Relatare autobiografică

Am fost sprijinit de Iehova în toate zilele vieţii mele

RELATARE DE FORREST LEE

Poliţia tocmai ne confiscase gramofoanele şi publicaţiile biblice. Împotrivitorii au profitat de cel de-al doilea război mondial pentru a-l convinge pe guvernatorul general al Canadei să declare ilegală activitatea Martorilor lui Iehova. Aceasta s-a întâmplat la 4 iulie 1940.

NEINTIMIDAŢI de cele întâmplate, am luat mai multă literatură din locul unde era depozitată şi am continuat să predicăm. Nu voi uita niciodată cuvintele rostite de tata atunci: „Noi nu ne oprim aşa uşor. Iehova ne-a poruncit să predicăm“. Pe atunci aveam zece ani şi eram plin de viaţă. Dar, chiar şi acum, hotărârea tatei şi zelul său pentru minister sunt o permanentă aducere-aminte a modului în care Dumnezeul nostru, Iehova, îi sprijină pe cei loiali lui.

A doua oară când ne-au oprit, poliţiştii nu numai că ne-a luat literatura, dar l-au şi băgat pe tata la închisoare, lăsând-o pe mama singură cu patru copii. Toate acestea s-au întâmplat în septembrie 1940 în Saskatchewan. La puţin timp după aceea am fost exmatriculat pentru că, datorită conştiinţei mele instruite pe baza Bibliei, nu salutam drapelul şi nu cântam imnul naţional. Continuarea cursurilor prin corespondenţă îmi permitea să am un program flexibil, astfel că participam mai mult la lucrarea de predicare.

În 1948, pionierii, miniştrii cu timp integral ai Martorilor lui Iehova, au fost invitaţi să se mute pe coasta de est a Canadei. Aşadar, am plecat să fac pionierat în Halifax (Noua Scoţie) şi în Cape Wolfe (Prince Edward Island). Anul următor am acceptat invitaţia de a lucra pentru o perioadă de două săptămâni la filiala din Toronto a Martorilor lui Iehova. Aceste două săptămâni s-au dovedit a fi peste şase ani de serviciu recompensator.  În cele din urmă am cunoscut-o pe Myrna, care nutrea aceeaşi iubire pentru Iehova, şi ne-am căsătorit în decembrie 1955. Ne-am stabilit în Milton (Ontario) şi, după puţin timp, aici s-a format o congregaţie. Subsolul casei noastre a fost folosit ca Sală a Regatului.

Dorim să ne extindem ministerul

În anii care au urmat, am devenit părinţii a şase copii, născuţi la intervale foarte scurte. Fiica noastră Miriam a fost prima. Apoi s-au născut Charmaine, Mark, Annette, Grant şi, în final, Glen. Deseori veneam acasă de la lucru şi îi găseam pe micuţi stând pe jos în jurul şemineului, în timp ce Myrna le citea din Biblie şi le explica relatările biblice, sădind, astfel, în inima lor o adevărată iubire pentru Iehova. Datorită sprijinului ei iubitor, toţi copiii noştri au acumulat cunoştinţe temeinice despre Biblie la o vârstă fragedă.

Zelul tatălui meu pentru minister a lăsat o amprentă de neşters asupra minţii şi inimii mele (Proverbele 22:6). Astfel, în 1968, când familiile de Martori ai lui Iehova care puteau au fost invitate să se mute în America Centrală şi de Sud pentru a ajuta la lucrarea de predicare, şi familia noastră a vrut să răspundă la această chemare. Dar, pe atunci, copiii noştri aveau între 5 şi 13 ani şi nici unul dintre noi nu ştiam o boabă de spaniolă. Urmând îndrumările primite, am mers în diferite ţări pentru a vedea care erau condiţiile de trai. După ce m-am întors, am analizat sub rugăciune cu membrii familiei toate posibilităţile şi am decis să ne mutăm în Nicaragua.

Slujim în Nicaragua

În octombrie 1970 eram în noua noastră casă, iar după trei săptămâni mi s-a repartizat o scurtă temă la programul unei întruniri a congregaţiei. Întreaga temă m-am chinuit să vorbesc în spaniola mea stâlcită, încheind prin a-i invita pe toţi membrii congregaţiei la noi acasă sâmbătă la ora 9.30 dimineaţa, pentru cerveza. Voiam să spun servicio, adică serviciu de teren, dar, de fapt, îi invitasem pe toţi la o bere. Învăţarea limbii a fost într-adevăr o provocare.

