SUNT foarte recunoscător deoarece am crescut într-o familie creștină. Am avut doi părinți minunați, Fred și Edna Molohan, care mi-au insuflat devoțiune pentru Dumnezeu. În 1934, când m-am născut, ei erau de 20 de ani Studenți în Biblie, sau Martori ai lui Iehova. Locuiam în Parsons, un orășel din sud-estul statului Kansas. Făceam parte dintr-o congregație alcătuită aproape în întregime din creștini unși. Familia noastră avea un bun program de activități spirituale, participând la întruniri și predicând adevărul din Cuvântul lui Dumnezeu. După-amiezile de sâmbătă erau, de regulă, rezervate pentru participarea la mărturia stradală, cum era numită mărturia publică pe atunci. Uneori era obositor, dar tata ne răsfăța mereu după aceea ducându-ne să mâncăm înghețată.

Micuța noastră congregație avea un teritoriu extins: mai multe orășele și ferme din comitatele învecinate. Când îi vizitam pe fermieri, deseori, în schimbul publicațiilor primeam legume din grădina lor, ouă proaspete (luate chiar din cuib) sau pui vii. Tata achita costul literaturii în avans, așa că alimentele pe care le primeam erau bine-venite.

Părinții au făcut rost de un fonograf pentru lucrarea de predicare. Eu eram prea mic ca să-l pot folosi, dar îi ajutam cu plăcere pe mama și pe tata să pună înregistrări ale cuvântărilor fratelui Rutherford la vizitele ulterioare și la studiile biblice.

Tata a transformat Fordul nostru, model 1936, într-o mașină cu difuzoare, foarte utilă în răspândirea mesajului despre Regat. De obicei, pentru a le atrage atenția oamenilor, la început se punea muzică, apoi o cuvântare  biblică înregistrată. La sfârșit, le ofeream publicații celor interesați.

În Cherryvale, un orășel din Kansas, poliția i-a spus tatei că nu avea voie să stea cu mașina cu difuzoare în parcul orașului, unde oamenii obișnuiau să se relaxeze duminica. Întrucât i s-a permis să stea în afara lui, tata a mutat mașina pe strada din fața parcului, astfel încât oamenii să poată auzi cu ușurință programul. Îmi plăcea foarte mult să-i însoțesc pe tata și pe fratele meu mai mare, Jerry, în astfel de ocazii.

Pe la sfârșitul anilor ’30, am luat parte la „campanii-fulger” ca să parcurgem repede teritoriile unde întâmpinam multă opoziție. Ne sculam la miezul nopții (cum am făcut în Joplin, Missouri) și strecuram în liniște pliante și broșuri pe sub ușile oamenilor. Apoi, ne întâlneam în afara orașului pentru a ne asigura că nimeni nu fusese arestat de poliție.

Pe atunci, altă formă palpitantă de predicare era „marșul de informare”, cum îl numeam noi. Pentru a proclama Regatul, purtam pancarte și mărșăluiam în șir indian prin oraș. Îmi amintesc că, în timpul unui asemenea marș organizat în orașul nostru, frații au purtat pancarte pe care scria: „Religia este o cursă și o escrocherie”. Ei au mers prin oraș aproximativ un kilometru și jumătate, după care au venit la noi acasă. Din fericire, nu au întâmpinat opoziție, ci, din contră, au întâlnit mulți oameni interesați.

Familia noastră călătorea des din Kansas în Texas pentru a asista la congrese. Tata lucra la Căile Ferate Missouri-Kansas-Texas (cunoscute și drept Căile Ferate M-K-T, sau Katy), așa că puteam călători gratis cu trenul, ceea ce ne permitea să ne vizităm rudele și să asistăm la congrese. Fratele mai mare al mamei, Fred Wismar, și soția lui, Eulalie, locuiau în Temple, statul Texas. Unchiul Fred a aflat adevărul și s-a botezat în tinerețe, la începutul secolului al XX-lea. El le-a împărtășit și fraților lui cele învățate, inclusiv mamei. Era bine cunoscut de frații din centrul statului Texas, întrucât slujise acolo ca serv de zonă (numit acum supraveghetor de circumscripție). Era un om blând și vesel și tuturor le plăcea să stea în compania lui. Zelul său pentru adevăr m-a influențat mult în anii tinereții.

