„Fiţi ospitalieri unii cu alţii“

FIVI, o creştină din secolul I, era în impas. Călătorea de la Chencrea, Grecia, la Roma şi nu cunoştea nici un creştin în acest oraş (Romani 16:1, 2). „Lumea romană [din acele vremuri] era o lume violentă şi rea“, spune Edgar Goodspeed, un traducător al Bibliei, „şi era bine ştiut că hanurile nu erau locuri potrivite pentru o femeie cu norme morale, cu atât mai mult pentru o creştină“. Aşadar, unde avea să găsească găzduire Fivi?

În timpurile biblice, oamenii călătoreau foarte mult. Şi Isus Cristos şi discipolii au călătorit pentru a predica vestea bună în toată Iudeea şi Galileea. La scurtă vreme, misionari creştini precum Pavel au dus mesajul Regatului în diferite părţi ale bazinului mediteranean, chiar până la Roma, capitala Imperiului Roman. Dar unde au fost găzduiţi creştinii din primul secol în călătoriile lor pe teritoriul locuit de evrei sau în afara lui? Ce probleme au întâmpinat ei în această privinţă? Ce putem învăţa din exemplul lor în ce priveşte manifestarea ospitalităţii?

„Astăzi trebuie să stau în casa ta“

Încă din vechime, ospitalitatea a fost o caracteristică a adevăraţilor închinători ai lui Iehova. De pildă, Avraam, Lot şi Rebeca au fost ospitalieri (Geneza 18:1–8; 19:1–3; 24:17–20). Patriarhul Iov a spus despre modul în care îi trata pe străini: „Nici un locuitor străin nu înnopta afară, am ţinut deschise uşile mele spre cărare“. — Iov 31:32, NW.

Pentru a fi găzduit de conaţionalii săi israeliţi, deseori era de ajuns ca un călător să stea în piaţa oraşului şi să aştepte să fie invitat (Judecătorii 19:15–21). De obicei, gazdele le spălau musafirilor picioarele şi le dădeau mâncare şi băutură, precum şi nutreţ pentru animale (Geneza 18:4, 5; 19:2; 24:32, 33). Călătorii care nu doreau să fie o povară pentru gazde îşi aduceau tot ce aveau nevoie: pâine şi vin pentru ei şi paie şi nutreţ pentru măgarii lor. Ei nu cereau decât un loc unde să poată dormi peste noapte.

Deşi Biblia rareori spune unde a găsit Isus găzduire în timpul călătoriilor sale de predicare, el şi discipolii săi trebuie să fi înnoptat undeva (Luca 9:58). Când a ajuns în Ierihon, Isus pur şi simplu i-a zis lui Zacheu: „Astăzi trebuie să stau în casa ta“; iar Zacheu şi-a primit oaspetele „cu bucurie“ (Luca 19:5, 6). Isus a stat deseori la prietenii săi Marta, Maria şi Lazăr din Betania (Luca 10:38; Ioan 11:1, 5, 18). Şi se pare că în Capernaum, el a fost găzduit de Simon Petru. — Marcu 1:21, 29–35.

 Instrucţiunile pe care le-a dat Isus celor 12 apostoli când au pornit în predicare arată la ce fel de primire se puteau aştepta ei în Israel. Isus le-a spus: „Nu vă procuraţi nici aur, nici argint, nici aramă pentru pungile de la brâu, nici traistă pentru călătorie, nici două cămăşi, nici sandale, nici toiag; căci lucrătorul îşi merită hrana. În orice oraş sau sat intraţi, cercetaţi cine este merituos în locul acela şi rămâneţi acolo până plecaţi“ (Matei 10:9–11). El ştia că oamenii cu inimă sinceră îi vor primi pe discipoli şi le vor oferi hrană, adăpost şi alte lucruri necesare.

Însă urma să vină timpul când cei ce călătoreau ca să predice trebuiau să se îngrijească singuri de necesităţile lor şi să-şi acopere singuri cheltuielile. Fiind conştient de reacţia ostilă pe care discipolii aveau să o întâmpine odată cu extinderea lucrării în teritoriile din afara Israelului, Isus le-a zis: „Acum însă cine are o pungă să o ia, tot aşa şi o traistă“ (Luca 22:36). Pentru a răspândi vestea bună, discipolii lui Isus trebuiau să călătorească şi, prin urmare, aveau nevoie de găzduire.

„Urmaţi calea ospitalităţii“

Graţie păcii relative şi vastei reţele de drumuri pavate de pe tot cuprinsul Imperiului Roman, în secolul I oamenii călătoreau foarte mult. a Datorită numărului ridicat de călători exista o mare cerere de locuri de cazare. Această cerere era satisfăcută de hanurile amplasate de-a lungul drumurilor principale, la o distanţă de o zi unele de altele. Însă iată ce se afirmă în The Book of Acts in Its Graeco-Roman Setting: „Informaţiile despre astfel de hanuri ne dau o imagine destul de sumbră. Din sursele arheologice şi literare existente reiese că aceste hanuri erau în general nişte construcţii părăginite şi insalubre, practic fără mobilier şi pline de ploşniţe; mâncarea şi băutura erau de proastă calitate, proprietarul şi personalul necinstiţi, iar majoritatea clienţilor erau dubioşi şi cu moravuri uşoare“. E de înţeles de ce un călător cu norme morale înalte evita să stea în astfel de hanuri ori de câte ori era cu putinţă.

