Un bărbat curajos luptă pentru Biblie

Şi-a dat ultima suflare în stepa îngheţată din estul Siberiei, căzut în dizgraţie şi defăimat. Puţini îşi mai amintesc de el, chiar dacă a fost o personalitate cu rol hotărâtor în progresul spiritual al compatrioţilor săi greci. Numele acestui deschizător de drumuri, adesea ignorat, a fost Seraphim. Paradoxal, eforturile lui curajoase de a promova Biblia i-au grăbit sfârşitul.

SERAPHIM a trăit pe vremea când Grecia făcea parte din Imperiul otoman. Potrivit eruditului ortodox grec Iórgos Metállinos, în acea perioadă „existau puţine şcoli bune“, iar „cea mai mare parte a populaţiei nu era instruită“. Chiar şi unii clerici erau neinstruiţi.

În plus, greaca comună (koiné) era foarte diferită de limba vorbită de greci în vremea aceea, când existau multe dialecte. De fapt, diferenţa era atât de mare, încât koiné, limba în care erau scrise Scripturile greceşti creştine, nu mai era înţeleasă de cei neinstruiţi. În urma polemicilor iscate pe această temă, Biserica a ales să promoveze greaca koiné, deşi era o limbă greu de înţeles.

În acest climat s-a născut Stéphanos Ioánnis Pogonátus pe insula Lesbos (Grecia), într-o familie de vază. Era prin 1670. Majoritatea locuitorilor insulei erau săraci şi analfabeţi. Deoarece nu prea erau şcoli, Stéphanos a urmat instruirea elementară la o mănăstire de pe insulă. Era destul de tânăr când a fost ordinat ca diacon în Biserica Ortodoxă Greacă, primind numele Seraphim.

Prin anul 1693, în dorinţa de a cunoaşte mai multe, Seraphim s-a dus la Constantinopol (în prezent, Istanbul, Turcia). Treptat, datorită talentelor sale, a câştigat respectul grecilor influenţi. Nu după mult timp, o mişcare naţionalistă greacă, ce acţiona în ilegalitate, l-a trimis ca emisar la ţarul Rusiei, Petru cel Mare. În drumul său spre şi dinspre Moscova, Seraphim a străbătut o mare parte din Europa, unde curentul Reformei se făcea simţit atât în cercurile religioase, cât şi în rândul intelectualilor. În 1698, Seraphim a ajuns în Anglia. La Londra şi Oxford, el a făcut cunoştinţă cu persoane influente. A fost prezentat chiar şi arhiepiscopului de Canterbury, capul Bisericii Anglicane, lucru care, în scurt timp, avea să-i fie de folos.

Publică o Biblie

În timpul şederii sale în Anglia, Seraphim a ajuns la concluzia că grecii aveau mare nevoie de o versiune nouă, uşor de înţeles, a „Noului Testament“ (Scripturile greceşti creştine). El a încercat să publice o versiune nouă, accesibilă, fără greşeli, revizuind traducerea făcută cu mai bine de o jumătate de secol înainte de călugărul Maximus. Seraphim a pornit cu mult entuziasm la realizarea acestui proiect, însă în scurt timp a rămas fără bani. Când arhiepiscopul de Canterbury i-a promis că îl va susţine financiar, se părea că lucrurile vor merge bine. Încurajat de această promisiune, Seraphim a cumpărat hârtie pentru tipărit şi s-a înţeles cu un tipograf.

 Însă n-a reuşit să tipărească decât până la jumătatea Evangheliei lui Luca. Din cauza unor schimbări politice în Anglia, arhiepiscopul de Canterbury nu i-a mai putut acorda nici un ajutor financiar. Fără să se dea bătut, Seraphim a cerut sprijinul unor oameni bogaţi, iar în 1703 a reuşit să-şi publice versiunea revizuită. Costurile fuseseră acoperite parţial de Societatea pentru Răspândirea Evangheliei în Străinătate.

