Relatare autobiografică

Deşi am fost orb, ochii mi s-au deschis!

RELATARE DE EGON HAUSER

După două luni de orbire fizică, ochii mi s-au deschis şi am înţeles adevărurile biblice pe care le ignorasem o viaţă întreagă.

CÂND privesc la cei peste 70 de ani care s-au scurs, pot spune că viaţa mi-a adus satisfacţii pe multe planuri. Dar dacă aş putea schimba ceva din tot ce-a fost, aş alege să-l fi cunoscut pe Iehova Dumnezeu mai devreme.

M-am născut în 1927 în Uruguay, o ţărişoară în formă de pară, situată între Argentina şi Brazilia, binecuvântată cu peisaje splendide ce mărginesc kilometri întregi de coastă a Atlanticului. Populaţia este alcătuită în principal din urmaşi ai imigranţilor italieni şi spanioli. Părinţii mei însă au fost unguri. Când eram mic, locuiam într-un cartier cu oameni modeşti, dar foarte uniţi. Nu aveam nevoie de încuietori la uşi sau de gratii la ferestre; nu existau prejudecăţi rasiale. Negri şi albi, străini şi localnici, eram cu toţii prieteni.

Părinţii mei erau membri activi ai Bisericii Catolice, iar eu, la vârsta de 10 ani, am devenit băiat de altar. Ajuns adult, am colaborat cu parohia locală şi am fost membru al unui grup cu care episcopul se consulta în problemele diocezei. Devenind apoi medic, am fost invitat la un seminar organizat de Biserica Catolică în Venezuela. Ca medici care ne specializam în ginecologie, cei din grupul nostru au fost însărcinaţi să studieze problema contraceptivelor orale apărute pe piaţă la vremea aceea.

 Primele impresii ca medicinist

În perioada studenţiei am fost mereu impresionat de înţelepciunea cu care e proiectat corpul uman. Eram uimit de capacitatea organismului de a se vindeca singur şi de a se reface în urma unei traume: de pildă, ficatul sau coastele pot creşte la loc, la mărimea normală, după ce a fost îndepărtată o parte din ele.

În acelaşi timp, am văzut cu întristare cum multe victime ale unor accidente grave au murit deoarece li s-a transfuzat sânge. Mi-aduc şi acum aminte cât de greu era să vorbeşti cu familiile pacienţilor care mureau din cauza complicaţiilor apărute în urma transfuziei. De cele mai multe ori, acestor rude nu li se dezvăluia adevărata cauză a morţii celui drag, ci li se spuneau alte motive. Deşi au trecut mulţi ani, încă îmi amintesc de sentimentul de nesiguranţă pe care îl aveam în ce priveşte transfuziile; în cele din urmă mi-am zis că ceva nu era în regulă cu această metodă. Dacă aş fi cunoscut atunci legea lui Dumnezeu privind sfinţenia sângelui, poate că aş fi înţeles de ce aveam acea reţinere. — Faptele 15:19, 20.

Satisfacţia de a-i ajuta pe oameni

Anii au trecut şi am ajuns chirurg şi director al unui spital din Santa Lucía. Lucram şi pentru Institutul Naţional de Biologie. Găseam multă satisfacţie în munca mea. Îi ajutam pe oameni să se vindece, le alinam suferinţele fizice; în multe cazuri salvam vieţi sau aduceam pe lume alte vieţi asistând mame la naştere. Din experienţă, înţelesesem că e bine să evit să transfuziile de sânge şi de aceea am făcut mii de operaţii fără transfuzii. Raţionamentul meu era că o hemoragie e ca apa care se scurge dintr-un butoi spart. Singura soluţie reală este să repari spărtura, nu să umpli întruna butoiul.

Îngrijesc pacienţi Martori

Am intrat în contact cu Martorii lui Iehova în anii ’60 când, la clinica noastră, au început să vină pacienţi Martori ca să fie operaţi fără sânge. Nu voi uita niciodată cazul unei pioniere (evanghelizatoare cu timp integral) pe nume Mercedes Gonzalez. Era atât de anemică încât medicii de la spitalul universitar nu au vrut s-o opereze, fiind siguri că n-o să reziste unei intervenţii chirurgicale. Deşi pierdea mult sânge, noi am operat-o. Intervenţia a reuşit, iar ea a continuat pionieratul încă treizeci şi ceva de ani până la vârsta de 86 de ani când a murit.

Am fost întotdeauna impresionat de iubirea şi interesul arătate de Martori faţă de fraţii lor creştini internaţi în spital. În timpul vizitelor mele la pacienţi, îmi plăcea să-i ascult vorbind despre convingerile lor şi primeam publicaţiile pe care mi le ofereau. Nici nu-mi închipuiam că, în curând, aveam să fiu nu numai medicul, ci şi fratele lor spiritual.

