Haşmoneii şi moştenirea pe care au lăsat-o

CÂND Isus se afla pe pământ, iudaismul era divizat în facţiuni, toate luptând pentru a câştiga influenţă asupra poporului. Această situaţie este prezentată atât de relatările evanghelice, cât şi de scrierile lui Iosefus, istoric evreu din secolul I.

În acest context, fariseii şi saducheii apar ca grupări importante, capabile să influenţeze opinia publică chiar până acolo încât să nu-l recunoască pe Isus ca Mesia (Matei 15:1, 2; 16:1; Ioan 11:47, 48; 12:42, 43). Însă în Scripturile ebraice nu se face nici o menţiune despre aceste două grupări influente.

Prima referire pe care o face Iosefus la saduchei şi la farisei îi plasează pe aceştia în secolul al II-lea î.e.n. În această perioadă, mulţi evrei erau atraşi de elenism, adică de cultura şi filozofia greacă. Tensiunea dintre elenism şi iudaism a atins punctul culminant când regii din dinastia Seleucizilor au profanat templul din Ierusalim, dedicându-l lui Zeus. Un lider evreu dinamic, pe nume Iuda Macabeul, din familia Haşmoneilor, a condus o armată de răsculaţi care a eliberat templul din mâinile grecilor. *

Anii care au urmat imediat după răscoala şi victoria macabeilor s-au caracterizat prin tendinţa de formare a unor secte partizane ale unor ideologii contradictorii, care se luptau între ele pentru a câştiga autoritate asupra unei părţi cât mai mari din comunitatea iudaică. Însă de ce a apărut această tendinţă? De ce s-a divizat iudaismul atât de mult? Pentru a răspunde la aceste întrebări, să examinăm istoria Haşmoneilor.

Independenţă şi dezbinare crescânde

După ce şi-a atins obiectivul religios de a restabili închinarea la templul lui Iehova, Iuda Macabeul a intrat în politică. Drept urmare, mulţi iudei au încetat să-l mai urmeze. El şi-a continuat însă lupta împotriva regilor seleucizi, a încheiat o alianţă cu Roma şi a încercat să înfiinţeze un stat evreiesc independent. După ce Iuda a murit într-o bătălie, fraţii săi Ionatan şi Simeon au continuat lupta. La început, regii seleucizi s-au opus energic macabeilor. Însă, cu timpul, ei au acceptat unele compromisuri politice, fraţii Haşmonei putând dispune de o oarecare libertate.

Deşi descindeau din linia preoţească, nici un Haşmoneu nu slujise vreodată ca mare preot. Mulţi evrei considerau că această poziţie trebuia ocupată de preoţi din linia lui Ţadoc, pe care Solomon îl numise mare preot (1 Împăraţi 2:35; Ezechiel 43:19). Prin metode ca războiul şi diplomaţia, Ionatan i-a convins pe seleucizi să-l numească mare preot. Însă, după moartea  lui Ionatan, fratele său Simeon a realizat şi mai mult. În septembrie 140 î.e.n., la Ierusalim a fost emis un decret important, păstrat pe table de bronz în stil grec: „Regele Demetriu [regele grec seleucid] îl numeşte [pe Simeon] în poziţia de mare preot, îl consideră unul dintre prietenii săi şi îi acordă mari onoruri. . . . Evreii şi preoţii lor au decis ca Simeon să fie conducătorul lor şi mare preot pentru totdeauna, până ce se va ridica un profet demn de încredere“. — 1 Macabei 14:38–41 (o carte istorică găsită printre apocrife).

Poziţia de conducător şi în acelaşi timp de mare preot — pentru Simeon şi descendenţii lui — a fost astfel recunoscută nu doar de autoritatea străină seleucidă, ci şi de „marea adunare“ a propriului său popor. Acesta a constituit un punct de cotitură. Aşa cum s-a exprimat istoricul Emil Schürer, odată ce Haşmoneii au pus bazele unei dinastii, „principala lor preocupare nu mai era împlinirea Torei [Legea evreilor], ci menţinerea şi extinderea puterii lor politice“. Atent să nu lezeze punctele sensibile ale evreilor, Simeon a folosit titlul de „etnarh“, sau „căpetenie a poporului“, în locul celui de „rege“.

Nu la toţi le-a plăcut că Haşmoneii au preluat controlul politic şi religios. Conform părerii multor erudiţi, în această perioadă s-a format comunitatea de la Qumran. Un preot din linia lui Ţadoc, despre care se crede că este „Maestrul dreptăţii“ la care se face referire în scrierile descoperite la Qumran, a plecat din Ierusalim în Deşertul Iudeii, din apropierea Mării Moarte, în fruntea unui grup de opozanţi. Unul dintre sulurile de la Marea Moartă, care conţine un comentariu asupra cărţii lui Habacuc, îl critica aspru pe „preotul cel rău, care la început a purtat numele adevărului, dar care s-a umplut de trufie când a ajuns să domnească peste Israel“. Mulţi erudiţi cred că descrierea pe care membrii sectei au făcut-o ‘preotului rău’ i se potriveşte lui Ionatan sau lui Simeon.

