Cu agerimea ei caracteristică, Danièle mi-a șoptit: „Nu te mai deranja să suni la poliție, sunt aici deja!”. În fața hotelului tocmai oprise o mașină. Câteva minute mai târziu, soldații ne-au arestat pe amândoi. Dar, grație intuiției soției mele, am avut timp să-i încredințez unui frate niște documente.

În timp ce eram duși la secția de poliție, am meditat la cât de binecuvântat eram că aveam o soție atât de curajoasă și de spirituală. Aceasta a fost doar una dintre ocaziile în care eu și Danièle am lucrat ca o echipă. Dar să vă explic cum am ajuns să vizităm țări în care lucrarea de predicare era restricționată.

M-am născut în anul 1930, în Croix, un orășel din nordul Franței. Am făcut parte dintr-o familie catolică devotată. Mergeam în fiecare săptămână la liturghie, iar tatăl meu se implica în activitățile parohiei. Cu toate acestea, când aveam aproape 14 ani, mi s-au deschis ochii cu privire la ipocrizia bisericii.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Franța a fost ocupată de armata germană. În predicile sale, preotul nostru ne încuraja frecvent să susținem guvernul pronazist instalat la Vichy. Eram scandalizați de discursurile lui. Ca mulți alți francezi, ascultam pe ascuns postul de radio BBC, care transmitea știri din partea forțelor aliate. Mai târziu, preotul a schimbat brusc tabăra și a ținut o slujbă pentru a sărbători victoria forțelor aliate din septembrie 1944. Această ipocrizie m-a șocat și a distrus toată încrederea pe care o aveam în biserică.

La scurt timp după război, tatăl meu a murit. Sora mea mai mare era deja căsătorită și locuia în Belgia, astfel că m-am simțit responsabil să-i port de grijă mamei mele. Mi-am găsit un loc de muncă bun în industria textilă. Șeful meu și fiii acestuia erau catolici practicanți. Deși aveam un viitor strălucit în această companie, curând urma să mă confrunt cu o încercare.

Sora mea Simone, care devenise Martoră a lui Iehova, ne-a vizitat în 1953. Folosind cu iscusință Biblia, ea a demascat învățăturile false ale Bisericii  Catolice, precum focul iadului, Trinitatea și nemurirea sufletului. La început, am obiectat că nu folosea Biblia catolică, dar apoi m-am convins că spunea adevărul. Mai târziu, mi-a adus niște numere vechi ale revistei Turnul de veghe, pe care le-am citit pe nerăsuflate noaptea. Am înțeles repede că găsisem adevărul. Cu toate acestea, îmi era teamă că îmi puteam pierde locul de muncă dacă deveneam Martor al lui Iehova.

Câteva luni, am studiat singur Biblia și articolele din Turnul de veghe. În cele din urmă, m-am hotărât să merg la o sală a Regatului. Atmosfera plină de iubire din congregație m-a impresionat profund. M-am botezat în septembrie 1954, după ce am studiat Biblia șase luni cu un frate cu experiență. Puțin mai târziu, am avut bucuria de a vedea că mama și sora mea mai mică au devenit Martore.

Din nefericire, mama mea a murit cu câteva săptămâni înainte de Congresul Internațional din 1958 de la New York, la care am avut privilegiul să particip. La întoarcere, nemaiavând responsabilități familiale, mi-am dat demisia și am început pionieratul. Între timp, m-am logodit cu o pionieră zeloasă, Danièle Delie, care a devenit soția mea în mai 1959.

Danièle începuse serviciul cu timp integral în provincia Bretagne, departe de casă. A avut nevoie de curaj ca să predice în acea regiune cu o populație predominant catolică și ca să se deplaseze cu bicicleta în teritoriile rurale. Amândoi eram motivați de un puternic sentiment al urgenței, fiind convinși că sfârșitul era foarte aproape. (Mat. 25:13) Spiritul ei de sacrificiu ne-a ajutat să perseverăm în serviciul cu timp integral.

Am fost repartizați în lucrarea itinerantă la câteva zile după ce ne-am căsătorit. Ne-am adaptat la condiții simple de viață. Prima congregație pe care am vizitat-o era formată din 14 vestitori, iar frații nu aveau posibilitatea să ne cazeze în casele lor, așa că am dormit pe niște saltele așezate pe podiumul din sala Regatului. Nu a fost prea confortabil, dar a fost ideal pentru coloană!