M-am apropiat şi mai mult de Martori căsătorindu-mă cu Beatriz, fiica unui pacient. Majoritatea membrilor familiei ei mergeau la întrunirile Martorilor lui Iehova, iar după căsătorie şi ea s-a botezat ca Martoră. Eu însă  eram complet absorbit de munca mea şi mă bucuram de un anumit prestigiu în lumea medicală. Părea că viaţa îmi oferea tot ce-mi doream. Dar nici nu bănuiam că în curând lumea mea avea să se năruie.

Mă confrunt cu necazuri

Unul dintre cele mai rele lucruri care i se pot întâmpla unui chirurg e să-şi piardă vederea. Asta mi s-a întâmplat mie. Pe neaşteptate am orbit. Aveam ruptură de retină la ambii ochi. Nu ştiam dacă-mi voi mai recăpăta vreodată vederea. După ce-am fost operat, stăteam în pat cu ambii ochi bandajaţi. Am căzut în depresie. Mă simţeam complet inutil şi neputincios şi mă hotărâsem să-mi pun capăt zilelor. Aflându-mă într-un salon la etaju 4, m-am dat jos din pat şi-am început să bâjbâi pe lângă perete ca să găsesc fereastra. Aveam de gând să mă arunc de la etaj. Totuşi, în loc să ajung la fereastră am nimerit pe coridorul spitalului, iar o infirmieră m-a adus înapoi în pat.

De atunci n-am mai încercat să mă sinucid, dar trăiam în continuare în întuneric. Eram deprimat şi irascibil. În perioada cât am fost orb i-am promis lui Dumnezeu că, dacă voi mai vedea vreodată, am să citesc Biblia din scoarţă-n scoarţă. În cele din urmă, vederea mi-a revenit parţial şi am putut să citesc din nou. Dar nu mai puteam profesa ca medic-chirurg. În Uruguay însă e o zicală „No hay mal que por bien no venga“, adică „Tot răul spre bine“. În curând aveam să trăiesc adevărul acestor cuvinte.

Încep cu stângul

Voiam să cumpăr un exemplar cu caractere mari al The Jerusalem Bible, dar am aflat că Martorii lui Iehova aveau o Biblie mai puţin scumpă, iar un Martor tânăr s-a oferit să mi-o aducă. Dimineaţa următoare, tânărul se afla la uşa noastră cu Biblia. Soţia mea i-a deschis şi a stat puţin de vorbă cu el. Lipsit de politeţe, am strigat din casă că dacă a primit banii pe Biblie, nu mai avea ce căuta la uşa mea. I-am spus să plece, ceea ce, evident, a şi făcut. Nici nu mă gândeam că, în scurtă vreme, acest tânăr avea să joace un rol esenţial în viaţa mea.

Într-o zi i-am făcut soţiei mele o promisiune pe care nu mi-am putut-o ţine. În schimb, ca să-i fac pe plac, i-am spus că o să merg cu ea la Comemorarea anuală a morţii lui Isus Cristos. În ziua Comemorării, mi-am amintit de promisiune şi am asistat la eveniment. Amabilitatea cu care am fost primit şi atmosfera de prietenie care domnea acolo m-au impresionat. Când a început cuvântarea am constatat cu uimire că vorbitorul era chiar tânărul căruia-i strigasem să plece de la uşa mea. Cuvântarea lui m-a mişcat profund şi mi-a părut foarte rău pentru felul în care-l tratasem. Ce puteam face?

I-am spus soţiei mele să-l invite la cină, dar ea mi-a zis: „Nu crezi c-ar fi mai potrivit să-l inviţi chiar tu? Stai aici şi el va veni la noi“. A avut dreptate. Tânărul a venit să ne salute şi a acceptat bucuros invitaţia noastră.

Discuţia pe care am avut-o în seara când a venit la cină a însemnat începutul multor schimbări în viaţa mea. El mi-a prezentat cartea Adevărul care conduce la viaţă veşnică *, iar eu i-am arătat că am şase exemplare: le primisem la spital de la pacienţii Martori, dar nu le citisem niciodată. În timpul cinei şi după aceea am pus întrebare după întrebare, iar el mi-a răspuns la toate cu ajutorul Bibliei. Discuţia a durat până spre dimineaţă. Înainte de a pleca, tânărul mi-a propus să studieze cu mine cartea Adevărul. Am terminat-o după trei luni şi am continuat studiul cu cartea „Babilonul cel Mare a căzut! Regatul lui Dumnezeu guvernează!“ * (engl.). Apoi  mi-am dedicat viaţa lui Iehova Dumnezeu şi m-am botezat.

