Să proclamăm cu toţii gloria lui Iehova

„Daţi DOMNULUI slavă [glorie, NW] şi tărie. Daţi DOMNULUI slava [gloria, NW] cuvenită Numelui Său!“ — PSALMUL 96:7, 8.

1, 2. Cine îi aduce laude lui Iehova, şi cine sunt îndemnaţi să se alăture acestei proclamări?

TÂNĂRUL David păştea oile tatălui său, Isai, pe păşunile pustii din preajma Betleemului. De multe ori, în timp ce avea grijă de turmele tatălui său, el trebuie să fi privit cu uimire întinderea nemărginită a cerului înstelat în liniştea nopţii. Fără îndoială, aceste momente îi erau încă vii în minte când, sub inspiraţie divină, a compus şi a cântat frumoasele cuvinte ale Psalmului 19: „Cerurile spun slava [proclamă gloria, NW] lui Dumnezeu şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui. Răsunetul lor străbate tot pământul şi glasul lor până la marginile lumii“. — Psalmul 19:1, 4.

² Fără glas, fără cuvinte, cerurile impresionante create de Iehova proclamă gloria sa zi de zi, noapte de noapte. Creaţia proclamă neîncetat gloria lui Dumnezeu, iar omul care contemplă această mărturie tăcută ce ajunge pe „tot pământul“, la toţi locuitorii lui, îşi dă seama cât e de neînsemnat. Totuşi, mărturia tăcută a creaţiei nu este suficientă. Oamenii fideli sunt îndemnaţi să-şi unească glasul în această proclamare. Adresându-se închinătorilor loiali ai lui Dumnezeu, un psalmist anonim a spus sub inspiraţie divină: „Daţi DOMNULUI slavă [glorie, NW] şi tărie. Daţi DOMNULUI slava [gloria, NW] cuvenită Numelui Său!“ (Psalmul 96:7, 8). Cei ce sunt în relaţii strânse cu Iehova răspund cu bucurie la acest îndemn. Dar ce înseamnă a-i da glorie lui Dumnezeu?

3. De ce îi dau oamenii glorie lui Dumnezeu?

³ Cuvintele nu sunt de ajuns. Israeliţii din zilele lui Isaia îl glorificau pe Dumnezeu cu buzele, dar majoritatea nu erau sinceri. Prin intermediul lui Isaia, Iehova a spus: „Poporul acesta se apropie de Mine cu gura, Mă cinsteşte [glorifică, NW] cu buzele, dar inima lui este departe de Mine“ (Isaia 29:13). Orice cuvânt de laudă rostit de aceşti oameni era lipsit de sens. Pentru a avea sens, laudele trebuie să izvorască dintr-o inimă plină de iubire pentru Iehova şi dintr-o recunoaştere sinceră a gloriei sale incomparabile.  Iehova este unicul Creator. El este Cel Atotputernic, Cel Drept, personificarea iubirii. El este sursa salvării noastre şi Suveranul legitim căruia orice fiinţă din cer şi de pe pământ îi datorează supunere (Revelaţia 4:11; 19:1). Dacă credem cu adevărat aceste lucruri, să-l glorificăm din toată inima!

4. Potrivit cuvintelor lui Isus, cum îl putem glorifica pe Dumnezeu?

⁴ Isus Cristos ne-a arătat cum să-l glorificăm pe Dumnezeu. El a spus: „Tatăl meu este glorificat în aceasta: că voi continuaţi să daţi mult rod şi că vă dovediţi discipolii mei“ (Ioan 15:8). Cum dăm noi mult rod? În primul rând, participând din toată inima la predicarea ‘veştii bune a regatului’, alăturându-ne astfel tuturor lucrurilor create care „vorbesc“ despre ‘calităţile invizibile’ ale lui Dumnezeu (Matei 24:14; Romani 1:20). În plus, cu toţii contribuim — direct sau indirect — la facerea de discipoli ce se alătură corului care îl laudă pe Iehova Dumnezeu. În al doilea rând, noi cultivăm rodul produs în noi de spiritul sfânt şi ne străduim să imităm calităţile inegalabile ale lui Iehova Dumnezeu (Galateni 5:22, 23; Efeseni 5:1; Coloseni 3:10). Ca urmare, conduita noastră de zi cu zi îl glorifică pe Dumnezeu.

