DAȚI-MI voie să vă explic cum am ajuns în această situație. M-am născut în 29 iulie 1929 într-un sat din provincia Bulacan, din Filipine. Întrucât în acea perioadă era criză economică, duceam o viață simplă. Eram foarte tânăr când a izbucnit războiul și armata japoneză a invadat insulele Filipine. Dar, fiindcă satul nostru se afla într-o regiune mai izolată, conflictul armat nu ne-a afectat în mod direct. Nu aveam radio, televizor sau ziare, așa că aflam vești despre război doar din cele relatate de alții.

Eram opt copii la părinți, eu fiind al doilea. Când aveam opt ani, bunicii din partea mamei m-au luat la ei. Cu toate că era catolic, bunicul era deschis la ideile altor religii și păstra toate publicațiile religioase pe care i le dădeau prietenii săi. Îmi amintesc că mi-a arătat trei publicații în limba tagalog, intitulate Ocrotire, Siguranță și Descoperit, a precum și o Biblie. Îmi plăcea să citesc Biblia, în special cele patru Evanghelii. Citind Biblia, am cultivat dorința de a urma exemplul lui Isus. (Ioan 10:27)

Ocupația japoneză a luat sfârșit în 1945. În acea perioadă, părinții mei mi-au cerut să mă întorc acasă. Bunicul m-a îndemnat să mă întorc, așa că am plecat.

Nu după mult timp, în decembrie 1945, un grup de Martori ai lui Iehova din orașul Angat a venit să predice în satul nostru. La noi acasă a venit un Martor mai în vârstă, care ne-a explicat ce spune Biblia despre „zilele din urmă”. (2 Tim. 3:1-5) El ne-a invitat să participăm la un studiu biblic ținut în satul învecinat. Părinții mei n-au dat curs invitației, dar eu m-am dus. Acolo se aflau în jur de 20 de persoane, iar unele dintre ele au pus întrebări biblice.

Întrucât nu înțelegeam prea bine ce se discuta, am vrut să plec. Dar atunci cei prezenți au început  să cânte o cântare a Regatului. Cântarea m-a impresionat profund, așa că am rămas la întrunire. După cântare și rugăciune, am fost cu toții invitați ca, duminica următoare, să participăm la o întrunire în Angat.

Câțiva dintre noi am parcurs aproximativ opt kilometri ca să ajungem la întrunirea ținută în Angat, în locuința familiei Cruz. Acolo au fost prezente 50 de persoane. Am fost impresionat să văd că până și copiii mici dădeau răspunsuri pe marginea unor subiecte biblice profunde. După câteva întruniri, fratele Damian Santos, un pionier mai în vârstă, care în trecut fusese primar, m-a invitat să rămân la el acasă peste noapte. Aproape toată noaptea am discutat despre învățăturile biblice.

Pe timpul acela, majoritatea oamenilor se botezau repede după ce aflau adevărurile de bază din Biblie. Astfel, după numai câteva întruniri, frații m-au întrebat pe mine, precum și pe alți câțiva dacă doream să ne botezăm. Am răspuns afirmativ, deoarece doream ‘să slujesc ca sclav Stăpânului, Cristos’. (Col. 3:24) Prin urmare, în 15 februarie 1946, eu și încă o persoană ne-am botezat într-un râu din apropiere.

Am înțeles că, în calitate de creștini botezați, trebuia să predicăm cu regularitate, urmând astfel exemplul lui Isus. Acest lucru nu a fost pe placul tatălui meu. El mi-a spus: „Ești prea tânăr ca să predici. În plus, faptul că te-ai scufundat într-un râu nu te face predicator”. I-am explicat că Dumnezeu dorește să predicăm vestea bună despre Regatul Său. (Mat. 24:14) Apoi am adăugat: „Trebuie să-mi respect promisiunea solemnă făcută lui Dumnezeu”. Atunci tata m-a amenințat, așa cum v-am relatat la început. Întrucât voia să mă împiedice să predic, am decis să las totul în urmă și să-mi urmăresc obiectivele spirituale.