La început îmi scriam o prezentare pe mână, pe care o repetam în drum spre uşa locatarului. Obişnuiam să spun: „Cu cartea vine un studiu biblic gratuit la domiciliu“. Un bărbat care a acceptat oferta a spus ulterior că a trebuit să vină la întrunirile noastre ca să înţeleagă ce încercam eu să-i spun. Acest bărbat a devenit Martor al lui Iehova. Cât de clar este că Dumnezeu e cel ce face să crească seminţele adevărului în inimile umile, aşa cum a spus şi apostolul Pavel! — 1 Corinteni 3:7.

După circa doi ani petrecuţi în capitala ţării, Managua, ni s-a cerut să ne mutăm în partea de sud a Nicaraguei. Acolo am colaborat cu congregaţia  din Rivas şi cu grupurile izolate din împrejurimi alcătuite din persoane interesate. Pedro Peña, un fidel Martor în vârstă, mă însoţea când vizitam aceste grupuri. Un grup se afla pe o insulă vulcanică din lacul Nicaragua, unde era doar o familie de Martori ai lui Iehova.

Deşi avea foarte puţin din punct de vedere material, această familie a făcut un mare efort pentru a-şi arăta aprecierea faţă de vizita noastră. În seara în care am ajuns am fost aşteptaţi cu masa pusă. Am stat acolo o săptămână. Mulţi dintre minunaţii oameni de acolo care iubeau Biblia şi-au împărţit hrana cu noi. Am fost nespus de încântaţi că la cuvântarea publică de duminică am avut o asistenţă de 101 persoane.

Cu altă ocazie, când trebuia să vizităm un grup de persoane interesate aflat în munţi, în apropierea graniţei cu Costa Rica, am simţit puterea lui Iehova în acţiune. În ziua în care trebuia să plecăm, Pedro a venit să mă ia, dar zăceam în pat, bolnav de malarie. „Pedro, nu pot să merg“, i-am spus eu. Pedro mi-a pus mâna pe frunte şi mi-a zis: „Ai febră mare, dar trebuie să vii! Fraţii ne aşteaptă“. Apoi a rostit una dintre cele mai fierbinţi rugăciuni pe care am auzit-o vreodată.

După aceea i-am spus: „Du-te şi i-aţi un fresco (suc de fructe). În zece minute sunt gata“. În zona pe care o vizitam locuiau două familii de Martori, care s-au îngrijit extraordinar de noi. Ziua următoare am ieşit cu iei în predicare, deşi încă mă simţeam slăbit din cauza febrei. Cât de reconfortant a fost să vedem că la întrunirea de duminică au fost prezente peste o sută de persoane!

Ne mutăm din nou

În 1975 s-a născut cel de-al şaptelea copil al nostru, Vaughn. Anul următor a trebuit să ne întoarcem în Canada din motive financiare. Nu ne-a fost uşor să plecăm din Nicaragua, deoarece, în timpul şederii acolo, am simţit efectiv sprijinul lui Iehova. În perioada când am plecat, la întruniri erau prezente peste 500 de persoane din teritoriul congregaţiei noastre.

Mai înainte, când eu şi fiica noastră Miriam am fost numiţi pionieri speciali în Nicaragua, Miriam m-a întrebat: „Tati, dacă vreodată va trebui să te întorci în Canada, mă vei lăsa să rămân aici?“ Nu aveam nici o intenţie să plec din Nicaragua, aşa că i-am spus: „Bineînţeles!“ Astfel, când am plecat din Nicaragua, Miriam a rămas pentru a-şi continua ministerul cu timp integral. Mai târziu s-a căsătorit cu Andrew Reed. În 1984 au absolvit cea de-a 77-a clasă a Şcolii Galaad, şcoala de misionari a Martorilor lui Iehova, care pe atunci se ţinea la Brooklyn (New York). În prezent, Miriam slujeşte împreună cu soţul ei în Republica Dominicană, împlinindu-şi o dorinţă pe care i-au cultivat-o minunaţii misionari din Nicaragua.