„Pe tot pământul“

5. Arătaţi cum a accentuat Pavel responsabilitatea creştinilor de a-l glorifica pe Dumnezeu vorbindu-le altora despre credinţa lor.

⁵ În scrisoarea adresată romanilor, Pavel a accentuat responsabilitatea creştinilor de a-l glorifica pe Dumnezeu vorbindu-le altora despre credinţa lor. Un mesaj fundamental al cărţii biblice Romani este că numai cei ce exercită credinţă în Isus Cristos pot fi salvaţi. În capitolul 10 al scrisorii sale, Pavel a arătat că evreii din zilele sale încercau încă să fie declaraţi drepţi prin respectarea Legii mozaice, deşi „Cristos [era] sfârşitul Legii“. Prin urmare, Pavel spune: „Dacă declari public acest «cuvânt din propria ta gură», că Isus este Domn, şi exerciţi credinţă în inima ta că Dumnezeu l-a sculat din morţi, vei fi salvat“. De atunci încolo „nu [mai era] nici o deosebire între iudeu şi grec, fiindcă deasupra tuturor este acelaşi Domn, care este bogat faţă de toţi aceia care îl invocă. Fiindcă «oricine va invoca numele lui Iehova va fi salvat»“. — Romani 10:4, 9–13.

6. Cum a aplicat Pavel Psalmul 19:4?

⁶ Apoi, Pavel pune câteva întrebări logice: „Cum îl vor invoca pe cel în care nu şi-au pus credinţa? Şi cum îşi vor pune credinţa în cel despre care n-au auzit? Şi cum vor auzi fără cineva care să predice“ (Romani 10:14). Referitor la israeliţi, Pavel spune: „Nu toţi au ascultat de vestea bună“. De ce n-au ascultat israeliţii? Nu pentru că nu ar fi avut posibilitatea să audă vestea bună, ci pentru că le-a lipsit credinţa. Pavel arată acest lucru citând Psalmul 19:4 pe care îl aplică la lucrarea de predicare creştină, şi nu la mărturia tăcută a creaţiei. El spune: „De fapt, iată, «pe tot pământul a ieşit sunetul lor şi până la extremităţile pământului locuit declaraţiile lor»“ (Romani 10:16, 18). Da, aşa cum creaţia neînsufleţită îl glorifică pe Iehova, creştinii din secolul I au predicat pretutindeni vestea bună a salvării şi astfel l-au lăudat pe Dumnezeu „pe tot pământul“. Pavel a arătat şi în scrisoarea către coloseni cât de mult se răspândise vestea bună. El a afirmat că fusese predicată „în toată creaţia de sub cer“. — Coloseni 1:23.

Martori zeloşi

7. Potrivit celor spuse de Isus, ce responsabilitate au creştinii?

⁷ Se pare că Pavel a scris scrisoarea către coloseni după 27 de ani de la moartea lui Isus  Cristos. Dar cum a fost posibil ca lucrarea de predicare să se extindă până la Colose într-un timp relativ scurt? Acest lucru s-a întâmplat deoarece creştinii din secolul I erau zeloşi, iar Iehova le-a binecuvântat zelul. Isus prezisese că discipolii săi aveau să fie predicatori activi. El a spus: „Trebuie mai întâi ca vestea bună să fie predicată în toate naţiunile“ (Marcu 13:10). Isus a adăugat la această profeţie porunca din ultimele versete ale evangheliei lui Matei: „Duceţi-vă deci şi faceţi discipoli din oameni ai tuturor naţiunilor, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al spiritului sfânt, învăţându-i să respecte tot ce v-am poruncit“ (Matei 28:19, 20). La scurt timp după înălţarea lui Isus la cer, continuatorii săi au început să acţioneze potrivit acestor cuvinte.

