Relatare autobiografică

Recunoscătoare pentru preţioasele mele amintiri!

RELATARE DE DRUSILLA CAINE

Era în anul 1933. Tocmai mă căsătorisem cu Zanoah Caine, care, ca şi mine, era colportor — evanghelizator cu timp integral. Foarte încântată, m-am hotărât să mă alătur soţului meu în repartiţia lui. Dar, pentru aceasta, aveam nevoie de o bicicletă — un lux pe care nu mi-l puteam permite din cauza vremurilor grele din timpul Marii Depresiuni. Ce puteam să fac?

AFLÂND de situaţia dificilă în care mă găseam, cumnaţii mei au început că caute prin grămezile de vechituri din zonă piese vechi pentru a-mi asambla o bicicletă. Au reuşit s-o asambleze şi mergea destul de bine! Imediat ce am învăţat să merg pe bicicletă, am pornit la drum împreună cu Zanoah, pedalând bucuroşi prin comitatele Worcester şi Hereford şi predicând la toţi cei pe care-i întâlneam.

Nu mi-am imaginat că această mică dovadă de credinţă avea să-mi aducă o viaţă bogată în amintiri. Însă temelia spirituală a vieţii mele o puseseră dragii mei părinţi.

Anii grei ai Războiului cel Mare

M-am născut în decembrie 1909. La scurt timp după aceea, mama a primit un exemplar al cărţii Planul divin al vârstelor, iar în 1914 părinţii mei m-au luat cu ei la Oldham (Lancashire) pentru a viziona „Foto-Drama Creaţiunii“ (atât cartea, cât şi proiecţia au fost realizate de cei cunoscuţi în prezent ca Martorii lui Iehova). Deşi eram mică, îmi amintesc foarte bine cum, datorită celor văzute, zburdam de bucurie în drum spre casă! În acea perioadă, Frank Heeley a înfiinţat în Rochdale, unde locuiam noi, un grup care studia Biblia. Asistând la întrunirile  acestui grup, familia noastră a putut să înţeleagă mai bine Scripturile.

Liniştea vieţii noastre a fost spulberată în acelaşi an de izbucnirea Războiului cel Mare — primul război mondial, cum este numit astăzi. Tatăl meu a fost recrutat în armată, dar a adoptat o poziţie neutră. În faţa instanţei, tata a fost prezentat ca fiind „un om foarte moral“. În plus, după cum scria un ziar local, câţiva domni au trimis scrisori prin care „declarau că ei îl considerau sincer în decizia de a refuza să pună mâna pe armă“.

Însă, în loc să i se acorde o scutire totală, tata a fost înregistrat ca fiind scutit „numai de serviciul combatant“. Tata, mama şi eu am devenit imediat obiectul ridiculizărilor. În cele din urmă, clasarea lui a fost revizuită şi a fost repartizat să lucreze în agricultură, însă unii fermieri au profitat de această situaţie dându-i un salariu mic sau neplătindu-l deloc. Ca să-şi susţină familia, mama a prestat — pentru un salariu derizoriu — o muncă grea într-o spălătorie privată. Totuşi, acum îmi dau seama cât de mult m-a întărit faptul că a trebuit să înfrunt acele situaţii dificile în copilărie; m-a ajutat să apreciez lucrurile spirituale, care sunt mult mai importante decât celelalte.

Un început mic

La scurt timp l-am cunoscut pe Daniel Hughes, un sârguincios student în Biblie. Lucra într-o mină de cărbuni din Ruabon, un sat situat la 20 de kilometri de oraşul Oswestry, unde ne mutaserăm. Unchiul Dan, cum îi spuneam eu, ţinea legătura cu familia noastră şi, ori de câte ori venea în vizită la noi, purta conversaţii pe teme biblice. El nu se lăsa niciodată antrenat într-o conversaţie banală. În 1920 a fost înfiinţat şi în Oswestry un grup care studia Biblia, iar în 1921 unchiul Dan mi-a dat un exemplar al cărţii Harfa lui Dumnezeu. Preţuiam această carte deoarece mă ajuta să înţeleg mult mai uşor învăţăturile Bibliei.

Apoi l-am cunoscut pe Pryce Hughes *, care mai târziu a devenit supraveghetor al filialei din Londra a Martorilor lui Iehova. El împreună cu familia lui locuiau în apropiere de Bronygarth, la graniţa cu Ţara Galilor, iar sora lui, Cissie, a devenit o prietenă apropiată a mamei.