Simeon a continuat campaniile militare de extindere a teritoriului aflat sub controlul său. Însă domnia lui s-a sfârşit brusc când Ptolemeu, ginerele său, i-a ucis şi pe el, şi pe doi dintre fiii săi în timp ce aceştia benchetuiau undeva în apropiere de Ierihon. Această încercare de preluare a conducerii a eşuat. Ioan Hircan, singurul fiu al lui Simeon rămas în viaţă, a fost avertizat asupra tentativei de a-i fi luată viaţa. El i-a prins pe cei ce intenţionau să-l asasineze, a preluat conducerea şi a ocupat poziţia de mare preot în locul tatălui său.

Expansiune şi opresiune

La început, Ioan Hircan s-a confruntat cu ameninţări serioase din partea forţelor siriene, dar mai târziu, în 129 î.e.n., dinastia seleucidă a pierdut o bătălie crucială cu parţii. Despre efectul pe care l-a avut această luptă asupra seleucizilor, eruditul iudeu Menahem Stern a scris: „Întreaga structură a regatului aproape că s-a prăbuşit“. Aceasta i-a dat lui Hircan „posibilitatea de a recâştiga independenţa politică totală a Iudeii şi de a începe o campanie de extindere a teritoriului“. Şi într-adevăr l-a extins.

Nemaifiind împiedicat de ameninţarea siriană, Hircan a început să invadeze teritoriile din afara Iudeii, subjugându-le. Locuitorii trebuiau să aleagă: sau se converteau la iudaism, sau oraşele lor aveau să fie distruse. O astfel de campanie a fost purtată împotriva locuitorilor Idumeei (edomiţii). Iată ce observaţii a făcut Stern asupra acestei campanii: „Convertirea locuitorilor Idumeei a fost prima de acest gen, întrucât era vorba de un popor întreg, nu doar de câţiva indivizi“. Printre teritoriile cucerite s-a numărat şi Samaria, unde Hircan a ras de pe faţa pământului templul situat pe muntele Garizim. Voind să arate ironia acestei politici de convertire cu forţa duse de dinastia Haşmoneilor, istoricul Solomon Grayzel a scris: „Iată un nepot al lui Matatia [tatăl lui Iuda Macabeul] violând chiar principiul — libertăţii religioase — pe care generaţia anterioară îl apărase cu atâta demnitate“.

Apar fariseii şi saducheii

Iosefus vorbeşte pentru prima dată despre influenţa crescândă a fariseilor şi a saducheilor în  paragrafele ce descriu domnia lui Hircan (Iosefus i-a amintit pe fariseii din timpul domniei lui Ionatan). El nu ne dezvăluie originea acestora. Unii erudiţi consideră că fariseii au fost un grup care a apărut din gruparea Hasidim, o sectă pioasă care a fost alături de Iuda Macabeul în realizarea obiectivelor sale religioase, dar care l-a părăsit când acesta a început să nutrească ambiţii de ordin politic.

Numele de farisei este, în general, asociat cu rădăcina unui cuvânt ebraic care înseamnă „cei separaţi“, deşi unii consideră că ar avea legătură cu termenul „interpreţi“. Fariseii erau erudiţi care proveneau dintre oamenii de rând, nefiind de viţă nobilă. Ei s-au separat în sensul că au respins impuritatea ceremonială adoptând o filozofie a unei pioşenii ieşite din comun, care pretindea ca legile sfinţeniei preoţeşti de la templu să fie aplicate la situaţiile obişnuite din viaţa de zi cu zi. Fariseii au pus bazele unei noi interpretări a Scripturilor şi a unui concept cunoscut mai târziu ca legea orală. În timpul domniei lui Simeon, fariseii au câştigat o influenţă mai mare când unii dintre ei au fost numiţi în Gerousia (sfatul bătrânilor), sau în Sanhedrin, nume sub care avea să fie cunoscut mai târziu.

Iosefus spune că la început Ioan Hircan a fost un elev şi un susţinător al fariseilor. Însă, la un moment dat, a fost mustrat de farisei pentru că nu a vrut să renunţe la poziţia de mare preot. Această acţiune a dus la o ruptură dramatică. Hircan a interzis ceremoniile religioase ale fariseilor. Iar, ca pedeapsă suplimentară, a făcut front comun cu opozanţii religioşi ai fariseilor, saducheii.

Termenul saduchei derivă, probabil, de la numele marelui preot Ţadoc, ai cărui descendenţi deţineau funcţia de preot încă din timpul lui Solomon. Însă nu toţi saducheii descindeau din această linie genealogică. După părerea lui Iosefus, saducheii erau aristocraţii şi bogătaşii naţiunii şi nu aveau sprijinul maselor. Profesorul Schiffman face următorul comentariu: „Majoritatea . . . se pare că erau preoţi sau persoane care au devenit rude prin alianţă cu familiile marilor preoţi“. Aşadar, între ei şi cei aflaţi la putere existau de mult timp legături strânse. Din acest motiv, rolul din ce în ce mai mare jucat de farisei în viaţa publică, precum şi conceptul fariseic potrivit căruia sfinţenia preoţească se poate extinde la toţi oamenii au fost percepute ca o ameninţare care putea submina autoritatea firească a saducheilor. În ultimii ani ai domniei lui Hircan, saducheii au preluat din nou puterea.

