Această captivitate spirituală a durat din secolul al II-lea e.n. până în 1919. De ce este justificată această înțelegere nouă?

Toate dovezile arată că această captivitate a luat sfârșit în 1919, când creștinii unși au fost strânși în congregația restabilită. Să ne gândim: Poporul lui Dumnezeu a fost încercat și rafinat în anii de după instaurarea Regatului lui Dumnezeu în cer în 1914 (Mal. 3:1-4). a Apoi, în 1919, Isus a numit „sclavul fidel și prevăzător” peste poporul curățat al lui Dumnezeu ca să-i dea hrană spirituală „la timpul potrivit” (Mat. 24:45-47). În acest an, poporul lui Dumnezeu a început să se întoarcă în domeniul spiritual pe care i l-a dat Dumnezeu. Tot în acest an, poporul lui Dumnezeu a fost eliberat din captivitatea simbolică a Babilonului cel Mare (Rev. 18:4). Dar când a început, de fapt, această captivitate?

Mulți ani am afirmat că această captivitate a început în 1918, când, pentru o scurtă perioadă, poporul lui Dumnezeu s-a aflat sub stăpânirea Babilonului cel Mare. De exemplu, în Turnul de veghe din 15 martie 1992 se spunea: „Totuși, așa cum poporul antic al lui Dumnezeu a fost luat pentru un timp în captivitatea babiloneană, slujitorii lui Iehova au ajuns, în 1918, într-o anumită măsură, în robia Babilonului celui Mare”. Însă cercetările suplimentare arată că această captivitate a început cu mult înainte de 1918.

De exemplu, să analizăm una dintre profețiile care au prezis că poporul lui Dumnezeu va deveni captiv, iar apoi va fi eliberat. Ea este consemnată în Ezechiel 37:1-14. Într-o viziune, Ezechiel vede o vale plină de oase. Iehova îi spune că aceste oase reprezintă „toată casa lui Israel”. În împlinirea la scară mai mare, această profeție de restabilire se aplică la „Israelul lui Dumnezeu” (Gal. 6:16; Fap. 3:21). Apoi, Ezechiel vede cum aceste oase revin la viață și devin o mare armată. Ce mod potrivit de a descrie învierea din punct de vedere spiritual a poporului lui Dumnezeu, care a culminat cu evenimentele din 1919! Dar ce ne dezvăluie această viziune cu privire la durata captivității?

În primul rând, observăm că oasele sunt descrise ca fiind ‘uscate’ sau „foarte uscate” (Ezec. 37:2, 11). Acest lucru arată că cei cărora le  aparținuseră oasele erau morți de foarte mult timp. În al doilea rând, restabilirea este descrisă ca fiind un proces care are loc treptat, nu brusc. Mai întâi s-a auzit un zgomot, un huruit, iar „oasele au început să se apropie unele de altele”. Apoi, pe ele au apărut „tendoanele și carnea”. După aceea, oasele, tendoanele și carnea au fost acoperite cu piele. În cele din urmă, „a intrat suflare în ei [și] au prins viață”. În final, Iehova i-a așezat pe oamenii reveniți la viață pe pământul lor. Toate acestea au presupus timp (Ezec. 37:7-10, 14).

Captivitatea israeliților din vechime a durat mult timp. Aceasta a început în 740 î.e.n., când regatul nordic al Israelului, alcătuit din zece triburi, a fost înfrânt și mulți dintre locuitorii lui au fost duși în exil. Apoi, în 607 î.e.n., Ierusalimul a fost distrus, iar regatul sudic al lui Iuda, alcătuit din celelalte două triburi, a fost, de asemenea, dus în exil. Această perioadă de captivitate s-a încheiat în 537 î.e.n., când o rămășiță a evreilor exilați s-a întors ca să reconstruiască templul și a restabilit închinarea curată la Ierusalim.

Așadar, având în vedere aceste detalii biblice, captivitatea poporului lui Dumnezeu în Babilonul cel Mare trebuie să fi durat mai mult, nu doar din 1918 până în 1919. Captivitatea corespunde cu perioada în care neghina simbolică avea să crească împreună cu „fiii regatului”, sau grâul (Mat. 13:36-43). Această perioadă de creștere se referă la timpul în care numărul creștinilor adevărați a fost depășit cu mult de numărul apostaților. Din acest motiv, se poate spune că congregația creștină s-a aflat în captivitatea Babilonului cel Mare. Această captivitate a început pe parcursul secolului al II-lea e.n. și a continuat până la curățarea templului spiritual, care a avut loc în timpul sfârșitului (Fap. 20:29, 30; 2 Tes. 2:3, 6; 1 Ioan 2:18, 19).

