„Salvarea îi aparţine lui Iehova“

CÂND ţara lor trece printr-o perioadă de criză, iar situaţia mondială este tensionată, oamenii îşi pun speranţa în guverne, gândindu-se că ele le-ar putea oferi siguranţă. La rândul lor, guvernele accelerează derularea unor programe care au menirea de a încuraja masele să-şi unească forţele într-un efort comun. Cu cât aceste programe reuşesc să trezească mai mult sentimentele de dragoste faţă de patrie, cu atât festivităţile patriotice au loc mai des şi sunt mai entuziaste.

Într-un moment de criză naţională, fervoarea patriotică îi face pe oameni să se simtă uniţi şi puternici şi promovează solidaritatea şi spiritul civic. Cu toate acestea, „la fel ca oricare alt sentiment, patriotismul poate scăpa repede de sub control“, se spune într-un articol din The New York Times Magazine, deoarece, „odată dezlănţuit, poate îmbrăca forme foarte neplăcute“. Manifestările de patriotism pot duce la încălcarea drepturilor civile şi a libertăţii religioase a anumitor cetăţeni ai ţării. Îndeosebi creştinii adevăraţi pot fi supuşi la presiuni pentru a face compromis şi a-şi încălca principiile. Ce conduită adoptă ei când se creează un asemenea climat? Ce principii biblice îi ajută să acţioneze cu înţelepciune şi să-şi păstreze integritatea faţă de Dumnezeu?

„Să nu te pleci înaintea lor“

Uneori, oamenii îşi exprimă dragostea faţă de patrie prin salutarea drapelului. Pe unele drapele există reprezentări ale unor lucruri din cer, cum ar fi stelele, precum şi ale unor lucruri de pe pământ. Dumnezeu a arătat care este punctul său de vedere cu privire la faptul de a ne pleca în faţa unor astfel de obiecte când a poruncit poporului său: „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini [să nu te pleci, NW] înaintea lor şi să nu le slujeşti; căci Eu, DOMNUL, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos [care pretinde devoţiune exclusivă, NW]“. — Exodul 20:4, 5.

Pot constitui salutarea drapelului sau îngenuncherea în faţa lui într-adevăr o încălcare a poruncii de a-i acorda lui Iehova Dumnezeu devoţiune exclusivă? Este adevărat, israeliţii din antichitate au avut ‘steaguri’ în jurul cărora se adunau în deşert diviziunile a câte trei triburi (Numeri 2:1, 2). Însă aceste ‘steaguri’ erau simple ‘semne’. Ele nu erau considerate sacre şi nu erau folosite în cadrul unor ceremonii. Ele aveau o valoare pur practică, indicând locul unde trebuia să se adune poporul.

Reprezentările heruvimilor din tabernacol şi din templul lui Solomon constituiau în principal o descriere a heruvimilor din cer (Exodul 25:18; 26:1, 31, 33; 1 Împăraţi 6:23, 28, 29; Evrei 9:23, 24). Ele erau simple reprezentări artistice şi nu aveau menirea de a fi venerate, ceea ce se observă din faptul că poporul, în general, nu avea acces la ele, iar îngerilor nu trebuie să li se aducă închinare. — Coloseni 2:18; Revelaţia 19:10; 22:8, 9.

Să ne gândim, de asemenea, la şarpele de bronz pe care l-a făcut profetul Moise în timpul  pribegiei israeliţilor prin pustie. Această reprezentare, sau imagine, a slujit ca simbol pentru israeliţi şi a avut o semnificaţie profetică (Numeri 21:4–9; Ioan 3:14, 15). Ea nu a fost venerată sau folosită ca obiect de cult. Totuşi, câteva secole mai târziu, israeliţii au comis greşeala de a se închina acestei imagini, pentru care au ars şi tămâie. Prin urmare, Ezechia, regele lui Iuda, a sfărâmat-o. — 2 Împăraţi 18:1–4.

Sunt drapelele naţionale simple semne care servesc unor scopuri practice? Ce simbolizează ele? Iată ce a declarat scriitorul Paul Williams: „Pentru naţionalişti drapelul este simbolul principal al credinţei şi slujeşte ca principal obiect de veneraţie“. În The Encyclopedia Americana se afirmă: „Drapelul, asemenea crucii, este sacru“. Drapelul este simbolul Statului. Prin urmare, faptul de a ne pleca în faţa lui sau de a-l saluta este un serviciu religios prin care manifestăm veneraţie faţă de Stat. Prin aceasta am atribui Statului meritul de salvator şi am încălca ceea ce spune Biblia despre idolatrie.