În ciuda programului încărcat, Danièle s-a obișnuit repede cu lucrarea itinerantă. De multe ori trebuia să mă aștepte în mica noastră mașină în timpul unei întruniri neprevăzute cu bătrânii, dar nu s-a plâns niciodată. Am petrecut doar doi ani în această formă a serviciului, timp în care am învățat cât este de important pentru un cuplu căsătorit să comunice deschis și să lucreze în echipă. (Ecl. 4:9)

În 1962 am fost invitați să urmăm cursurile de zece luni ale celei de-a 37-a clase a Școlii Galaad în Brooklyn, New York. Eram 100 de participanți, dintre care doar 13 cupluri, așa că ne-am simțit privilegiați să putem lua parte împreună la această școală. Îmi amintesc cu multă plăcere că ne-am bucurat de compania unor adevărați stâlpi ai credinței, precum Frederick Franz, Ulysses Glass și Alexander Macmillan.

În timpul instruirii, am fost îndemnați să ne dezvoltăm spiritul de observație. Uneori, sâmbăta după-amiază, după terminarea cursurilor, eram  programați să vizităm orașul New York. Știam că lunea următoare trebuia să facem o recapitulare scrisă a ceea ce văzuserăm. De multe ori ne întorceam epuizați sâmbătă seara, dar un frate din Betel care se oferise să fie ghidul nostru ne punea întrebări ca să ne ajute să ne reamintim punctele-cheie pentru test. Într-o sâmbătă ne-am plimbat toată după-amiaza prin oraș. Am vizitat un observator astronomic unde am învățat despre meteori și meteoriți. Apoi, la Muzeul American de Istorie Naturală, am aflat care e diferența dintre un aligator și un crocodil. Întorși la Betel, ghidul ne-a întrebat: „Deci, care e diferența dintre meteori și meteoriți?”. Obosită, Danièle a răspuns: „Păi, meteoriții au dinții mai lungi!”.

Spre surprinderea noastră, am fost repartizați la filiala din Franța, unde am slujit împreună peste 53 de ani. În 1976, am fost numit coordonatorul Comitetului filialei și am primit privilegiul de a vizita țări din Africa și din Orientul Mijlociu, în care lucrarea de predicare era interzisă sau restricționată. Așa am ajuns în Gabon, unde am avut experiența menționată la început. Ca să fiu sincer, nu m-am simțit întotdeauna pregătit pentru aceste responsabilități neașteptate. Dar Danièle mi-a fost mereu alături, ajutându-mă să mă achit de orice fel de sarcină.

Ne-a plăcut viața la Betel încă de la început. Danièle, care învățase limba engleză pe parcursul a cinci luni înainte de a participa la Școala Galaad, a devenit o traducătoare experimentată. Am găsit multă satisfacție în munca de la Betel, iar implicarea în congregație ne-a adus și mai multă bucurie. Îmi amintesc cu plăcere cum luam metroul din Paris seara târziu, obosiți, dar fericiți că reușiserăm să conducem studii biblice care progresau. Din nefericire însă, o schimbare bruscă a stării de sănătate a lui Danièle a împiedicat-o să fie la fel de activă pe cât își dorea.

În 1993 a fost diagnosticată cu cancer la sân. Tratamentul s-a dovedit a fi foarte agresiv: intervenție chirurgicală și chimioterapie. Cincisprezece ani mai târziu, Danièle a fost diagnosticată din nou cu cancer, de data aceasta cu o formă și mai agresivă. Totuși, a prețuit atât de mult munca de traducere, încât și-a reluat activitatea atunci când starea ei s-a stabilizat.

În ciuda bolii grave a soției mele, niciodată nu ne-a trecut prin minte să plecăm din Betel. Desigur, e o provocare să fii bolnav în Betel, mai ales dacă ceilalți nu sunt conștienți de gravitatea bolii. (Prov. 14:13) Chiar și atunci când se apropia de vârsta de 80 de ani, expresia caldă a feței și eleganța sa firească au ajutat-o să nu își arate starea fizică. Nu își plângea de milă, ci, mai degrabă, se străduia să-i încurajeze pe alții ascultându-i. (Prov. 17:17) Danièle și-a folosit mereu experiența pentru a le ajuta pe multe surori să nu se teamă de cancer.