În această lungă perioadă de captivitate spirituală, membrii clerului și aliații lor politici, care doreau să-și păstreze puterea, nu le-au permis oamenilor de sub autoritatea lor să aibă acces la Cuvântul lui Dumnezeu. De exemplu, oamenilor le era interzis să aibă sau să citească Biblia într-o limbă pe care puteau s-o înțeleagă. Unii care au citit Biblia chiar au fost arși pe rug. Iar cei care exprimau o opinie contrară învățăturilor date de membrii clerului erau aspru pedepsiți, înăbușindu-se astfel orice încercare de a răspândi lumina adevărului.

De asemenea, din profeția lui Ezechiel aflăm că poporul lui Dumnezeu a revenit la viață și a fost eliberat din religia falsă treptat. Când au început să se întâmple aceste lucruri și cum? În viziune  se menționează „un huruit”. Acesta a început cu câteva secole înainte de timpul sfârșitului. Chiar dacă învățăturile religioase false aveau influență asupra majorității oamenilor, pe parcursul acelor ani au existat unii oameni fideli care au luat poziție de partea închinării adevărate, în măsura în care au putut. Unii dintre ei au lucrat din greu la traducerea Bibliei în limbi pe care oamenii le puteau înțelege. Alții le-au vorbit semenilor despre adevărurile pe care le descoperiseră în paginile Cuvântului lui Dumnezeu.

Apoi, spre sfârșitul secolului al XIX-lea, Charles Taze Russell și colaboratorii săi au făcut eforturi pentru a restabili adevărul biblic. Era ca și cum carnea și pielea simbolice au început să apară pe scheletele spirituale. Turnul de veghe al Sionului și alte publicații i-au ajutat pe oamenii sinceri să descopere adevăruri spirituale. Mai târziu, poporul lui Dumnezeu a fost întărit și prin instrumente precum „Foto-Drama Creațiunei”, apărută în 1914, și cartea Taina împlinită, apărută în 1917. În cele din urmă, în 1919, membrii poporului lui Dumnezeu au primit viață în sens spiritual și au fost așezați pe noul lor pământ spiritual. De atunci, acestei rămășițe de creștini unși i s-au alăturat cei care au speranță pământească, iar împreună alcătuiesc „o armată mare, foarte, foarte mare” (Ezec. 37:10; Zah. 8:20-23). b

Așadar, este limpede că poporul lui Dumnezeu a ajuns în captivitatea Babilonului cel Mare în secolul al II-lea e.n., când apostazia a luat amploare. A urmat o perioadă întunecată, asemănătoare celei pe care au trăit-o israeliții în exil. Totuși, cât de bucuroși putem fi că, după ce poporul lui Dumnezeu a cunoscut secole de oprimare spirituală, noi trăim timpul când „cei ce au perspicacitate vor străluci”, iar „mulți se vor curăța” și „vor fi purificați”! (Dan. 12:3, 10)

Simplu spus, nu știm sigur dacă Isus a fost dus în sens fizic la templu sau l-a văzut într-o viziune. De-a lungul timpului, în publicațiile noastre au fost prezentate ambele posibilități.

Să vedem mai întâi ce spune Biblia. Când a consemnat acest eveniment în evanghelia sa, apostolul Matei a fost inspirat să scrie: „Atunci Diavolul l-a dus [pe Isus] cu el în orașul sfânt [și] l-a pus pe parapetul templului”, sau locul cel mai înalt al templului (Mat. 4:5). Relatarea paralelă a lui Luca spune: „Atunci l-a dus la Ierusalim [și] l-a pus pe parapetul templului” (Luca 4:9).

În trecut, publicațiile noastre au afirmat că este posibil ca acest eveniment să nu fi avut loc în sens literal. De exemplu, în Turnul de veghe din 1 martie 1961, în limba engleză, se spunea: „Nu pare logic să dăm o interpretare literală tuturor lucrurilor menționate în relatarea despre ispitirea lui Isus în pustiu. În mod sigur, nu există niciun munte de pe care să-i poată fi arătate cuiva «toate regatele lumii și gloria lor». De aceea, este logic să credem că Satan nu «l-a dus cu el» pe Isus literalmente, în corp fizic, «în orașul sfânt» și nu l-a pus «pe parapetul templului». Nu era nevoie de acest lucru pentru ca ispita să aibă forță”. Totuși, în edițiile ulterioare ale acestei reviste s-a spus că, dacă Isus ar fi îndeplinit cererea lui Satan de a se arunca de pe templu, el și-ar fi putut pierde viața.