Mai multă politică, mai puţină pietate

Aristobul, fiul cel mai mare al lui Hircan, a domnit doar un an, după care a murit. El a continuat politica de convertire cu forţa a locuitorilor Ituriei şi a adus Galileea de Sus sub controlul Haşmoneilor. Dinastia Haşmoneilor a atins apogeul puterii în timpul domniei lui Alexandru Ianai, fratele lui Aristobul, domnie care a durat din 103 î.e.n. până în 76 î.e.n.

 Alexandru Ianai a respins politica dusă până atunci şi s-a declarat deschis atât mare preot, cât şi rege. Conflictele dintre Haşmonei şi farisei s-au intensificat, ducând chiar la un război civil în care şi-au pierdut viaţa 50 000 de iudei. După ce revolta a fost înăbuşită printr-o acţiune ce amintea de regii păgâni, Ianai a ţintuit pe stâlp 800 de rebeli. Când aceştia erau în agonie, soţiile şi copiii lor au fost masacraţi sub ochii lor, în timp ce Ianai petrecea cu neruşinare alături de concubinele sale. *

În ciuda duşmăniei pe care le-a purtat-o fariseilor, Ianai a fost un politician pragmatic. El a observat că fariseii se bucurau de sprijinul crescând al maselor. Pe patul de moarte, i-a poruncit soţiei sale, Salome Alexandra, să-şi împartă autoritatea cu ei. Ianai a ales-o pe ea ca succesor la tron în defavoarea fiilor săi. Soţia lui s-a dovedit destoinică în ale guvernării, naţiunea bucurându-se de una dintre cele mai paşnice perioade din istoria domniei Haşmoneilor (76–67 î.e.n.). Fariseii au fost repuşi în poziţii de autoritate, iar legile împotriva ceremoniilor lor religioase au fost abrogate.

La moartea Salomeii, fiii ei Hircan al II-lea, care slujise ca mare preot, şi Aristobul al II-lea au început să se lupte pentru putere. Amândoi erau lipsiţi de clarviziunea militară şi politică a înaintaşilor lor şi se pare că nici unul nu a înţeles pe deplin de ce romanii îşi făceau din ce în ce mai mult simţită prezenţa în zonă după prăbuşirea regatului seleucid. În 63 î.e.n., cei doi fraţi au apelat la conducătorul roman Pompei în timp ce acesta se afla în Damasc şi i-au cerut să medieze disputa dintre ei. În acelaşi an, Pompei şi trupele sale au intrat în Ierusalim şi au preluat controlul asupra acestuia. Din acest moment domnia Haşmoneilor a început să apună. În 37 î.e.n., controlul Ierusalimului a fost preluat de regele Idumeei, Irod cel Mare, pe care Senatul Roman îl aprobase ca „Rege al Iudeii“, numindu-l „aliat şi prieten al poporului roman“. Regatul Haşmoneilor nu mai era.

Moştenirea lăsată de Haşmonei

Evenimentele petrecute în timpul domniei Haşmoneilor, de la Iuda Macabeul până la Aristobul al II-lea, au pus bazele scindărilor religioase care existau când a fost Isus pe pământ. La început Haşmoneii au avut zel pentru închinarea la Dumnezeu, dar acest zel s-a transformat într-un egoism violent. Preoţii lor, care ar fi putut uni poporul în respectarea legii lui Dumnezeu, au împins naţiunea în abisul luptelor politice. În acest climat, concepţiile religioase dezbinatoare au înflorit. Haşmoneii au dispărut de pe scena lumii, dar naţiunea avea să fie marcată, sub domnia lui Irod şi a Romei, de lupta pentru autoritate religioasă dintre saduchei, farisei şi alte grupări politico-religioase.

[Note de subsol]

[Chenarul de la pagina 30]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

Dinastia Haşmoneilor

Iuda Macabeul

Ionatan Macabeul

Simeon Macabeul

↓

Ioan Hircan

↓ ↓

Aristobul

Salome Alexandra — căsătorită cu — Alexandru Ianai

↓ ↓

Hircan al II-lea

Aristobul al II-lea

[Legenda ilustraţiei de la pagina 27]

Iuda Macabeul a încercat să obţină independenţa iudeilor

[Provenienţa ilustraţiei]

The Doré Bible Illustrations/Dover Publications, Inc.

[Legenda ilustraţiei de la pagina 29]

O scenă din lupta Haşmoneilor pentru a lua în stăpânire oraşe neiudaice

[Provenienţa ilustraţiei]

The Doré Bible Illustrations/Dover Publications, Inc.