8, 9. Potrivit relatării din cartea Faptele, cum au reacţionat creştinii la porunca lui Isus?

⁸ După revărsarea spiritului sfânt la Penticosta din anul 33 e.n., primul lucru pe care l-au făcut continuatorii loiali ai lui Isus a fost să iasă şi să predice, vorbindu-le mulţimilor din Ierusalim „despre lucrurile magnifice ale lui Dumnezeu“. Predicarea lor a fost deosebit de eficientă şi „aproximativ trei mii de suflete“ s-au botezat. Discipolii au continuat plini de zel să-l laude pe Dumnezeu în public, cu rezultate excelente. — Faptele 2:4, 11, 41, 46, 47.

⁹ Activitatea acelor creştini a ajuns în scurt timp în atenţia conducătorilor religioşi. Tulburaţi de francheţea lui Petru şi a lui Ioan, ei le-au poruncit celor doi apostoli să nu mai predice. Apostolii au răspuns: „Noi nu putem înceta să vorbim despre lucrurile pe care le-am văzut şi le-am auzit“. După ce au fost ameninţaţi şi apoi eliberaţi, Petru şi Ioan s-au întors la fraţi şi s-au rugat împreună lui Iehova. Plini de curaj, ei i-au cerut lui Iehova: „Fă ca sclavii tăi să continue să spună cuvântul tău cu toată îndrăzneala“. — Faptele 4:13, 20, 29.

10. Ce opoziţie au întâmpinat creştinii adevăraţi, şi cum au reacţionat ei?

¹⁰ Rugăciunea lor a fost în armonie cu voinţa lui Iehova, lucru ce a devenit evident puţin mai târziu. Apostolii au fost arestaţi, dar apoi au fost eliberaţi în mod miraculos de un înger. Îngerul le-a spus: „Duceţi-vă şi, stând în templu, continuaţi să spuneţi poporului toate cuvintele despre viaţa aceasta“ (Faptele 5:18–20). Dat fiind că apostolii au ascultat, Iehova a continuat să-i binecuvânteze. Prin urmare, „în fiecare zi, în templu şi din casă în casă, continuau fără încetare să predea şi să anunţe vestea bună  despre Cristosul, Isus“ (Faptele 5:42). Evident, opoziţia cruntă nu a putut nicidecum să-i împiedice pe continuatorii lui Isus să-i dea glorie în public lui Dumnezeu.

11. Care a fost atitudinea creştinilor din secolul I faţă de lucrarea de predicare?

¹¹ Nu după mult timp, Ştefan a fost arestat şi lapidat. După moartea lui s-a stârnit o persecuţie cruntă în Ierusalim, şi toţi discipolii, cu excepţia apostolilor, au fost nevoiţi să fugă. S-au descurajat ei din cauza persecuţiei? Absolut deloc. Iată ce citim: „Cei care fuseseră împrăştiaţi străbăteau ţara, anunţând vestea bună a cuvântului“ (Faptele 8:1, 4). Un asemenea zel pentru proclamarea gloriei lui Dumnezeu s-a remarcat de repetate ori. În Faptele, capitolul 9, citim că, în timp ce se îndrepta spre Damasc pentru a stârni un nou val de persecuţii împotriva discipolilor, fariseul Saul din Tars l-a văzut într-o viziune pe Isus şi a orbit. În Damasc, Anania i-a redat vederea lui Saul în mod miraculos. Care a fost primul lucru pe care l-a făcut apoi Saul — cunoscut mai târziu ca apostolul Pavel? Relatarea spune: „Imediat a început să-l predice în sinagogi pe Isus, declarând că Acesta este Fiul lui Dumnezeu“. — Faptele 9:20.