Familia Cruz m-a invitat să stau la ei, în Angat. De asemenea, ne-au încurajat pe mine și pe fiica lor cea mică, Nora, să începem pionieratul. Amândoi am început serviciul de pionier la 1 noiembrie 1947. Eu am continuat să predic în Angat, însă Nora a slujit în alt oraș.

În al treilea an de pionierat, Earl Stewart, un frate care slujea la filială, a ținut în piața publică din Angat o cuvântare la care au asistat mai bine de 500 de persoane. Fratele a vorbit în limba engleză, după care eu am făcut un rezumat al cuvântării în tagalog. Deși nu aveam decât șapte clase, știam engleză deoarece profesorii noștri ne vorbeau deseori în această limbă. Un alt lucru care m-a ajutat să-mi îmbunătățesc cunoștințele de engleză a fost faptul că aveam foarte puține publicații biblice în tagalog. Așa că a trebuit să studiez mai mult în engleză. Astfel, știam suficientă engleză cât să fiu interpret pentru cuvântări.

Cu ocazia cuvântării, fratele Stewart a menționat în fața congregației locale că filiala dorea să invite un pionier sau doi să slujească la Betel. Era nevoie de ajutor pentru perioada cât misionarii erau plecați la congresul „Creșterea teocrației”, ținut la New York (SUA). Am fost unul dintre frații invitați la Betel. Din nou am lăsat în urmă un mediu cunoscut, însă de data aceasta pentru a lucra la Betel.

Am ajuns în noua mea repartiție în 19 iunie 1950. Betelul era într-o casă mare și veche. Era situat pe un teren de un hectar și înconjurat de copaci înalți. Aici lucrau 12 frați celibatari. Dimineața devreme ajutam la bucătărie. Apoi, de la ora 9, lucram la spălătorie, unde călcam haine. După-masa aveam un program asemănător. Am continuat să slujesc la Betel și după ce misionarii s-au întors de la congresul internațional. Pregăteam revistele pentru a fi expediate la poștă, mă ocupam de abonamente și lucram la recepție. Făceam orice mi se cerea.

În 1952 am fost încântat să primesc, alături de alți șase frați din Filipine, invitația de a participa la cursurile celei de-a 20-a clase a Școlii Galaad. Multe dintre lucrurile pe care le-am văzut și le-am experimentat în Statele Unite ni se păreau ieșite din comun. Totul era nou și diferit față de viața cu care fusesem obișnuit în micul nostru sat.

 De exemplu, a trebuit să învățăm să folosim aparate și obiecte casnice cu care nu eram obișnuiți. Clima era foarte diferită. Într-o dimineață am ieșit afară și totul era înveșmântat în alb. Era prima dată când vedeam zăpada. Apoi am constatat că zăpada era rece, chiar foarte rece!

Dar toate aceste lucruri noi nu au însemnat nimic în comparație cu instruirea primită la Galaad. Instructorii au folosit metode de predare eficiente. Am învățat cum să studiem și să facem cercetări. Instruirea primită la Galaad m-a ajutat să-mi întăresc spiritualitatea.

După absolvire, am fost repartizat temporar ca pionier special în cartierul Bronx, din orașul New York. Astfel, în iulie 1953, am putut participa la congresul „Societatea lumii noi”, care s-a ținut chiar în Bronx. După congres, am primit o repartiție în Filipine.

Frații de la filială au spus: „Acum vei merge în lucrarea de circumscripție”. Această invitație mi-a dat din nou ocazia să calc pe urmele Stăpânului, care a călătorit în orașe îndepărtate ca să ajute oile lui Iehova. (1 Pet. 2:21) Am fost trimis într-o circumscripție foarte întinsă, aflată în partea centrală a insulei Luzon, cea mai mare insulă din Filipine. Circumscripția cuprindea provinciile Bulacan, Nueva Ecija, Tarlac și Zambales. Ca să ajung în unele orașe, trebuia să traversez munții abrupți Sierra Madre. Nu exista transport public până în acele locuri, de aceea trebuia să îi rog pe șoferii de camion să mă lase să stau pe buștenii pe care îi transportau. Mulți dintre ei mă lăsau, dar nu era cel mai confortabil mijloc de transport.