În Scripturi se spune în mod clar: „Salvarea îi aparţine lui Iehova“ (Psalmul 3:8, NW). Nu trebuie să atribuim meritul de a ne salva unor instituţii umane sau simbolurilor lor. Apostolul Pavel i-a îndemnat pe colaboratorii săi creştini: „Iubiţii mei, fugiţi de idolatrie“ (1 Corinteni 10:14). Creştinii din secolul I nu participau la ceremoniile prin care se aducea închinare Statului. În cartea Those About to Die (În faţa morţii), Daniel Mannix remarcă: „Creştinii refuzau . . . să aducă ofrande geniului împăratului [roman] — ceea ce ar echivala în prezent cu refuzul de a saluta drapelul“. Creştinii adevăraţi de azi procedează la fel. Întrucât doresc să-i acorde lui Iehova devoţiune exclusivă, ei refuză să salute drapelul vreunei naţiuni. Procedând astfel, îl pun pe Dumnezeu pe primul plan în viaţă, manifestând, în acelaşi timp, respect faţă de guverne şi conducătorii lor. Cu certitudine, ei recunosc că au obligaţia de a se supune „autorităţilor superioare“ guvernamentale (Romani 13:1–7). Totuşi, ce spune Biblia cu privire la intonarea cântecelor patriotice, cum ar fi imnul naţional?

Ce sunt imnurile naţionale?

„Imnurile naţionale sunt o expresie a sentimentului patriotic, prin care adesea se invocă divinitatea pentru a îndruma şi a ocroti poporul sau conducătorii lui“, se menţionează în The Encyclopedia Americana. Imnul naţional este, de fapt, o odă sau o rugă în favoarea naţiunii. De obicei, cererile au în vedere prosperitatea şi trăinicia neamului. Ar trebui adevăraţii creştini să nutrească astfel de sentimente reverenţioase?

Profetul Ieremia a trăit în mijlocul unor oameni care pretindeau că-i slujesc lui Dumnezeu. Totuşi, Iehova i-a poruncit: „Nu te ruga pentru poporul acesta, nu înălţa nici cereri, nici rugăciuni pentru ei şi nu mijloci pe lângă Mine; căci nu te voi asculta!“ (Ieremia 7:16; 11:14; 14:11). De ce a primit Ieremia această poruncă? Deoarece în societatea israelită furtul, crima, adulterul, jurămintele mincinoase şi idolatria erau la ordinea zilei. — Ieremia 7:9.

Isus Cristos a stabilit un precedent când a spus: „Mă rog nu pentru lume, ci pentru aceia pe care mi i-ai dat“ (Ioan 17:9). Conform Scripturilor, „întreaga lume zace în puterea celui rău“ şi, prin urmare, va „trece“ (1 Ioan 2:17; 5:19). Aşadar, cum ar putea adevăraţii creştini să se roage pentru prosperitatea şi trăinicia acestui sistem?

Bineînţeles, nu toate imnurile naţionale cuprind rugi adresate lui Dumnezeu. „Imnurile naţionale dau glas unei mari varietăţi de sentimente, de la rugăciuni în favoarea monarhului la elogierea unor bătălii sau răscoale de mare importanţă pentru popor . . . şi la exprimări ale sentimentului patriotic“, se spune în Encyclopædia Britannica. Însă ar putea cei care doresc să-i placă lui Dumnezeu să elogieze războaiele şi revoluţiile vreunei naţiuni? Referitor la adevăraţii închinători, Isaia a profeţit: „Din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug şi din suliţele lor cosoare“ (Isaia 2:4). Iar apostolul Pavel  a scris: „Deşi umblăm în carne, nu purtăm război potrivit cu ceea ce suntem în carne. Căci armele războiului nostru nu sunt carnale“. — 2 Corinteni 10:3, 4.

Imnurile de stat exprimă adesea sentimente de mândrie naţională şi susţin superioritatea unei naţiuni. Biblia nu aprobă acest lucru. În discursul pe care l-a rostit la Areopag, apostolul Pavel a spus: „[Iehova Dumnezeu] a făcut dintr-un singur om fiecare naţiune a oamenilor, ca să locuiască pe întreaga suprafaţă a pământului“ (Faptele 17:26). Iar apostolul Petru a afirmat: „Dumnezeu nu este părtinitor, ci . . ., în orice naţiune, omul care se teme de el şi practică dreptatea este demn de a fi acceptat de el“. — Faptele 10:34, 35.

