Delicatese cu carapace — din adâncuri până în farfurie

Lihniţi de foame, câţiva clienţi ai unui restaurant din New York sparg cu iscusinţă, cu ajutorul unor instrumente metalice, carapacea creaturilor din faţa lor, ce aduc cu nişte insecte uriaşe. Ignorându-le ochii bulbucaţi ce par să se zgâiască la ei din farfurie, mesenii se înfruptă cu nesaţ din carnea fragedă şi dulce. Dar cu ce se ospătează ei? Evident, cu delicioasele „insecte marine“, cum numesc nord-americanii homarii.

 DAR de unde această „poreclă“? Pescarii i-au numit astfel, căci nu au putut să nu remarce cât de mult semănau cu nişte insecte aceste vieţuitoare marine cu carapace tare, ce se mişcau alene pe puntea ambarcaţiunilor lor.

Dar mai există o asemănare între homari şi insecte. În secolul al XVIII-lea, homarii mişunau la propriu pe coasta nord-estică a Statelor Unite. Aceste crustacee erau prinse şi împrăştiate pe terenurile agricole ca îngrăşământ. Erau folosite ca momeli de pescuit, dar făceau parte şi din meniul deţinuţilor din închisori. La acea vreme, homarii erau atât de răspândiţi, încât un grup de servitori nemulţumiţi a câştigat, prin hotărâre judecătorească, dreptul de a nu primi la masă homari decât de trei ori pe săptămână!

Pentru orăşenii care locuiau la mare distanţă de ocean însă, homarii reprezentau un deliciu rar. De ce? Deoarece, după ce moare, homarul se alterează repede şi nu poate fi conservat prin sărare sau uscare. Pe la jumătatea secolului al XIX-lea totuşi, au început să se producă conserve cu homari, astfel că tot mai mulţi oameni s-au putut bucura de savoarea lui. Apoi, odată cu apariţia căilor ferate, homarii vii au ajuns pe tot cuprinsul Statelor Unite. Ca urmare, cererea de homari a crescut enorm. Cu toate acestea, întrucât transportarea homarilor proaspeţi presupunea costuri foarte mari, consumul acestora era un lux rezervat doar celor înstăriţi.

Astăzi, pe coastele din întreaga lume, pescarii prind diverse soiuri de homari. Homarul american se găseşte în Oceanul Atlantic, din Newfoundland până în Carolina de Nord. O sursă importantă de homari pentru piaţa internaţională este statul Maine, din nord-estul Statelor Unite. De aici se exportă în toată lumea homari vii sau gătiţi. Furnizorii pot transporta, cu un singur zbor, peste 36 t de homari.

Dacă marile companii produc în masă produse alimentare pentru întreaga lume, care le aduc profituri însemnate, lucrurile stau cu totul altfel în cazul homarilor. În general, pescarii de homari sunt localnici, care au propria afacere. Ei nu cresc homarii în spaţii special amenajate, ci se deplasează în habitatul lor pentru a-i captura, în cazul de faţă Oceanul Atlantic.

Cum se prind homarii

Cum îşi prind prada pescarii de homari? Pentru a afla răspunsul la această întrebare, revista Treziţi-vă! l-a intervievat pe Jack, un pescar de homari care provine dintr-o familie cu tradiţie în ale meseriei, el fiind a patra generaţie, şi care locuieşte în Bar Harbor (Maine, SUA). Jack a început să pescuiască la vârsta de 17 ani şi lucrează în acelaşi golf în care pescuia şi  străbunicul său. Soţia lui Jack, Anette, este şi ea în breaslă. „M-am căsătorit cu un pescar şi, cu timpul, m-am deprins şi eu în ale pescuitului“, spune ea. „Doi ani am făcut ucenicie pe vasul lui Jack, iar mai târziu mi-am cumpărat propria ambarcaţiune.“

Cum capturează homari Jack şi Anette? „Luăm o cuşcă dreptunghiulară de metal care are o mică deschizătură, iar înăuntrul ei punem o plasă de sârmă plină cu momeală, de obicei hering“, explică Anette. Pescarii leagă de capcană un flotor. „Fiecare pescar îşi vopseşte flotoarele cu o culoare anume, pentru ca mai târziu să le poată identifica“, adaugă Anette.