Îmi amintesc de entuziasmul ce ne-a cuprins în 1922, când a fost lansat apelul ‘să vestim pe Rege şi regatul său’. Pe parcursul anilor care au urmat, deşi eram încă la şcoală, am participat cu înflăcărare la distribuirea tractelor speciale, îndeosebi a tractului Ecclesiastics Indicted (Clericii puşi sub acuzaţie), lansat în 1924. Privind în urmă la acei ani, pot spune că a fost un privilegiu să mă asociez cu atât de mulţi fraţi şi surori fidele — printre care Maud Clark * şi partenera ei Mary Grant*, Edgar Clay*, Robert Hadlington, Katy Roberts, Edwin Skinner*, precum şi Percy Chapman şi Jack Nathan*, care au plecat amândoi în Canada pentru a sprijini lucrarea.

Cuvântarea biblică „Milioane de oameni care trăiesc acum nu vor muri niciodată“ s-a dovedit a fi o mărturie binevenită în vastul nostru teritoriu. În 14 mai 1922, Stanley Rogers, o rudă a lui Pryce Hughes, a venit din Liverpool pentru a ţine această cuvântare în Chirk, un sat situat la nord de oraşul nostru, iar mai târziu, în aceeaşi seară, a ţinut-o şi la cinematograful din Oswestry. Şi acum mai am o invitaţie tipărită special pentru acea ocazie. În tot acest timp, micul nostru grup a fost întărit de vizitele a trei supraveghetori itineranţi — pelerini, cum obişnuiam să le spunem —, Herbert Senior, Albert Lloyd şi John Blaney.

E timpul să iau o decizie

În 1929, la vârsta de 19 ani, m-am hotărât să mă botez. Tot în acea perioadă m-am confruntat cu prima încercare serioasă. Am cunoscut un tânăr al cărui tată era politician. Ne-am simţit atraşi unul de altul, iar el m-a cerut în căsătorie. Cu un an înainte apăruse cartea Government (Guvernul), aşa că i-am dat un exemplar. Dar, curând după aceea, a devenit evident că pe  el nu-l interesa deloc guvernul ceresc prezentat în carte. Din cele studiate ştiam că în trecut israeliţilor li se poruncise să nu se căsătorească cu necredincioşi. Ştiam, de asemenea, că acest principiu li se aplică şi creştinilor. Prin urmare, deşi mi-a fost greu, i-am refuzat propunerea. — Deuteronomul 7:3; 2 Corinteni 6:14.

Am primit putere citind cuvintele apostolului Pavel: „Să nu renunţăm deci să facem ce este excelent, căci la timpul cuvenit vom secera, dacă nu ne extenuăm“ (Galateni 6:9). Dan, unchiul meu drag, m-a încurajat şi el scriindu-mi: „Fie că treci prin încercări mici, fie că treci prin încercări mari, aplică textul din Romani 8, versetul 28, unde se spune: «Dar noi ştim că Dumnezeu face ca toate lucrările sale să coopereze spre binele acelora care îl iubesc pe Dumnezeu, al acelora care sunt chemaţi potrivit scopului său»“. Nu a fost uşor, dar ştiam că luasem decizia corectă. În acel an am început serviciul de colportor.

Înfrunt o adevărată încercare

În 1931 am primit noul nume de Martori ai lui Iehova şi în acel an s-a făcut o campanie mare cu broşura The Kingdom, the Hope of the World (Regatul, speranţa lumii). A fost dat câte un exemplar fiecărui politician, preot şi om de afaceri. Teritoriul meu se întindea din Oswestry până în Wrexham, situat la aproximativ 25 de kilometri spre nord. Faptul de a-l parcurge a fost o grea încercare.

Anul următor, la congresul ţinut la Birmingham s-a lansat un apel prin care se căutau 24 de voluntari. Plini de nerăbdare, 24 dintre noi ne-am înscris să participăm la o nouă formă a lucrării, fără a şti în ce consta aceasta. Imaginaţi-vă surpriza noastră când am fost repartizaţi doi câte doi să oferim aceeaşi broşură, Regatul, speranţa lumii, echipaţi fiind cu pancarte grele de tip sandviş care anunţau Regatul.

În timp ce lucram în apropierea unei catedrale, mă simţeam foarte jenată când mă priveau cei din jur, dar mă consolam cu ideea că nu mă cunoştea nimeni din acel oraş. Însă prima persoană care s-a apropiat de mine a fost o veche prietenă şi colegă de şcoală, care s-a uitat ţintă la mine şi a exclamat: „Pentru Dumnezeu, ce faci îmbrăcată în halul ăsta?“ Această întâmplare m-a vindecat de orice frică de oameni!