În 1941, familia noastră a mers cu trenul la St. Louis, statul Missouri, pentru a asista la un congres de proporții. Tinerii au fost invitați să se așeze în zona rezervată lor pentru a asculta cuvântarea fratelui Rutherford intitulată „Copiii Regelui”. La finalul cuvântării, fiecare dintre noi a primit un exemplar al noii cărți, Copiii, chiar din mâna fratelui Rutherford și a asistenților săi. Peste 15 000 de tineri au avut parte de acest cadou spiritual.

În aprilie 1943, am asistat la Congresul „Chemare la acțiune”, în Coffeyville, Kansas, un congres de mică amploare, dar memorabil. Cu  această ocazie, s-a anunțat că, în toate congregațiile, urma să se țină o nouă școală, Școala de Minister Teocratic, și s-a lansat o broșură cu 52 de lecții, ce urma să fie folosită în cadrul școlii. Mai târziu, în acel an, am ținut prima mea temă. A fost un congres special pentru mine, deoarece m-am botezat, alături de alții, într-un iaz rece de la o fermă din apropiere.

Am terminat școala în 1951 și trebuia să decid ce să fac în viață. Îmi doream din tot sufletul să lucrez la Betel, unde slujise și fratele meu Jerry. Așa că cererea mea a fost trimisă fără întârziere la Biroul din Brooklyn. Această decizie s-a dovedit o binecuvântare pe plan spiritual. În scurt timp, cererea mi-a fost aprobată și am fost invitat să încep serviciul la Betel în 10 martie 1952.

Speram să lucrez în tipografie, pentru a contribui la producerea de reviste și de alte publicații. Însă am fost repartizat să lucrez ca ospătar și, ulterior, la bucătărie. Nu am avut niciodată privilegiul să lucrez în tipografie. Însă mi-a plăcut repartiția la bucătărie și am învățat multe. Programul special pe care îl aveam aici îmi permitea să studiez în liniște în timpul zilei la bogata bibliotecă a Betelului. Studiul m-a ajutat să progresez spiritual și să-mi întăresc credința, precum și hotărârea de a-i sluji lui Iehova la Betel cât mai mult posibil. Jerry plecase de la Betel în 1949 și se căsătorise cu Patricia, dar locuiau în apropiere, în Brooklyn. Ei m-au ajutat și m-au încurajat mult în primii mei ani de Betel.

La scurt timp după ce am sosit la Betel, au început să fie organizate probe pentru a selecta și alți vorbitori calificați să țină cuvântări publice ca reprezentanți ai filialei. Frații respectivi erau repartizați anual să viziteze congregațiile de pe o rază de aproximativ 300 de kilometri în jurul Brooklynului, să țină o cuvântare publică și să sprijine congregația în predicare. Am avut privilegiul să mă număr printre ei. Pe atunci, cuvântările durau o oră. Îmi aduc aminte câte emoții am avut când am ținut prima cuvântare! De obicei, călătoream cu trenul. Îmi amintesc și acum de o după-amiază de duminică din iarna lui 1954, când m-am urcat în tren pentru a mă întoarce la New York. Ar fi trebuit să ajung seara. Însă s-a iscat un viscol în toată regula, iar motoarele electrice ale trenului s-au oprit și am rămas fără curent. Am ajuns în gara din New York abia luni dimineață la ora 5. De acolo, am luat rapid metroul spre Brooklyn și am mers direct la lucru, în bucătărie. Am ajuns puțin mai târziu și eram mort de somn după o noapte nedormită. Dar bucuria de a le sluji fraților și de a colabora cu ei în timpul acelor vizite de weekend depășea cu mult aceste sacrificii.