Înţelegând cerinţele biblice, mulţi oameni iau decizia de a nu saluta drapelul sau de a nu intona cântece patriotice. Însă cum procedează ei când se află în astfel de situaţii?

Un refuz plin de respect

Urmărind consolidarea imperiului, Nebucadneţar, rege al Babilonului antic, a ridicat o uriaşă imagine de aur în câmpia Dura. Apoi el a organizat o festivitate de inaugurare la care i-a invitat pe satrapi, pe prefecţi, pe guvernatori, pe consilieri, precum şi pe alţi demnitari. Când avea să înceapă muzica, toţi trebuiau să se plece şi să se închine imaginii. Printre cei care trebuiau să fie prezenţi cu acea ocazie se aflau şi trei tineri evrei: Şadrac, Meşac şi Abed-Nego. Cum au demonstrat ei că nu luau parte la această sărbătoare religioasă? Când a început muzica şi toţi cei prezenţi s-au prosternat în faţa imaginii, cei trei evrei au rămas în picioare. — Daniel 3:1–12.

În prezent, drapelul este salutat de obicei cu braţul întins ori cu mâna la tâmplă sau pe inimă. Uneori trebuie adoptată o anumită poziţie a corpului. În unele ţări, elevilor li se cere la şcoală să îngenuncheze în faţa drapelului sau să-l sărute. Stând în picioare în linişte când ceilalţi salută drapelul, adevăraţii creştinii arată în mod clar că sunt observatori plini de respect.

Însă ce se poate spune despre ceremoniile de înălţare a drapelului, la care simplul fapt de a sta în picioare este o dovadă că persoana participă la festivitate? De exemplu, să  presupunem că un elev este desemnat să reprezinte întreaga şcoală la salutarea drapelului afară, la locul unde acesta este înălţat, timp în care ceilalţi elevi trebuie să stea în poziţie de drepţi în sălile de clasă. În situaţia dată, simplul fapt de a sta în picioare este o dovadă a consimţământului de a fi reprezentat la salutarea drapelului de elevul desemnat. Prin urmare, cei ce stau în picioare participă la ceremonie. Aşa stând lucrurile, cei care doresc să fie simpli observatori, plini de respect, vor rămâne aşezaţi. Însă ce se poate face dacă toată clasa este deja în picioare când începe ceremonia? În acest caz, dacă rămânem în picioare nu înseamnă că participăm la festivitate.

Dar cum poate proceda un elev căruia i se cere doar să ţină drapelul — într-o paradă, în clasă sau în altă parte — ca ceilalţi să-l poată saluta. În loc ‘să fugă de idolatrie’, potrivit poruncii biblice, o astfel de persoană ar avea chiar un rol central în desfăşurarea ceremoniei. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul marşurilor patriotice. Întrucât, participând la astfel de parade, adevăraţii creştini ar demonstra că şi ei consimt la omagiul adus cu acea ocazie, din motive de conştiinţă ei refuză să ia parte la ele.

Când se intonează imnul naţional, în general, oamenii demonstrează că împărtăşesc sentimentele exprimate în imn ridicându-se în picioare. În astfel de situaţii, creştinii rămân aşezaţi. Totuşi, dacă sunt deja în picioare când se începe intonarea imnului, nu e necesar să se aşeze, întrucât nu s-au ridicat în picioare special pentru intonarea imnului. În acelaşi timp însă, în cazul în care un colectiv trebuie să se ridice în picioare şi să cânte imnul, dacă creştinii doar se ridică, din respect, dar nu cântă, nu dovedesc că împărtăşesc sentimentele exprimate în cântec.

„Să aveţi o conştiinţă bună“

După ce a descris inutilitatea obiectelor de veneraţie făcute de oameni, psalmistul a spus: „Ca ei sunt cei ce-i fac, toţi cei ce se încred în  ei“ (Psalmul 115:4–8). E clar, aşadar, că orice loc de muncă ce presupune confecţionarea de obiecte de adoraţie, inclusiv drapele naţionale, este nepotrivit pentru închinătorii lui Iehova (1 Ioan 5:21). La locul de muncă, creştinii s-ar putea confrunta şi cu alte situaţii în care pot demonstra într-un mod plin de respect că nu se închină nici la drapel, nici la ce reprezintă acesta, ci se închină numai lui Iehova.