Mutarea în alte teritorii

În 1933, m-am căsătorit cu Zanoah, un văduv care era cu 25 de ani mai în vârstă decât mine. Prima lui soţie fusese o Studentă în Biblie zeloasă, iar după moartea ei Zanoah a perseverat cu fidelitate în repartiţia sa. La scurt timp ne-am mutat din Anglia în noul nostru teritoriu, aflat în nordul Ţării Galilor, la o depărtare de circa 150 de kilometri. Cutii, geamantane şi alte lucruri trebuincioase erau agăţate riscant de ghidoane, vârâte între bare şi îndesate în coşurile bicicletelor noastre, însă am reuşit! În acea repartiţie bicicletele erau indispensabile — cu ele am mers peste tot, chiar şi până aproape de vârful lui Cader Idris, un munte galez înalt de aproape 900 de metri. A fost atât de recompensator să găsim oameni care tânjeau să audă „această veste bună a regatului“. — Matei 24:14.

Nu eram de mult timp acolo, când oamenii ne-au spus că un anume Tom Pryce le predicase şi el, exact cum făceam noi. În cele din urmă  l-am găsit pe Tom în Long Mountain, în apropiere de Welshpool — şi ce surpriză am avut! În perioada în care începusem să depun mărturie, îi oferisem cartea Reconciliation (Împăcare), un auxiliar de studiere a Bibliei. El o studiase singur, scrisese la Londra pentru a primi mai multă literatură şi predicase cu zel noua sa credinţă până în acel moment. Ne-am bucurat să petrecem multe ore în compania lui, studiind adesea toţi trei pentru a ne încuraja reciproc.

Un dezastru urmat de binecuvântări

În 1934, toţi colportorii din zona nordică a Ţării Galilor au fost invitaţi să meargă în oraşul Wrexham pentru a ajuta la distribuirea broşurii Righteous Ruler (Domnitorul drept). Cu o zi înainte de începerea acestei campanii speciale avusese loc un dezastru naţional. În mina de cărbuni de la Gresford, situat cu 3 kilometri mai la nord de Wrexham, o explozie ucisese 266 de mineri. În urma acestei catastrofe, 200 de copii au rămas fără tată şi 100 de femei erau văduve.

Trebuia să facem o listă cu cei îndoliaţi, să-i vizităm şi să le lăsăm o broşură. Printre persoanele repartizate mie a fost şi doamna Chadwick, căreia îi murise un fiu în vârstă de 19 ani. Când am sunat la uşă, un fiu al ei mai mare, Jack, se afla la ea în vizită pentru a o consola. Acest tânăr m-a recunoscut, dar nu a spus nimic. Mai târziu, el a citit broşura şi a căutat The Final War (Războiul final), o altă broşură pe care i-o lăsasem cu câţiva ani mai înainte.

Jack şi soţia lui, May, au aflat unde stăteam şi ne-au vizitat pentru a ne cere mai multă literatură. În 1936, ei au fost de acord să ţinem întruniri în locuinţa lor din Wrexham. Şase luni mai târziu, după o vizită a fratelui Albert Lloyd, a fost înfiinţată o congregaţie, avându-l ca supraveghetor care prezidează pe Jack Chadwick. Acum, în Wrexham sunt trei congregaţii.

Viaţa într-o rulotă

Până atunci ne mutaserăm dintr-un loc în altul, mulţumindu-ne cu orice cazare pe care o puteam găsi, însă Zanoah a ajuns la concluzia că era timpul să avem o casă proprie, una care să poată fi remorcată. Având strămoşi ţigani, soţul meu era un tâmplar priceput şi a făcut o rulotă ţigănească. Am numit-o Elisabeta, un nume biblic ce înseamnă „Dumnezeul abundenţei“.

Îmi amintesc în mod deosebit un loc unde am stat — era într-o livadă situată lângă un râu. Pentru mine era ca-n Paradis! Nimic nu ne-a tulburat fericirea în anii când am locuit în rulotă, chiar dacă nu aveam prea mult confort. Când era frig, adesea lenjeria de pat îngheţa şi se lipea de pereţii rulotei, iar condensul care se forma era o problemă constantă. De asemenea, apa trebuia cărată până la rulotă, uneori o distanţă destul de mare, dar împreună am reuşit să depăşim aceste dificultăţi.

Într-o iarnă m-am îmbolnăvit. Aveam puţină mâncare şi nu ne mai rămăsese nici un ban. Zanoah s-a aşezat pe pat, m-a luat de mână şi mi-a citit Psalmul 37:25: „Am fost tânăr şi am îmbătrânit,  dar n-am văzut pe cel drept părăsit, nici pe urmaşii lui cerşindu-şi pâinea“. M-a privit lung şi mi-a spus: „Dacă nu se întâmplă ceva repede, va trebui să cerşim. Însă nu pot să cred că Dumnezeu va permite să se întâmple aşa ceva“. Apoi el a plecat să le depună mărturie vecinilor.