Toţi au luat parte la predicare

12, 13. a) Potrivit istoricilor, ce aspect remarcabil a caracterizat congregaţia creştină timpurie? b) În ce fel concordă cartea Faptele şi cuvintele apostolului Pavel cu afirmaţiile istoricilor?

¹² Este bine cunoscut faptul că toţi membrii congregaţiei creştine timpurii au participat la lucrarea de predicare. Iată ce scrie despre creştinii din acele vremuri istoricul Philip Schaff: „Fiecare congregaţie era o comunitate misionară şi fiecare credincios creştin era un misionar“ (History of the Christian Church). Iar W. Williams scrie: „Mărturia unanimă este că toţi creştinii din Biserica timpurie, îndeosebi cei care aveau darul carismatic [darurile spiritului], au predicat evanghelia“ (The Glorious Ministry of the Laity). Acelaşi scriitor susţine: „Isus nu a intenţionat niciodată ca predicarea să fie doar privilegiul unei clase ecleziastice“. Chiar şi Celsus, un duşman din trecut al creştinismului, a scris: „Cei ce prelucrau lâna, cizmarii, tăbăcarii, cei mai neinstruiţi şi mai simpli oameni erau predicatori zeloşi ai evangheliei“.

¹³ Exactitatea acestor afirmaţii reiese din relatarea istorică din cartea Faptele. La Penticosta din 33 e.n., după revărsarea spiritului sfânt, toţi discipolii, bărbaţi şi femei, au proclamat lucrurile magnifice ale lui Dumnezeu. După persecuţia stârnită în urma asasinării lui Ştefan, toţi creştinii care fugiseră din Ierusalim au răspândit vestea bună în lung şi-n lat. Aproximativ 28 de ani mai târziu, Pavel le scria tuturor creştinilor evrei, nu doar unei mici clase clericale, următoarele: „Prin intermediul lui să-i oferim întotdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă, adică rodul buzelor care fac o declaraţie publică pentru numele său“ (Evrei 13:15). Arătând cum privea el predicarea, Pavel a spus: „Dacă anunţ deci vestea bună, nu este pentru mine un motiv de laudă, căci îmi este impusă o necesitate. Într-adevăr, vai de mine dacă nu aş anunţa vestea bună!“ (1 Corinteni 9:16). Evident, toţi creştinii fideli din secolul I erau de aceeaşi părere.

14. Ce legătură există între credinţă şi predicare?

¹⁴ Da, un creştin adevărat trebuie să participe la predicare deoarece această activitate este indisolubil legată de credinţă. Pavel a spus: „Cu inima se exercită credinţă pentru dreptate, dar cu gura se face o declaraţie publică pentru salvare“ (Romani 10:10). Oare numai un mic grup de persoane din congregaţie — o aşa-zisă clasă clericală — exercită credinţă şi, prin urmare, are responsabilitatea de a predica? * Bineînţeles că nu! Toţi creştinii adevăraţi cultivă o credinţă vie în Domnul Isus Cristos şi se simt îndemnaţi să facă  o declaraţie publică a credinţei lor. Altminteri, credinţa lor ar fi moartă (Iacov 2:26). Întrucât toţi creştinii loiali din secolul I al erei noastre şi-au demonstrat credinţa în acest fel, s-a auzit un puternic strigăt de laudă la adresa numelui lui Iehova.

15, 16. Daţi exemple care arată că lucrarea de predicare a progresat în pofida problemelor.

¹⁵ În secolul I, Iehova şi-a binecuvântat poporul cu creştere în pofida problemelor din interiorul şi din exteriorul congregaţiei. De pildă, în Faptele, capitolul 6, citim despre o neînţelegere dintre credincioşii vorbitori de limbă ebraică şi cei de limbă greacă. Problema a fost rezolvată de apostoli. Ce s-a întâmplat după aceea? Relatarea biblică spune: „Cuvântul lui Dumnezeu continua să crească, iar numărul discipolilor se înmulţea foarte mult în Ierusalim; şi o mare mulţime de preoţi au început să asculte de credinţă“. — Faptele 6:7.

