (Matei 24:14). El a mai zis: „Duceţi-vă deci şi faceţi discipoli din oamenii tuturor naţiunilor . . . învăţându-i să respecte tot ce v-am poruncit“ (Matei 28:19, 20).

Din nefericire, slujitorii lui Cristos nu sunt întotdeauna bine primiţi. Din acest motiv, Pavel i-a scris lui Timotei, un evanghelizator zelos:  „Ca soldat bun al lui Cristos Isus, fii părtaş la suferirea răului“ (2 Timotei 2:3). Bineînţeles, armele lui Timotei erau de natură spirituală şi includeau Cuvântul scris al lui Dumnezeu, sau „sabia spiritului“ (Efeseni 6:11–17).

De ce a renunţat Dumnezeu la naţiunea Israel în favoarea congregaţiei creştine?

Naţiunea Israel s-a bucurat circa 1 500 de ani de o relaţie specială cu Dumnezeu, bazată pe un legământ, sau contract (Exodul 19:5). Acest legământ, mediat de Moise, includea Cele zece porunci şi alte legi care promovau adevărata închinare şi înalte norme morale (Exodul 19:3, 7, 9; 20:1–17). Din păcate, Israelul ca naţiune a fost infidel lui Dumnezeu, mergând până acolo încât i-a ucis pe profeţii Săi (2 Cronici 36:15, 16; Luca 11:47, 48).

În cele din urmă, Iehova l-a trimis pe pământ pe Fiul său, Isus Cristos. El s-a născut în naţiunea iudaică. În loc să-l accepte ca Mesia, naţiunea ca întreg l-a respins. Ca urmare, Dumnezeu a pus capăt legământului încheiat cu Israelul, legământ ce dura de secole, iar zidul figurativ care îi separa pe evrei de neevrei a fost dărâmat (Efeseni 2:13–18; Coloseni 2:14). În aceeaşi perioadă, Dumnezeu a înfiinţat congregaţia creştină, numindu-l pe Isus Capul ei. Spre sfârşitul secolului I, congregaţia era formată din oameni de diferite naţionalităţi. „În orice naţiune, omul care se teme de [Dumnezeu] şi practică dreptatea este primit de el“, a spus apostolul evreu Petru (Faptele 10:35).

Martorii lui Iehova se străduiesc să urmeze exemplul primilor creştini. Prin urmare, ei sunt cunoscuţi pentru serviciul lor public şi pentru poziţia lor neutră faţă de chestiunile politice şi războaiele literale (Matei 26:52; Faptele 5:42). Ei nu permit niciunui lucru să-i distragă de la anunţarea veştii bune despre Regatul lui Dumnezeu, singurul guvern ce va înlătura răul şi va aduce pace durabilă pe tot pământul. Cu această speranţă în minte, apostolul Pavel a scris: „Vă rugăm, în locul lui Cristos: «Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!»“ (2 Corinteni 5:20). Cuvintele apostolului capătă o şi mai mare greutate azi, întrucât ne apropiem de sfârşitul ‘zilelor din urmă’ ale acestei lumi rele (2 Timotei 3:1–5).

V-AŢI ÎNTREBAT VREODATĂ?

● Ce calitate remarcabilă trebuie să manifeste creştinii unii faţă de alţii? (Ioan 13:34, 35)

● Care este principala „armă“ a adevăraţilor creştini? (Efeseni 6:17)

● Ce mesaj important anunţă reprezentanţii lui Cristos? (Matei 24:14; 2 Corinteni 5:20)

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Martorii lui Iehova alcătuiesc o familie mondială, care îşi păstrează neutralitatea în conflictele dintre naţiuni