Cuvintele lui tata „noi nu ne oprim aşa uşor“ încă îmi sunau în urechi, aşa că, în 1981, când economisiserăm suficienţi bani ca să ne întoarcem în America Centrală, ne-am mutat din nou, dar de data asta în Costa Rica. În timp ce slujeam acolo am fost invitaţi să ajutăm la construirea noilor clădiri de filială de aici. Totuşi, în 1985, fiul nostru Grant a necesitat îngrijire medicală, motiv pentru care a trebuit să ne întoarcem în Canada. Glen a rămas în Costa Rica pentru a lucra la proiectul de construcţie al filialei, în timp ce Annette şi Charmaine slujeau ca pioniere speciale. Noi, cei care am plecat din Costa Rica, nu ne-am gândit niciodată că nu aveam să ne mai întoarcem.

Înfruntăm necazurile

Ziua de 17 septembrie 1993 se arăta a fi o zi însorită. Eu şi fiul nostru cel mai mare, Mark, puneam şindrilă pe un acoperiş. Lucram umăr la  umăr şi, ca de obicei, vorbeam despre lucruri spirituale. Nu ştiu cum, mi-am pierdut echilibrul şi m-am rostogolit jos de pe acoperiş. Când mi-am recăpătat cunoştinţa, tot ceea ce puteam vedea erau nişte lumini puternice şi oameni îmbrăcaţi în alb. Mă aflam în cabinetul de urgenţă al unui spital.

Datorită poruncii biblice, primele cuvinte pe care le-am spus au fost: „Nu vreau sânge, nu vreau sânge!“ (Faptele 15:28, 29). Ce uşurat m-am simţit când am auzit-o pe Charmaine spunând: „Nu-ţi face griji, tată. Suntem cu toţii aici“. Mai târziu am aflat că medicii au văzut directiva mea medicală şi că nu s-a pus deloc problema folosirii sângelui. Îmi rupsesem gâtul şi eram complet paralizat, neputând nici măcar să respir.

Imobilizat cum eram, aveam nevoie mai mult ca oricând de ajutorul lui Iehova. În urma unei traheotomii, practicate pentru a se introduce un tub respirator, a fost blocată trecerea aerului spre coardele vocale. Nu mai puteam să vorbesc. Oamenii trebuiau să se uite la buzele mele ca să înţeleagă ce încercam să spun.

Cheltuielile au crescut rapid. Pentru că soţia şi aproape toţi copiii mei erau în ministerul cu timp integral, mă întrebam dacă trebuiau să renunţe la acest serviciu pentru a se îngriji de responsabilităţile financiare. Totuşi, Mark a reuşit să-şi găsească un loc de muncă, astfel că în numai trei luni am putut să acoperim o mare parte din cheltuieli. Prin urmare, toţi, cu excepţia mea şi a soţiei mele, au putut să rămână în ministerul cu timp integral.

Pereţii salonului de spital în care mă aflam erau plini de sute de vederi şi de scrisori din şase ţări. Simţeam într-adevăr sprijinul lui Iehova. Fraţii din congregaţie i-au ajutat şi ei pe membrii familiei mele, oferindu-le mâncare în cele cinci luni şi jumătate în care am stat la secţia de terapie intensivă. În fiecare zi, un bătrân de congregaţie petrecea după-amiaza cu mine citindu-mi din Biblie şi din publicaţiile bazate pe Biblie şi relatându-mi experienţe încurajatoare. Doi dintre membrii familiei mele se pregăteau împreună cu mine pentru fiecare întrunire a congregaţiei, aşa că nu mi-a lipsit niciodată vitala hrană spirituală.

Când încă eram în spital, s-au luat măsuri să fiu prezent la programul unui congres special de o zi. Personalul medical s-a îngrijit ca o asistentă medicală şi o soră medicală specializată în supravegherea respiraţiei să mă însoţească întreaga zi. Ce bucurie a fost pentru mine să fiu din nou cu surorile şi fraţii mei creştini! Nu voi uita niciodată cum sute de fraţi stăteau la rând, aşteptând să mă salute.

 Îmi păstrez spiritualitatea

După circa un an de la accident am putut să mă întorc acasă cu familia, deşi am şi acum nevoie 24 de ore din 24 să fiu îngrijit de o asistentă medicală. O furgonetă special echipată îmi dă posibilitatea să merg la întruniri, de la care rareori lipsesc. Totuşi trebuie să recunosc că, pentru a merge, este nevoie de hotărâre. De când am venit acasă, am reuşit să fiu prezent la toate congresele de district.