 Unii au afirmat că, nefiind levit, Isus nu avea dreptul să stea pe acoperișul sanctuarului. Astfel, s-a presupus că Isus a fost dus la templu prin intermediul unei viziuni. Acest lucru este asemănător cu ceea ce i s-a întâmplat cu secole înainte profetului Ezechiel (Ezec. 8:3, 7-10; 11:1, 24; 37:1, 2).

Totuși, dacă această ispită a avut loc doar într-o viziune, se ridică următoarele întrebări:

• A fost această ispită reală sau imaginară?

• Celelalte ispite au fost încercări de a-l ademeni pe Isus să facă unele acțiuni concrete, cum ar fi transformarea unor pietre literale în pâini sau îndeplinirea unui act de închinare real înaintea lui Satan. Nu a fost oare la fel și în cazul acestei ispite, adică nu i-a cerut Satan lui Isus să se arunce în sens literal de pe templu?

Dar, dacă Isus a stat în sens fizic pe parapetul templului, se ridică alte întrebări:

• A încălcat Isus Legea stând pe acoperișul sanctuarului?

• Cum a ajuns Isus din pustiu la Ierusalim?

Să analizăm câteva informații suplimentare care ne vor ajuta să răspundem la aceste două întrebări.

Profesorul D. A. Carson afirmă că termenul grecesc hierón, tradus prin „templu” în ambele relatări, „se referă probabil la întregul complex, nu la sanctuarul propriu-zis”. Astfel, Isus n-ar fi trebuit să stea neapărat pe acoperișul sanctuarului. El ar fi putut să stea, de exemplu, pe colțul sud-estic din zona templului. Din acel loc până pe fundul văii Chedron, distanța pe verticală era de 137 de metri. Această construcție din partea sud-estică avea un acoperiș plat cu parapet și era cel mai înalt loc al templului. Istoricul antic Josephus a spus că, dacă cineva stătea acolo și privea în jos, „era cuprins de amețeală” din cauza înălțimii. Isus, care nu era levit, ar fi putut să stea în acel loc, fără ca acest lucru să fi provocat vreo tulburare.

Dar cum a fost posibil ca Isus să ajungă din pustiu la templu? Nu știm cu certitudine. În această prezentare concisă a ispitelor nu se menționează cât de lungă a fost perioada în care Isus a fost ispitit și nici unde anume se afla el în pustiu. Nu putem exclude posibilitatea ca Isus să fi mers pe jos la Ierusalim, chiar dacă acest lucru i-ar fi luat un timp. Relatarea nu spune în mod concret că Isus a rămas în pustiu pe tot parcursul perioadei în care a fost ispitit. Ea spune doar că el a fost dus la Ierusalim.

Dar ce se poate spune despre ispita în care lui Isus i s-au arătat „toate regatele lumii”? Evident, el n-a văzut literalmente toate regatele, deoarece nu există niciun munte literal de pe care să poată fi văzute toate acestea. Satan s-a folosit probabil de o viziune pentru a-i arăta lui Isus aceste regate, așa cum, folosind un proiector și un ecran, noi îi putem arăta cuiva imagini cu diferite locuri de pe pământ. Însă, chiar dacă este posibil să se fi folosit de o viziune, Satan voia ca Isus să se plece înaintea lui și ‘să i se închine’ în sens literal (Mat. 4:8, 9). Așadar, se poate spune că ispita de a se arunca de pe parapetul templului presupunea o acțiune reală cu consecințe reale, fapt ce ar fi făcut ca această ispită să aibă mai multă forță decât dacă ar fi fost doar într-o viziune.

Adevărul este că, așa cum am spus la început, nu putem face afirmații categorice cu privire la acest lucru. De aceea, nu putem exclude posibilitatea ca Isus într-adevăr să fi mers la Ierusalim și să fi stat pe parapetul templului. Însă ceea ce putem spune cu certitudine este că aceste ispite au fost reale și că, de fiecare dată, Isus i-a dat Diavolului un răspuns ferm.