În primii mei ani la Betel, am fost invitat să particip la emisiunile difuzate pe postul nostru de radio, WBBR. Studiourile se aflau pe atunci la primul etaj al clădirii din Columbia Heights 124. Eu jucam rolul unei persoane dintr-un grup de studiere a Bibliei. Emisiunea era difuzată săptămânal. Fratele Alexander Macmillan, de mult timp betelist, participa cu regularitate la aceste emisiuni. I se spunea fratele Mac, iar pentru noi, cei tineri, era un exemplu excelent de perseverență în serviciul la Betel.

În 1958, am primit o repartiție care avea strânsă legătură cu Școala Galaad. Trebuia să îi ajut pe absolvenți să obțină vizele și să mă ocup de călătoria acestor Martori zeloși până în țările în care fuseseră repartizați. Foarte puțini absolvenți mergeau cu avionul, întrucât acest mijloc de transport era foarte scump pe atunci. Majoritatea celor repartizați în Africa și în Orientul Îndepărtat călătoreau cu vapoare de marfă. Când au fost implementate pe scară largă cursele comerciale de linie, prețul biletelor de avion a scăzut, iar mulți misionari au putut merge în repartiții cu avionul.

În 1960, munca mea a implicat și găsirea de zboruri de tip charter din Statele Unite spre Europa pentru congresele internaționale din 1961. Și eu am luat un zbor de tip charter de la New York la Hamburg (Germania) pentru a asista la un astfel de congres. După congres, eu și alți trei beteliști am închiriat o mașină și am mers în Italia pentru a vizita Betelul din Roma. De aici, am mers în Franța, după care am traversat Munții Pirinei și am trecut în Spania, unde lucrarea era interzisă. Am împachetat publicații în hârtie de cadouri și am reușit să li le ducem fraților din Barcelona. Ne-am bucurat foarte mult să îi cunoaștem! Apoi, am mers cu mașina până la Amsterdam, de unde am luat zborul de întoarcere spre New York.

Aproximativ un an mai târziu, munca mea a presupus și să organizez transportul delegaților aleși să participe, în 1963, la seria specială de congrese internaționale „Eterna veste bună”. S-au luat măsuri ca 583 de delegați să poată călători în jurul lumii pentru a asista la congresele din Europa, Asia, sudul Pacificului și, spre sfârșitul turului, din Honolulu, Hawaii și Pasadena (California). În traseu erau incluse și opriri în Liban și Iordania, unde se făceau tururi de vizitare, în scop educativ, a regiunilor menționate în Biblie. Pe lângă rezervarea zborurilor și a cazării la hotel, departamentul nostru s-a ocupat cu obținerea tuturor vizelor necesare pentru acest tur.

Anul 1963 a fost pentru mine un an minunat și dintr-un alt motiv. La 29 iunie, m-am căsătorit cu Lila Rogers, din Missouri, care devenise betelistă cu trei ani în urmă. La o săptămână după nuntă, eu și Lila am pornit în acest tur în jurul lumii și am vizitat, pentru început, Grecia, Egiptul și Libanul. Din Beirut, am zburat în Iordania. Întrucât autoritățile iordaniene impuseseră unele restricții activității noastre, fuseserăm informați că Martorilor nu li se acorda viză de intrare în țară. Așadar, ne întrebam ce avea să se întâmple când ajungeam acolo. Totuși, spre surprinderea noastră, la aeroport am fost întâmpinați de un grup de frați, care aveau un banner pe care scria: „Bun venit Martorilor lui Iehova!”. A fost impresionant să vizităm regiunile despre care se vorbește în Biblie! Am vizitat locurile unde au trăit patriarhii, unde au predicat Isus și apostolii și de unde a început creștinismul să se răspândească, ajungând până la marginile pământului. (Fap. 13:47)