¹⁶ Mai târziu, au apărut unele tensiuni politice între Irod Agripa, regele Iudeii, şi oamenii din Tir şi din Sidon. Locuitorii acestor oraşe l-au flatat pe Irod cu cererile lor de pace şi, de aceea, Irod a rostit un discurs public. Mulţimea care se adunase a început să strige: „Glas de dumnezeu, nu de om!“ Numaidecât, îngerul lui Iehova l-a lovit pe Irod Agripa şi acesta a murit „pentru că nu-i dăduse glorie lui Dumnezeu“ (Faptele 12:20–23). Ce lovitură pentru cei care îşi puseseră speranţa în conducătorii umani (Psalmul 146:3, 4)! Însă creştinii au continuat să-l glorifice pe Iehova. Prin urmare, „cuvântul lui Iehova continua să crească şi să se răspândească“ în pofida instabilităţii politice. — Faptele 12:24.

Atunci şi acum

17. Ce au început să facă tot mai mulţi oameni în secolul I?

¹⁷ Da, congregaţia creştină care exista pe pământ în secolul I era alcătuită din lăudători activi şi zeloşi ai lui Iehova Dumnezeu. Toţi creştinii loiali luau parte la răspândirea veştii bune. Unii au întâlnit persoane receptive şi, aşa cum a spus Isus, le-au învăţat să asculte tot ce le poruncise el (Matei 28:19, 20). Drept rezultat, congregaţia a crescut şi tot mai multe persoane începeau să-i aducă laude lui Iehova, asemenea regelui David din vechime. Toţi erau în asentimentul psalmistului, care a scris sub inspiraţie divină: „Te voi lăuda din toată inima mea, Doamne, Dumnezeul meu, şi voi preamări [glorifica, NW] Numele Tău în veci. Căci mare este bunătatea Ta faţă de mine“. — Psalmul 86:12, 13.

18 a) Ce diferenţă s-a remarcat între congregaţia creştină din secolul I şi creştinătatea de azi? b) Ce se va analiza în articolul următor?

¹⁸ Având în vedere aceste lucruri, cuvintele profesorului de teologie Allison Trites dau de gândit. Comparând creştinătatea din zilele noastre cu creştinismul din secolul I, el a spus: „În bisericile de azi se înregistrează o creştere biologică (când copiii enoriaşilor adoptă aceeaşi credinţă ca şi părinţii lor) sau o creştere prin transfer (când cineva se transferă de la o biserică la alta). Însă, în cartea Faptele este vorba de o creştere prin convertire, întrucât biserica abia îşi începuse lucrarea“. Dar înseamnă aceasta oare că adevăratul creştinism nu se mai extinde aşa cum a spus Isus că ar trebui să se întâmple? Evident că nu aşa stau lucrurile. Creştinii adevăraţi de azi sunt la fel de zeloşi în a-i aduce laude lui Dumnezeu ca şi creştinii din secolul I. Vom înţelege şi mai bine acest lucru analizând articolul următor.

[Notă de subsol]

Puteţi să explicaţi?

• În ce moduri îl glorificăm pe Dumnezeu?

• Cum a aplicat Pavel textul din Psalmul 19:4?

• Ce legătură există între credinţă şi predicare?

• Ce aspect remarcabil a caracterizat congregaţia creştină din secolul I?

[Întrebări de studiu]

[Legenda fotografiei de la paginile 8, 9]

Cerurile atestă necontenit gloria lui Iehova

[Provenienţa fotografiei]

Prin amabilitatea Anglo-Australian Observatory, fotografie de David Malin

[Legenda fotografiilor de la pagina 10]

Lucrarea de predicare şi rugăciunea sunt într-o strânsă legătură