În cele din urmă, în februarie 1997 mi-am redobândit într-o oarecare măsură capacitatea de a vorbi. Unele dintre asistentele medicale care mă îngrijesc ascultă cu apreciere când le împărtăşesc speranţa mea bazată pe Biblie. Una dintre ele mi-a citit în întregime cartea Martorii lui Iehova — Proclamatori ai Regatului lui Dumnezeu, precum şi alte publicaţii ale Societăţii Watch Tower. Corespondez cu oamenii folosind un beţişor cu care scriu la calculator. Deşi e foarte obositor să scriu în acest fel, faptul că reuşesc să continuu să iau parte la minister îmi aduce multe satisfacţii.

Din cauza nevralgiei am dureri foarte mari. Dar se pare că, atunci când le împărtăşesc altora adevărurile biblice sau când alţii îmi citesc despre aceste adevăruri, simt o oarecare alinare. Din când în când iau parte la mărturia stradală ajutat de soţia mea, care explică ceea ce vreau să spun când am nevoie de ajutor. Uneori reuşesc să fac pionierat auxiliar. Faptul de a sluji ca bătrân creştin îmi conferă bucurie, îndeosebi când fraţii vin la mine la întruniri sau mă vizitează acasă şi când pot să-i ajut şi să-i încurajez.

Mărturisesc că e foarte uşor să ajungi deprimat. Aşadar, ori de câte ori mă simt deprimat, mă rog imediat pentru a avea bucurie. Zi şi noapte mă rog ca Iehova să continue să mă sprijine. Întotdeauna mă bucur când primesc o scrisoare sau o vizită din partea cuiva. De asemenea, citirea unei reviste Turnul de veghere sau Treziţi-vă! îmi umple mintea de gânduri ziditoare. Uneori, unele asistente medicale îmi citesc aceste reviste. De când am suferit accidentul am ascultat de şapte ori citirea întregii Biblii pe audiocasete. Acesta este unul dintre diferitele feluri în care mă sprijină Iehova. — Psalmul 41:3.

Schimbarea de situaţie din viaţa mea mi-a permis să am mult timp la dispoziţie pentru a medita la modul în care Marele nostru Instructor, Iehova, ne instruieşte pentru viaţă. El ne dă posibilitatea de a cunoaşte cu exactitate voinţa şi scopul său, ne oferă un minister important, sfaturi privitoare la secretul unei vieţi de familie fericite şi discernământ pentru a şti cum să procedăm în necazuri. Iehova m-a binecuvântat cu o soţie fidelă şi minunată. Şi copiii mei m-au sprijinit cu loialitate şi este o mare bucurie pentru mine să ştiu că cu toţii iau parte la ministerul cu timp integral. De fapt, la 11 martie 2000, fiul nostru Mark şi soţia sa, Allyson, au absolvit cea de-a 108-a clasă a Şcolii Galaad şi au fost repartizaţi în Nicaragua. Eu şi soţia mea am putut să fim prezenţi la festivitatea de absolvire. Pot spune cu toată sinceritatea că necazurile mi-au schimbat viaţa, dar nu şi inima. — Psalmul 127:3, 4.

Îi mulţumesc lui Iehova pentru înţelepciunea pe care mi-a furnizat-o ca să las familiei mele moştenirea spirituală pe care am primit-o. Sunt întărit şi încurajat când îi văd pe copiii mei slujindu-i Creatorului lor cu o atitudine asemănătoare celei a tatălui meu, care a spus: „Noi nu ne oprim aşa uşor. Iehova ne-a poruncit să predicăm“. Într-adevăr, Iehova ne-a sprijinit atât pe mine, cât şi pe familia mea în toate zilele vieţii noastre.

[Legenda fotografiei de la pagina 24]

Cu tata, fraţii mei şi sora mea lângă rulota noastră, pe care o foloseam când făceam pionierat. Eu sunt în partea dreaptă

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Cu soţia mea, Myrna

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

O fotografie recentă cu familia noastră

[Legenda fotografiei de la pagina 27]

Depun şi acum mărturie scriind scrisori