De 55 de ani, Lila îmi este un tovarăș de viață loial, care m-a susținut în toate repartițiile. Am vizitat împreună Spania și Portugalia de mai multe ori în perioada în care lucrarea era interzisă în acele țări. Obișnuiam să mergem acolo pentru a-i încuraja pe frați și a le duce publicații și alte lucruri necesare. I-am vizitat și pe unii frați închiși într-o veche fortăreață militară din Cádiz. Am fost nespus de bucuros să-i pot încuraja printr-o cuvântare biblică.

 După congresul din 1963, am avut în continuare privilegiul de a ajuta la organizarea tururilor la congrese internaționale în Africa, America Centrală și de Sud, Australia, Europa, Hawaii, Noua Zeelandă, Orientul Îndepărtat și Puerto Rico. Eu și Lila am participat la multe congrese memorabile, inclusiv la cel ținut la Varșovia (Polonia) în 1989. Pentru mulți frați din Rusia, acel congres de proporții a fost primul la care au asistat! Unii dintre ei fuseseră închiși pentru credință în închisorile sovietice ani de zile.

Alt privilegiu care mi-a adus multe bucurii a fost să vizitez filiale din întreaga lume și să-i încurajez pe membrii familiei Betel și pe misionari. La ultima noastră vizită în Coreea de Sud, ne-am putut întâlni cu 50 de frați aflați într-o închisoare din Suwon. Aveau o atitudine pozitivă și de abia așteptau să se implice din nou în lucrarea de predicare. Întâlnirea cu ei ne-a încurajat mult! (Rom. 1:11, 12)

De-a lungul anilor, am observat cum Iehova și-a binecuvântat poporul cu creștere: în 1943, când m-am botezat, erau aproximativ 100 000 de vestitori, iar acum, peste 8 milioane de persoane din 240 de țări îi slujesc lui Iehova. Aceasta se datorează, în mare parte, lucrării de predicare, în fruntea căreia s-au aflat absolvenții Școlii Galaad. A fost o mare bucurie să colaborez cu mulți dintre acești misionari și să-i ajut să ajungă în repartițiile lor!

Sunt recunoscător că, în tinerețe, am luat decizia de a-mi extinde serviciul și am făcut cerere pentru Betel. Iehova m-a binecuvântat din plin pe tot parcursul vieții. Pe lângă bucuriile serviciului la Betel, eu și Lila am avut privilegiul de a participa la predicare alături de congregațiile din Brooklyn, în care ne-am făcut prieteni buni!

Continui să slujesc la Betel, având parte zi de zi de sprijinul neprețuit al Lilei. Deși am peste 84 de ani, mă bucur că pot face încă o muncă utilă dând o mână de ajutor la corespondență.

Ce bucurie este să faci parte din organizația minunată a lui Iehova și să vezi clar diferența dintre cei ce îi slujesc lui și cei ce nu îi slujesc! Acum înțelegem mai clar cuvintele din Maleahi 3:18: „Veți vedea din nou deosebirea dintre cel drept și cel rău, dintre cel ce-i slujește lui Dumnezeu și cel ce nu-i slujește”. Vedem cum sistemul lui Satan se degradează pe zi ce trece, iar oamenii sunt lipsiți de speranță și de bucurie. Dar cei ce îl iubesc pe Iehova și îi slujesc sunt fericiți, chiar și în aceste timpuri critice, și au o speranță sigură. Ce privilegiu avem să răspândim vestea bună despre Regat! (Mat. 24:14) Așteptăm cu nerăbdare ziua când Regatul lui Dumnezeu va pune capăt acestei lumi vechi și ne va deschide porțile lumii noi, unde vom avea parte de binecuvântări minunate, între care o sănătate perfectă și viață veșnică. Atunci, bucuria slujitorilor fideli ai lui Iehova va dura o eternitate!