De asemenea, am fost nevoiți să facem față unor noi încercări. Când nu a mai putut să lucreze cu normă întreagă, Danièle și-a propus să mă  ajute în și mai multe moduri. S-a străduit să îmi facă viața cât mai ușoară, astfel că am reușit să slujesc în calitate de coordonator al Comitetului filialei 37 de ani. De exemplu, obișnuia să pregătească totul ca să luăm prânzul în cameră și să ne relaxăm puțin împreună în fiecare zi. (Prov. 18:22)

Danièle a avut întotdeauna un optimism și o dorință de a trăi remarcabile. Apoi s-a îmbolnăvit de cancer a treia oară. Ne simțeam neputincioși. Ședințele de chimioterapie și de radioterapie o slăbeau atât de mult, încât uneori abia putea să umble. Mă durea foarte tare să văd cum se chinuia să își găsească cuvintele, ea, care fusese o traducătoare atât de pricepută.

Deși ne-am simțit epuizați pe plan fizic, am perseverat în rugăciune, fiind convinși că Iehova nu va permite să suferim mai mult decât putem suporta. (1 Cor. 10:13) Am încercat întotdeauna să fim recunoscători pentru ajutorul pe care l-am primit de la Iehova prin intermediul Cuvântului său, al personalului medical din Betel și al familiei noastre spirituale.

Deseori i-am cerut lui Iehova să ne îndrume în alegerea unui tratament. La un moment dat, nu am mai avut nicio opțiune. Medicul care o îngrijise timp de 23 de ani nu își putea explica de ce Danièle își pierdea cunoștința după fiecare ședință de chimioterapie și nu a putut să ne sugereze un tratament alternativ. Am simțit că eram pe cont propriu și ne întrebam ce avea să se întâmple în continuare. Apoi, un alt medic oncolog a acceptat să o trateze pe Danièle. Am simțit că Iehova ne-a netezit calea în lupta cu îngrijorările.

Am învățat să luptăm cu îngrijorările înfruntând fiecare zi în parte. Așa cum a spus Isus, „ajunge fiecărei zile necazul ei.” (Mat. 6:34) Bineînțeles, o atitudine optimistă și simțul umorului ne-au fost de mare ajutor. De exemplu, când Danièle nu a făcut chimioterapie timp de două luni, mi-a spus zâmbind: „Să știi că niciodată nu m-am simțit mai bine!”. (Prov. 17:22) Cu toate că avea dureri, îi făcea plăcere să fredoneze noile cântări ale Regatului cu o voce încrezătoare.

Atitudinea ei pozitivă m-a ajutat să lupt cu propriile limite. Ca să fiu sincer, în cei 57 de ani de căsnicie, Danièle s-a îngrijit de toate nevoile mele. Nu a vrut să mă lase nici măcar să fierb un ou! Însă când boala i-a impus limite, a trebuit să învăț cum să spăl vasele, hainele și cum să pregătesc o masă simplă. Am spart câteva pahare, dar m-am bucurat de tot ce am putut face pentru ea. a

De-a lungul vieții, problemele de sănătate și vârsta înaintată ne-au impus multe limite. Dar am învățat cum să le facem față. În primul rând, am învățat că nu trebuie să fim niciodată prea ocupați pentru a-i arăta partenerului nostru că-l prețuim. Trebuie să profităm din plin de anii în care avem puterea necesară pentru a ne îngriji de cei dragi. (Ecl. 9:9) În al doilea rând, am învățat că nu trebuie să ne îngrijorăm peste măsură pentru lucrurile mărunte; altfel, am putea să trecem cu vederea multele binecuvântări de care ne bucurăm în fiecare zi. (Prov. 15:15)

Când meditez la viața noastră în serviciul cu timp integral, am convingerea că am fost binecuvântați de Iehova mult mai mult decât ne-am fi putut imagina. Simt asemenea psalmistului, care a spus: ‘Iehova mi-a făcut bine’. (Ps. 116:7)