Aşadar, nu e de mirare că Scripturile i-au îndemnat de repetate ori pe creştini să manifeste ospitalitate. Pavel le-a spus creştinilor din Roma: „Împărţiţi cu sfinţii după necesităţile lor. Urmaţi calea ospitalităţii“ (Romani 12:13). El le-a amintit creştinilor evrei: „Nu uitaţi ospitalitatea, căci datorită ei unii, fără să ştie, au găzduit îngeri“ (Evrei 13:2). Şi Petru i-a îndemnat pe colaboratorii creştini ‘să fie ospitalieri unii cu alţii, fără să murmure’. — 1 Petru 4:9.

Erau însă şi situaţii când nu era potrivit să se arate ospitalitate. Cu privire la „oricine o ia înainte şi nu rămâne în învăţătura Cristosului“, apostolul Ioan a spus: „Să nu-l primiţi niciodată în casă sau să-i adresaţi vreun salut. Pentru că cel care îi adresează un salut este părtaş la lucrările lui rele“ (2 Ioan 9–11). Iar cu privire la păcătoşii nepenitenţi, Pavel a scris: „Să încetaţi să mai staţi în compania cuiva numit frate care este un fornicator sau un om lacom sau un idolatru sau unul care insultă sau un beţiv sau un extorcator, şi nici măcar să nu mâncaţi cu un astfel de om“. — 1 Corinteni 5:11.

Cu siguranţă, mulţi impostori sau alţi oameni au încercat să profite de bunătatea adevăraţilor creştini. Într-un document extrabiblic din secolul al II-lea e.n. — o declaraţie de credinţă creştină cunoscută ca Didahia, sau Învăţătura celor doisprezece apostoli —, se spune că un predicator itinerant trebuia să fie găzduit „o zi sau, dacă e nevoie, două“. Iar când pleca, „să nu primească altceva decât pâine . . . Dacă cere bani este un profet fals“. Documentul continua: „Dacă doreşte să rămână printre voi şi are o meserie, să muncească pentru a-şi câştiga pâinea. Dar dacă nu are o meserie, ajutaţi-l după cum credeţi de cuviinţă, astfel că acel om să nu trăiască printre voi  în lenevie, deoarece e un creştin. Dacă nu face aşa, înseamnă că profită de Cristos; fiţi atenţi la astfel de oameni“.

Apostolul Pavel a avut grijă să nu fie o povară pentru gazdele sale din oraşele unde a petrecut mai mult timp. El s-a întreţinut confecţionând corturi (Faptele 18:1–3; 2 Tesaloniceni 3:7–12). Pentru a-i ajuta pe călătorii merituoşi, se pare că primii creştini foloseau scrisori de recomandare, aşa cum a procedat Pavel în cazul lui Fivi: „V-o recomand pe Fivi, sora noastră, . . . ca s-o primiţi cu căldură în Domnul, . . . şi ca s-o ajutaţi în orice lucru în care ar putea avea nevoie de voi“. — Romani 16:1, 2.

Binecuvântări pentru cei ospitalieri

Misionarii creştini din secolul I aveau toată încrederea că Iehova se va îngriji de necesităţile lor. Dar se puteau ei aştepta să fie primiţi cu ospitalitate de fraţii de credinţă? De exemplu, casa Lidiei a fost întotdeauna deschisă pentru Pavel şi pentru alţi creştini. În Corint, apostolul a fost găzduit de Aquila şi Priscila. Un temnicer din Filipi „le-a întins o masă“ lui Pavel şi lui Sila. Pavel a fost primit cu ospitalitate şi de Iason în Tesalonic, de Filip în Cezareea şi de Mnason, când mergea de la Cezareea la Ierusalim. În drum spre Roma, Pavel a fost găzduit de fraţi în Puteoli. Cât de încurajatoare pe plan spiritual trebuie să fi fost aceste ocazii pentru gazdele care l-au primit cu ospitalitate pe apostol! — Faptele 16:33, 34; 17:7; 18:1–3; 21:8, 16; 28:13, 14.

Biblistul Frederick Bruce face următoarea remarcă: „Aceşti prieteni şi colaboratori, femei şi bărbaţi care l-au găzduit pe Pavel, nu aveau alt motiv de a-şi oferi ajutorul decât iubirea pentru apostol şi pentru Stăpânul pe care acesta îl servea. Ei ştiau că slujindu-i unuia îi slujeau celuilalt“. Iată o motivaţie excelentă pentru a fi ospitalieri!

Însă nici în prezent nu e mai puţin nevoie de ospitalitate. Mii de reprezentanţi itineranţi ai Martorilor lui Iehova sunt primiţi cu bucurie de fraţii lor creştini. Unii proclamatori ai Regatului merg pe cheltuiala lor să predice în locuri unde vestea bună a fost mai puţin auzită. Cei ce se arată ospitalieri cu astfel de fraţi şi surori au parte de mari binecuvântări. A-i primi cu căldură poate însemna uneori doar a-i invita la o masă simplă. Dar acestea sunt ocazii excelente pentru a face „un schimb de încurajări“ şi pentru a ne arăta iubirea faţă de fraţi şi faţă de Dumnezeu (Romani 1:11, 12). Şi putem spune că cel mai mult au de câştigat gazdele, întrucât „este mai multă fericire în a da decât în a primi“. — Faptele 20:35.

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Creştinii ‘urmează calea ospitalităţii’