La amiază, când Zanoah s-a întors să-mi pregătească ceva de băut, îl aştepta un plic. În el erau 50 de lire (echivalentul a 75 de dolari SUA) trimise de tatăl său. Cu câţiva ani în urmă, Zanoah fusese acuzat pe nedrept de delapidare, însă tocmai îi fusese stabilită nevinovăţia. Aceşti bani erau o despăgubire. A venit chiar la timp!

O lecţie binevenită

Uneori învăţăm o lecţie numai după ce trec câţiva ani buni de la o anumită întâmplare. Iată un exemplu: înainte de a termina şcoala în 1927, le-am depus mărturie tuturor colegilor şi profesorilor — cu excepţia unei profesoare, Lavinia Fairclough. Deoarece nimeni nu era interesat de ceea ce voiam să realizez în viaţă şi cum nici nu mă înţelegeam prea bine cu domnişoara Fairclough, m-am hotărât să nu-i predic. Imaginaţi-vă uimirea mea — şi încântarea — când, 20 de ani mai târziu, mama mi-a spus că această profesoară s-a întors pentru a-i vizita pe toţi vechii ei prieteni şi elevi ca să le spună că acum era o Martoră a lui Iehova!

Când ne-am întâlnit, i-am explicat de ce nu-i spusesem înainte despre credinţa mea şi despre cariera pe care doream s-o urmez. Ea m-a ascultat în linişte şi apoi a spus: „Întotdeauna am căutat adevărul. Acesta a fost obiectivul vieţii mele“. Această experienţă a fost o lecţie binevenită pentru mine — niciodată să nu mă reţin să le depun mărturie tuturor celor pe care-i întâlnesc şi niciodată să nu judec pe cineva pe care nu-l cunosc.

Încă un război — şi ceea ce a urmat

Pe la sfârşitul anilor ’30, norii războiului începeau să se adune din nou. Dennis, fratele meu mai mic decât mine cu zece ani, fusese scutit de serviciul militar cu condiţia să rămână în serviciul său laic. Niciodată nu se arătase prea interesat de adevăr, aşa că eu şi soţul meu i-am rugat pe nişte pionieri locali, Rupert Bradbury şi fratele său David, să-l viziteze. Ei l-au vizitat şi au studiat Biblia cu el. Dennis s-a botezat în 1942. Mai târziu a intrat în serviciul de pionier, iar în 1957 a fost numit supraveghetor itinerant.

În 1938 s-a născut fiica noastră, Elizabeth, şi, pentru a satisface nevoile familiei, Zanoah a lărgit rulota. În 1942, când s-a născut cea de-a doua fiică a noastră, Eunice, părea înţelept să ne căutăm o locuinţă mai stabilă. Din acest motiv, Zanoah a întrerupt pionieratul pentru câţiva ani şi ne-am mutat într-o casă mică, situată în apropiere de Wrexham. Mai târziu ne-am stabilit în Middlewich, aflat în comitatul învecinat, Cheshire. Aici, iubitul meu soţ a murit în 1956.

Cele două fiice ale noastre au devenit evanghelizatoare cu timp integral şi au căsnicii fericite. Eunice şi soţul ei, care slujeşte ca bătrân, activează şi acum ca pionieri speciali în Londra. Soţul lui Elizabeth este şi el bătrân de congregaţie. Faptul că ei, copiii lor şi cei patru strănepoţi ai mei locuiesc aproape de mine, în Preston (Lancashire), mă bucură mult.

Sunt recunoscătoare că, pentru a ajunge la Sala Regatului, trebuie doar să ies din apartamentul meu şi să traversez strada. În ultimii ani m-am asociat cu un grup ce vorbeşte limba gujarati, grup care se întruneşte tot la această sală. Nu mi-a fost uşor să învăţ această limbă deoarece acum am probleme cu auzul. Uneori îmi este greu să aud şi să înţeleg multe dintre tonalităţile vocii, cum pot face tinerii. Însă este o încercare interesantă.

Reuşesc încă să predic de la uşă la uşă şi să conduc studii biblice la mine acasă. Când prietenii vin să mă viziteze, îmi face întotdeauna plăcere să le povestesc unele întâmplări din trecut. Sunt atât de recunoscătoare pentru preţioasele mele amintiri legate de binecuvântările primite de-a lungul celor aproape 90 de ani în care m-am asociat cu poporul lui Iehova!

[Note de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 25]

Invitaţie anunţând cuvântarea biblică „Milioane de oameni care trăiesc acum nu vor muri niciodată“, cuvântare pe care am audiat-o în 14 mai 1922

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Cu Zanoah în 1933, la scurt timp după căsătoria noastră

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Lângă „Elisabeta“, rulota construită de soţul meu