Odată ce cuşca este aruncată peste bord, ea se scufundă până pe fundul oceanului, iar flotorul colorat pluteşte la suprafaţa apei, ceea ce le permite pescarilor să-şi repereze rapid capcanele. „Lăsăm capcanele în apă câteva zile, povesteşte Anette, iar apoi ne întoarcem şi le tragem la bord. Când înăuntru se află un homar, îl scoatem şi îl măsurăm.“ Pescarii conştiincioşi precum Jack şi Anette eliberează în ocean homarii mici, dar şi unele femele, pentru reproducere.

Ce urmează apoi? Pescarii se îndreaptă spre debarcaderele din apropiere pentru a-şi vinde „marfa“ vie. În afară de unele grupuri care s-au asociat, majoritatea pescarilor locali lucrează pe cont propriu, fără să semneze contracte, vânzându-şi marfa distribuitorilor locali. Aşa cum s-a menţionat anterior, în cea mai mare parte, pescuitul de homari nu a fost afectat de crescătoriile artificiale. Jack explică: „Unii pescari de homari au primit permisiunea să captureze femele cu icre. Ei eclozează icrele, cresc puietul o perioadă scurtă de timp, iar apoi eliberează homarii tineri în ocean. Aceasta sporeşte şansele de supravieţuire ale homarului“.

Pescuitul de homari nu este cel mai uşor mod de a-ţi câştiga existenţa şi nici cel mai rapid mod de a te îmbogăţi. Dar cei ce au această îndeletnicire vorbesc despre alte avantaje: independenţa pe care le-o conferă propria afacere sau perpetuarea unei tradiţii locale ori familiale, plăcerea de a trăi sau de a munci în zona de coastă, şi nu în ultimul rând, satisfacţia de a şti că prada lor va fi savurată de iubitorii de homari din întreaga lume!

[Chenarul/Fotografia de la pagina 12]

PESCUITUL DE HOMARI — O MESERIE PERICULOASĂ

Pescuitul de homari este, în aparenţă, o meserie ce nu prezintă pericole. Însă, potrivit National Institute for Occupational Safety and Health (NIOSH) din SUA, lucrurile nu stau aşa: „Între anii 1993 şi 1997, în Maine, rata mortalităţii legate de locul de muncă în rândul pescarilor de homari a fost de 14 la 100 000 de pescari cu autorizaţie, de peste 2,5 ori mai mare decât media naţională din toate ramurile industriale (4,8 la 100 000 de muncitori)“.

Conform unei investigaţii efectuate de paza de coastă americană, „se întâmplă adesea ca pescarii de homari să se încurce în parâmele de pe punte ce ţin capcanele, să fie traşi peste bord şi să se înece deoarece nu se pot elibera sau nu pot urca înapoi în ambarcaţiune“ (NIOSH). Un sondaj condus în rândul a 103 pescari de homari, în perioada 1999–2000, a dezvăluit că aproape trei din patru s-au încurcat, la un moment dat, în parâme, deşi nu toţi au fost traşi peste bord. Drept urmare, s-a impus luarea unor măsuri de protecţie: pescarii trebuie să aibă asupra lor instrumente cu care să taie parâmele, deşi ideal ar fi să prevină producerea unui astfel de accident.

[Legenda fotografiilor de la paginile 10, 11]

1. Jack trage la bord capcana de homari

2. Annette şi Jack scot homarii printr-o mică deschizătură a cuştii de metal

3. Fiecare homar este măsurat cu ajutorul unui instrument special