Din nou util

Orbirea fizică mi-a deschis „ochii inimii“ şi am înţeles adevărurile Bibliei pe care le ignorasem atâta vreme (Efeseni 1:18). Faptul că l-am cunoscut pe Dumnezeu şi scopul său iubitor mi-a schimbat total viaţa. Mă simt din nou util şi fericit. Acum îi ajut pe oameni din punct de vedere fizic, ca să trăiască câţiva ani în plus în acest sistem, dar şi din punct de vedere spiritual, ca să trăiască veşnic în lumea nouă.

Sunt mereu la curent cu noutăţile din medicină, dar în acelaşi timp fac şi cercetări în ce priveşte riscurile transfuziilor de sânge, terapiile alternative, drepturile pacienţilor şi bioetica. Am avut ocazia de a prezenta aceste informaţii în faţa medicilor locali când am fost invitat să fac expuneri pe aceste teme la seminarii medicale. În 1994 am participat la primul congres pe tema terapiei fără sânge desfăşurat la Rio de Janeiro, Brazilia, unde am vorbit despre intervenţia în caz de hemoragie. O parte din informaţiile prezentate le publicasem în revista medicală Hemoterapia, într-un articol intitulat „Una propuesta: Estrategias para el Tratamiento de las Hemorragias“ („O propunere privind strategiile în tratamentul hemoragiei“).

Rămân integru în pofida presiunilor

Când mi-am început cariera de medic, rezervele mele faţă de transfuziile de sânge aveau la bază cunoştinţe ştiinţifice. Însă, când am suferit un infarct sever, fiind eu însumi pacient, mi-am dat seama că e cu totul altceva să refuzi transfuziile şi să rămâi integru în pofida presiunilor puternice din partea medicilor. Două ore a trebuit să-mi susţin poziţia în faţa unui chirurg. Era fiul unor buni prieteni ai mei şi mi-a spus că nu mă va lăsa să mor dacă va considera că o transfuzie de sânge mă poate salva. M-am rugat în gând lui Iehova şi i-am cerut să-l ajute pe medic să-mi înţeleagă poziţia şi să mi-o respecte chiar dacă nu era de acord cu ea. În cele din urmă, medicul mi-a promis că o să ţină cont de dorinţa mea.

Altă dată a trebuit să mi se extirpe o tumoare mare de la prostată. S-a produs o hemoragie. A trebuit din nou să explic motivele pentru care refuzam transfuzia. Deşi am pierdut aproape două treimi din sânge, personalul medical mi-a respectat decizia.

O schimbare de atitudine

Ca membru al Asociaţiei Internaţionale de Bioetică, am avut satisfacţia de a vedea o schimbare în atitudinea medicilor şi a autorităţilor faţă de drepturile pacienţilor. Medicii nu mai au o atitudine paternalistă, ci respectă consimţământul în cunoştinţă de cauză. Ei le permit acum pacienţilor să-şi exprime punctul de vedere în alegerea tratamentului. Martorii lui Iehova nu mai sunt consideraţi nişte fanatici care nu merită atenţia medicilor, ci, mai degrabă, nişte pacienţi informaţi ale căror drepturi trebuie respectate. În cadrul unor seminarii medicale şi al unor emisiuni televizate, profesori binecunoscuţi au făcut comentarii de genul: „Graţie eforturilor Martorilor lui Iehova, înţelegem acum . . .“ sau „De la Martorii lui Iehova am învăţat . . .“ ori „Martorii ne-au învăţat cum să facem îmbunătăţiri“.

 S-a spus că viaţa e mai presus de orice, întrucât, fără viaţă, libertatea şi demnitatea nu ar avea nici un sens. Acum însă mulţi acceptă un concept juridic superior, recunoscând că fiecare individ este stăpânul propriilor sale drepturi şi este singurul care hotărăşte ce drepturi trebuie să aibă prioritate într-o anumită situaţie. Astfel, demnitatea, libertatea de alegere şi convingerile religioase devin prioritare. Pacientul are dreptul să decidă asupra sănătăţii sale. Serviciul de Informaţii Sanitare înfiinţat de Martorii lui Iehova a ajutat mulţi medici să înţeleagă aceste chestiuni.

Cu sprijinul permanent al familiei mele am putut să fiu util în serviciul lui Iehova şi, de asemenea, să slujesc ca bătrân de congregaţie. Aşa cum am spus la început, cel mai mult regret că nu l-am cunoscut pe Iehova mai devreme. Totuşi, îi sunt foarte recunoscător că mi-a deschis ochii şi am înţeles minunata speranţă de-a trăi sub Regatul lui Dumnezeu, unde „nici un locuitor nu zice: «Sunt bolnav!»“. — Isaia 33:24. *

[Note de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 24]

La 30 de ani, când lucram la Spitalul Santa Lucía

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Cu soţia mea, Beatriz, în 1995