Traducerea mai veche a lui Maximus, publicată în două volume, includea şi textul grecesc original. Din acest motiv volumele erau mari şi grele. În schimb, versiunea revizuită a lui Seraphim era tipărită cu caractere mai mici şi conţinea doar traducerea în greaca modernă. Prin urmare, această Biblie era mai subţire şi mai ieftină.

Alimentează o controversă

„Cu siguranţă, această lucrare actualizată a satisfăcut o necesitate reală a populaţiei“, a scris eruditul Iórgos Metállinos. „Însă Seraphim n-a pierdut ocazia de a ataca o grupare a clerului care se opunea traducerii [Bibliei].“ Preoţii au fost furioşi când au citit prefaţa scrisă de Seraphim. Aici el a declarat că publicase acea versiune, ‘în mod expres, pentru unii preoţi şi reprezentanţi ai Bisericii care nu cunoşteau greaca [koiné] şi care, cu ajutorul Preasfântului Duh, vor putea citi şi înţelege şi ei ceva din textul original, ca să-l transmită apoi creştinilor de rând’ (Traducerea Bibliei în greaca modernă — pe parcursul secolului al XIX-lea). Astfel, Seraphim a fost prins în vâltoarea controversei deja existente în sânul Bisericii Ortodoxe Greceşti privind traducerea Bibliei.

De o parte se aflau cei care şi-au dat seama că progresul spiritual şi moral al poporului depindea de înţelegerea Bibliei. În plus, aceştia considerau că cei care trebuiau să-şi îmbunătăţească cunoştinţele din Scripturi erau chiar membrii clerului. Mai mult, cei ce susţineau traducerea Bibliei considerau că adevărurile biblice pot fi exprimate în orice limbă. — Revelaţia 7:9.

Pretextul invocat de cei ce se opuneau traducerii Bibliei era că orice traducere a Bibliei implică modificarea conţinutului ei, Biserica pierzându-şi autoritatea asupra interpretării Bibliei şi asupra dogmelor. Însă, în realitate, le era teamă ca nu cumva protestanţii să se folosească de traducerea Bibliei şi să preia treptat autoritatea asupra Bisericii Ortodoxe Greceşti. Mulţi clerici se gândeau că era de datoria lor să se opună oricărei tendinţe de simpatie faţă de protestanţi şi oricărui efort de a face Biblia uşor de înţeles pentru oamenii de rând. Prin urmare, cea mai sensibilă chestiune în conflictul dintre protestantism şi ortodoxie era chiar traducerea Bibliei.

Deşi nu intenţiona în nici un caz să părăsească Biserica Ortodoxă, Seraphim a demascat plin de curaj ignoranţa şi prejudecăţile opozanţilor săi din rândul clerului. Iată ce a scris în prefaţa „Noului Testament“ publicat de el: „Orice creştin temător de Dumnezeu trebuie să citească Sfânta Biblie“ ca să poată „deveni imitator al lui Cristos şi să asculte de învăţăturile [sale]“. În opinia lui Seraphim, cei ce interziceau studierea Scripturilor proveneau de la Diavol.

Înfruntă o mare opoziţie

Odată ajunsă în Grecia, versiunea publicată de Seraphim a stârnit mânia celor din cercurile religioase. Noua versiune a fost imediat interzisă. Unele exemplare au fost arse şi oricine avea această Biblie sau citea din ea risca să fie excomunicat. Patriarhul Gabriel al III-lea a scos din circulaţie versiunea lui Seraphim, spunând că nu era bună de nimic.

Seraphim nu-şi pierduse toate speranţele. Totuşi, şi-a dat seama că trebuia să fie mai prudent. Chiar dacă era interzisă oficial de Biserică, traducerea lui fusese acceptată de mai mulţi clerici şi simpli credincioşi. Prin urmare, a reuşit să o distribuie. Însă lupta cu potrivnicii lui înverşunaţi era departe de a fi încheiată.

 Începutul sfârşitului

Seraphim nu a luptat doar pentru distribuirea de Biblii. El s-a implicat şi în mişcări revoluţionare, naţionaliste, ceea ce l-a dus în vara anului 1704 înapoi la Moscova. Aici a devenit unul dintre apropiaţii ţarului Petru cel Mare şi, pentru un timp, a fost profesor la Academia Regală din Rusia. Fiind însă preocupat de ce se putea întâmpla cu traducerea lui, Seraphim s-a întors în 1705 la Constantinopol.