Unui salariat, de exemplu, i se poate cere să ridice drapelul pe o clădire sau să-l coboare. Fiecare poate decide cum să procedeze, în funcţie de modul în care vede personal situaţia. Dacă ridicarea drapelului sau coborârea lui se face în cadrul unei ceremonii la care asistenţa stă în poziţie de drepţi sau salută, persoana respectivă dovedeşte că participă la acea festivitate.

Însă, dacă înălţarea sau coborârea drapelului nu se face cu ocazia unei ceremonii, aceste acţiuni ar putea fi considerate simple sarcini de serviciu, la fel cum sunt şi pregătirile pentru o nouă zi de lucru într-o clădire, descuierea sau încuierea uşilor şi deschiderea sau închiderea ferestrelor. În astfel de situaţii, drapelul reprezintă, pur şi simplu, emblema Statului, iar înălţarea sau coborârea lui alături de alte sarcini obişnuite sunt decizii personale bazate pe conştiinţa instruită biblic (Galateni 6:5). Unii, ascultându-şi conştiinţa, ar putea decide să-l roage pe şeful lor să folosească pe altcineva pentru efectuarea acestor sarcini. Altor creştini conştiinţa le permite, probabil, să ridice şi să coboare drapelul atât timp cât nu are loc nici o ceremonie. Indiferent ce decizie iau, adevăraţii închinători trebuie ‘să aibă o conştiinţă bună’ în faţa lui Dumnezeu. — 1 Petru 3:16.

Biblia nu interzice faptul de a intra sau de a lucra într-o clădire publică pe care este arborat drapelul naţional, cum ar fi primăriile şi şcolile. Drapelul poate apărea şi pe mărcile poştale, pe numărul de înmatriculare al automobilelor sau pe alte obiecte produse de stat. Dacă cineva foloseşte astfel de obiecte, nu înseamnă că participă la acte de devoţiune. Ceea ce ne interesează pe noi nu este simpla prezenţă a unui drapel, sau a unei reprezentări a lui, ci modul cum acţionăm faţă de el.

Drapelul este adesea expus la ferestre, la uşi, la maşini, la birouri sau în alte părţi. De asemenea, există articole de îmbrăcăminte pe care este imprimat motivul drapelului. În unele ţări este interzisă purtarea acestor articole de îmbrăcăminte. Însă, chiar dacă aceasta nu ar fi o încălcare a legii, ce poziţie ar demonstra cineva faţă de lume dacă ar purta aşa ceva? Referitor la continuatorii săi, Isus Cristos a spus: „Ei nu fac parte din lume, aşa cum eu nu fac parte din lume“ (Ioan 17:16). Nu trebuie trecut cu vederea nici efectul pe care acest lucru l-ar putea avea asupra colaboratorilor în credinţă. Ar putea leza conştiinţa unora, slăbindu-le hotărârea de a rămâne fermi în credinţă? Pavel i-a sfătuit pe creştini: „Să vă asiguraţi de lucrurile mai importante, aşa încât să fiţi fără cusur şi să nu-i faceţi pe alţii să se poticnească“. — Filipeni 1:10.

„Blajin faţă de toţi“

Pe măsură ce situaţia lumii în aceste „timpuri critice“ se înrăutăţeşte, sentimentele patriotice se manifestă, după câte se pare, din ce în ce mai pregnant (2 Timotei 3:1). Fie ca aceia care îl iubesc pe Dumnezeu să nu uite niciodată că salvarea îi aparţine numai lui Iehova. El merită devoţiune exclusivă. Când li s-a cerut să facă ceva ce era în contradicţie cu voinţa lui Iehova, apostolii lui Isus au spus: „Trebuie să ascultăm mai degrabă de Dumnezeu ca stăpânitor decât de oameni“. — Faptele 5:29.

„Un sclav al Domnului nu trebuie să se certe, a scris apostolul Pavel, ci să fie blajin faţă de toţi“ (2 Timotei 2:24). Aşadar, creştinii se străduiesc să fie paşnici, plini de respect şi blajini în timp ce îşi ascultă glasul conştiinţei instruite pe baza Bibliei când iau decizii personale cu privire la salutarea drapelului şi la intonarea imnului naţional.

[Legenda ilustraţiei de la pagina 23]

În mod ferm, dar respectuos, trei evrei au ales să facă ceea ce-i place lui Dumnezeu

[Legenda fotografiei de la pagina 24]

Cum trebuie un creştin să se comporte în timpul unei ceremonii patriotice?