Majoritatea congregațiilor erau noi și relativ mici. De aceea, frații apreciau când îi ajutam să organizeze mai bine întrunirile și serviciul de teren.

Mai târziu, am fost mutat într-o circumscripție care acoperea toată regiunea Bicol. Aceasta era formată, în principal, din grupe izolate, unde erau trimiși pionieri speciali pentru a predica în teritorii nelucrate. La unul dintre locurile de cazare nu exista toaletă, ci o groapă peste care erau puse două bârne. Când am pășit pe bârne, am căzut cu tot cu ele în groapă. Mi-a luat ceva timp până când am reușit să mă curăț!

În acea perioadă am început să mă gândesc la Nora, care începuse pionieratul în Bulacan. Acum era pionieră specială în orașul Dumaguete. M-am dus să o vizitez, după care am început să corespondăm, iar în 1956 ne-am căsătorit. Ne-am petrecut prima săptămână după căsătorie în repartiție, vizitând o congregație de pe insula Rapu Rapu. Acolo a trebuit să urcăm munți și să mergem  mult pe jos, dar ce bucurie a fost să slujesc, alături de soția mea, în folosul fraților din locuri îndepărtate!

După aproape patru ani în lucrarea de circumscripție, eu și soția mea am fost invitați să slujim la filială. Astfel, în ianuarie 1960 am început împreună serviciul la Betel. De-a lungul timpului, am învățat multe lucruri slujind alături de frați care și-au asumat responsabilități grele. Și Nora a slujit în mai multe departamente.

Lucrând la Betel, am avut privilegiul să văd progresul spiritual remarcabil înregistrat în Filipine. Când am venit prima dată la Betel, ca celibatar, erau aproximativ 10 000 de vestitori în toată țara. Acum sunt mai bine de 200 000 de vestitori în Filipine, iar la Betel, lucrează câteva sute de frați.

Întrucât lucrarea s-a extins, clădirile Betelului au devenit neîncăpătoare. De aceea, Corpul de Guvernare ne-a cerut să căutăm o proprietate pe care să construim o clădire mai mare. Împreună cu supraveghetorul tipografiei, am mers din casă în casă în zona din apropierea filialei, unde locuiau mulți chinezi, și am întrebat dacă cineva avea vreun teren de vânzare. Nimeni nu intenționa să vândă, iar un proprietar chiar ne-a spus: „Chinezii nu vând. Doar cumpără”.

Totuși, într-o zi, un proprietar ne-a întrebat pe neașteptate dacă doream să-i cumpărăm terenul, deoarece voia să se mute în Statele Unite. De atunci, lucrurile s-au derulat într-un mod incredibil. Alt vecin a decis să vândă un teren și i-a încurajat și pe alții de lângă el să facă la fel. Am cumpărat până și proprietatea celui care ne-a spus că chinezii nu vând. În scurt timp, terenul deținut de filială s-a triplat. Sunt convins că aici a fost mâna lui Iehova Dumnezeu!

În 1950 eram cel mai tânăr membru al familiei Betel. Acum, eu și soția mea suntem cei mai în vârstă membri ai familiei. Nu regret deloc faptul că l-am urmat pe Stăpân oriunde m-a îndrumat. Este adevărat că părinții m-au alungat de acasă, dar Iehova mi-a dat o familie mare de frați și surori de credință. Indiferent ce repartiție primim, El ne oferă tot ce avem nevoie. Eu și Nora îi suntem foarte recunoscători lui Iehova pentru tot ce a făcut pentru noi și îi încurajăm și pe alții să-l pună pe Dumnezeu la încercare. (Mal. 3:10)

Isus l-a invitat odată pe un încasator de impozite pe nume Matei, sau Levi, să-l urmeze. Care a fost reacția lui Matei? „Lăsând totul în urmă, el s-a ridicat și l-a urmat.” (Luca 5:27, 28) Și eu am lăsat totul în urmă ca să-l urmez pe Isus. Îi îndemn pe toți să facă la fel pentru a se bucura de bogate binecuvântări!