În acelaşi an, Seraphim a scos o ediţie nouă a versiunii sale în care nu a mai publicat prefaţa cu caracter critic din prima lui ediţie. A adăugat un cuvânt înainte simplu, prin care încuraja citirea Bibliei. Noua ediţie s-a bucurat de o largă circulaţie şi nu există nici un document care să arate că ar fi întâmpinat opoziţia Patriarhiei.

Cu toate acestea, în 1714, Seraphim a primit o grea lovitură, când Alexander Helládius, un călător grec care se opunea traducerii Bibliei, a scris cartea Status Praesens Ecclesiae Graecae (Starea actuală a Bisericii Greceşti). În paginile ei, acesta i-a criticat cu asprime pe traducători, precum şi traducerile Bibliei . Helládius a scris un întreg capitol despre Seraphim, spunând că este hoţ, şarlatan, imoral, analfabet, şi că a reuşit să-i înşele pe toţi. Dar erau adevărate aceste acuzaţii? Scriitorul Stylíanos Bairaktáris exprimă opinia împărtăşită de mai mulţi erudiţi, care ştiu cum au stat lucrurile în realitate. El îl numeşte pe Seraphim ‘o minte strălucită, un deschizător de drumuri’, aspru criticat deoarece s-a aflat cu un pas înaintea celor din generaţia sa. Însă cartea lui Helládius a grăbit sfârşitul tragic al lui Seraphim.

Privit cu suspiciune

În 1731, când Seraphim s-a întors în Rusia, Petru cel Mare murise. Prin urmare, diaconul grec nu s-a mai bucurat de protecţie în cercurile înaltei societăţi. Împărăteasa Anna Ivanovna era foarte precaută şi nu dorea ca în imperiul ei să se desfăşoare activităţi care să-i tulbure domnia. În ianuarie 1732, la Sankt Petersburg umbla zvonul că un spion grec ar acţiona împotriva intereselor imperiului. Bănuitul era chiar Seraphim. A fost arestat şi trimis la mânăstirea Nevsky unde a fost interogat. În mănăstire exista un exemplar al cărţii lui Helládius, în care apăreau mai multe acuzaţii la adresa lui Seraphim. Diaconul a încercat să se apere, scriind trei dezminţiri. Ancheta a durat aproape cinci luni, însă suspiciunile erau greu de risipit.

Întrucât nu existau dovezi clare împotriva lui, Seraphim nu putea fi condamnat la moarte. Totuşi, din cauza acuzaţiilor lui Helládius, autorităţile nu au dorit să-l elibereze. Prin urmare, diaconul grec a fost condamnat la exil pe viaţă în Siberia. Verdictul făcea referire la acuzaţiile conţinute „în lucrarea publicată de scriitorul grec Helládius“, acuzaţii în baza cărora călugărul fusese condamnat. În iulie 1732, Seraphim a ajuns în estul Siberiei, în lanţuri. Aici a fost aruncat în închisoarea Okhoţk, loc de tristă amintire.

După aproximativ trei ani, Seraphim a murit, singur şi uitat de lume. Uneori, deciziile şi acţiunile lui au fost considerate necugetate şi au fost interpretate greşit. Totuşi, în prezent, versiunea lui se numără printre traducerile Bibliei disponibile în greaca modernă *. Sfintele Scripturi — Traducerea lumii noi este o altă versiune, care e uşor de înţeles şi disponibilă în multe alte limbi. Cât de recunoscători îi suntem lui Iehova Dumnezeu că a ocrotit Cuvântul Său pentru ca oameni de pretutindeni să aibă posibilitatea „să ajungă la o cunoştinţă exactă a adevărului“! — 1 Timotei 2:3, 4.

[Notă de subsol]

[Legenda ilustraţiei de la pagina 12]

Petru cel Mare

[Provenienţa fotografiilor de la pagina 10]

Fotografiile: prin amabilitatea American Bible Society