PUŢINI sunt cei ce pot da uitării chemarea stranie a fundacului mare *. Evocând solitudinea sălbăticiei, strigătele fundacului răzbat dinspre râurile şi lacurile cu apă dulce, greu accesibile, din Canada, Europa şi nordul Statelor Unite.

Această superbă pasăre acvatică este simbolul statului Minnesota (SUA), dar apare şi pe moneda de un dolar a Canadei. Fiind însă migratoare, iernează cu precădere în zonele de coastă din sud. De ce este glasul fundacului de neuitat?

Fundacii impresionează prin virtuozitatea lor vocală. Chemarea lor ce aduce a tânguială poate fi auzită din depărtări după lăsarea serii sau chiar a nopţii, stăruindu-ţi vreme-ndelungată în minte. Hohotul, un strigăt mai puţin intens asemănător ţipătului bufniţei, e folosit pentru a păstra legătura cu partenerul, cu puii şi cu alţi fundaci de pe lac. Tremoloul însă este un semnal de alarmă. Numit şi „râs nătâng“, tremoloul este singura chemare pe care fundacul o scoate în zbor.

Iodlerul în schimb face parte doar din repertoriul masculului şi „pare a fi asociat cu apărarea teritoriului“, se spune în revista BirdWatch Canada. „Fiecare mascul are propriul iodler. . . . Cu cât fundacul este mai greu, cu atât sunetul scos este mai grav.“ Mai mult, când „îşi schimbă teritoriul, masculul îşi schimbă şi iodlerul“ şi „îl face cât mai diferit de cel al locuitorului precedent“, afirmă revista.

Fundacul are capul de un verde închis, metalizat, aproape negru, ochii roşii şi un cioc negru, lung şi ascuţit. Penajul i se schimbă în funcţie de anotimp.

Înzestraţi cu labe mari, palmate, fundacii sunt înotători de elită, scufundători agili şi prădători  iscusiţi. De fapt, se pot scufunda până la 60 m adâncime, uneori rămânând sub apă minute bune!

Decolările şi aterizările nu sunt însă nici pe departe punctele lor forte. Fiind grea, pasărea are nevoie de o „pistă“ destul de lungă ca să-şi ia zborul, bătând din aripi şi alergând la suprafaţa apei sute de metri înainte de a se ridica în aer. De aceea, preferă întinderile mari de apă. Când aterizează, făptura se apropie cu viteză de luciul apei cu picioarele întinse înapoi, de parcă ar avea „trenul de aterizare“ stricat. Loveşte apoi apa cu burta şi alunecă până când se opreşte din inerţie.

Cu toate că fundacul este bine echipat pentru înot, labele lui palmate enorme şi poziţionarea posterioară a picioarelor îl fac să pară neîndemânatic când merge, dar şi când stă în picioare. De aceea, fundacii îşi construiesc cuibul în aşa fel încât să se poată lansa din el direct în apă.

Ambii parteneri clocesc pe rând ouăle (de obicei două), care sunt măslinii, cu picăţele închise la culoare, numai bune pentru a se contopi cu mediul. Puii eclozează după aproximativ 29 de zile. La două zile după ce ies din găoace, înoată şi chiar pot face scurte scufundări. Când simt nevoia să se odihnească, se cocoaţă pur şi simplu în cârca unuia dintre părinţi. După două sau trei luni, când au capacitatea de a zbura, îşi părăsesc familia.

Între duşmanii fundacului se numără vulturii, pescăruşii, ratonii şi, cel mai de temut, omul. Bucăţile de plumb folosite la pescuit şi pierderile de petrol otrăvesc păsările. Poluarea cauzată de ploile acide reduce populaţiile de peşti de care depind fundacii. Valurile provocate de bărcile cu motor le inundă cuiburile. Iar lucrările de construcţie de pe malurile lacurilor izgonesc această pasăre solitară din propriul habitat.

Cu toate acestea, populaţiile de fundaci nu sunt în pericol. Prin urmare, splendida înaripată va continua vreme îndelungată să-i încânte pe iubitorii de păsări cu chemările-i fără egal şi cu mişcările-i caraghioase.