Relatare autobiografică

Familia noastră este, în sfârşit, unită!

RELATARE DE SUMIKO HIRANO

Găsisem cel mai bun mod de viaţă şi voiam ca şi soţul meu să se bucure de el împreună cu mine. Aveau să treacă patruzeci şi doi de ani până să se întâmple acest lucru.

EU ŞI soţul meu ne-am căsătorit în 1951, când aveam 21 de ani. În primii patru ani, am avut doi băieţi, iar viaţa mea părea să fie fericită.

Într-o zi din 1957, sora mea cea mare mi-a spus că era vizitată de o misionară Martoră a lui Iehova. Deşi era budistă, sora mea a început să studieze Biblia cu misionara şi m-a îndemnat să studiez şi eu Biblia. Am acceptat. Frecventam o biserică protestantă şi puteam să le arăt Martorilor lui Iehova care erau convingerile lor greşite, sau cel puţin aşa credeam eu.

În foarte scurtă vreme am înţeles cât de puţin ştiam despre Biblie. A trebuit să o întreb pe misionară „Cine este Iehova?“ Nu auzisem acest nume în biserica mea. Misionara, Daphne Cooke (ulterior Pettitt), mi-a atras atenţia asupra textului din Isaia 42:8 (NW) care afirmă clar că numele Dumnezeului Atotputernic este Iehova. Daphne mi-a răspuns la toate întrebările folosind Biblia.

I-am pus şi pastorului bisericii pe care o frecventam aceleaşi întrebări. El mi-a spus: „Faci un păcat dacă pui întrebări. Nu trebuie decât să crezi ceea ce ţi s-a spus“. Deşi nu credeam că era greşit să pun întrebări, timp de şase luni, duminica dimineaţa mă duceam la biserică, iar după-amiaza asistam la întrunirile Martorilor lui Iehova.

Efectul asupra căsniciei mele

Am fost entuziasmată de lucrurile pe care le învăţam din Biblie şi i le-am împărtăşit şi lui Kazuhiko, soţul meu. După fiecare studiu şi  întrunire, îi spuneam ce învăţasem. Rezultatul a fost că relaţiile dintre noi s-au răcit. El nu voia ca eu să devin o Martoră a lui Iehova. Însă studiul din Biblie îmi aducea atâtea satisfacţii, încât am continuat să studiez şi să mă asociez cu Martorii.

În serile cu întruniri, înainte de a pleca de acasă îi pregăteam lui Kazuhiko mâncărurile preferate, însă el a început să mănânce la restaurant. Când mă întorceam acasă de la întruniri, el era indispus şi refuza să vorbească. După două, trei zile îşi revenea, dar era timpul să merg la o nouă întrunire.

Cam pe-atunci, m-am îmbolnăvit de tuberculoză, boală care provocase deja câteva decese în familia soţului meu. Kazuhiko a fost foarte îngrijorat şi mi-a spus că, după ce mă voi simţi mai bine, voi putea să fac tot ce doresc. Singura mea dorinţă era să nu se mai opună să asist la întrunirile săptămânale. A fost de acord.

Am avut nevoie de şase luni ca să mă însănătoşesc, iar în acest timp am făcut un studiu intensiv al Bibliei. Am încercat să găsesc neconcordanţe în învăţăturile Martorilor, gândindu-mă că, dacă am să găsesc chiar şi numai una, am să pun capăt studiului cu aceştia. Dar nu am găsit niciuna! În schimb, am început să văd greşelile Bisericii Protestante. Am ajuns să cunosc iubirea şi dreptatea lui Iehova şi să văd foloasele unei vieţi trăite în armonie cu legile sale.

După ce m-am însănătoşit, soţul meu şi-a respectat promisiunea şi nu s-a mai împotrivit să merg la întruniri. Am continuat să cresc spiritualiceşte şi, în mai 1958, am fost botezată ca Martoră a lui Iehova. Îmi doream din toată inima ca şi familia mea să i se închine adevăratului Dumnezeu.

Le ofer ajutor spiritual copiilor mei

Fiii mei m-au însoţit întotdeauna la întruniri şi în lucrarea de predicare, însă unele lucruri care s-au petrecut m-au ajutat să înţeleg că ei creşteau în cunoştinţa despre Biblie. Într-o zi, Masahiko, fiul meu de şase ani, se juca pe-afară. Am auzit un zgomot puternic şi un ţipăt. O vecină a dat buzna în casă ţipând că fiul meu a fost lovit de o maşină. Mă întrebam dacă nu cumva murise. În timp ce fugeam afară mă străduiam să fiu calmă. Când i-am văzut bicicleta zdrobită am început să tremur, însă după aceea l-am văzut venind spre mine; era doar uşor rănit. În timp ce mă strângea în braţe mi-a zis: „Mami, nu-i aşa că Iehova m-a ajutat?“ Văzându-l în viaţă şi auzind acele cuvinte frumoase, am început să plâng.

În altă zi, am întâlnit în lucrare un bărbat în vârstă care a strigat: „Cum îţi permiţi să-l târăşti după tine pe copilaşul ăsta? Mi-e milă de el“. Înainte să apuc să spun ceva, Tomoyoshi, care avea opt ani, a zis: „Bunicule, mama mea nu mă obligă să predic. Eu predic pentru că vreau să-i slujesc lui Iehova“. Bătrânul ne-a privit uimit şi n-a mai scos niciun cuvânt.

Pe plan spiritual, fiii mei erau orfani de tată. Aşadar, sarcina de a le preda adevărul din Biblie îmi revenea mie, cu toate că eu însămi aveam  încă multe de învăţat. Am cultivat iubire, credinţă şi zel şi am încercat să fiu un exemplu bun. Îi mulţumeam lui Iehova în rugăciune în fiecare zi împreună cu copiii mei. Le povesteam experienţele mele din lucrarea de predicare. Acest lucru le-a insuflat curaj. Mai târziu, când au fost întrebaţi de ce deveniseră pionieri, sau evanghelizatori cu timp integral ai Martorilor lui Iehova, ei au răspuns: „Am văzut că mama noastră era fericită slujind ca pionieră şi ne-am dorit şi noi să fim fericiţi“.

Am avut mare grijă să nu vorbesc negativ despre tatăl lor sau despre altcineva din congregaţie. Mi-am dat seama că o astfel de vorbire ar fi avut un efect păgubitor asupra copiilor mei. Ei şi-ar fi putut pierde respectul nu numai faţă de persoana despre care se vorbea, ci şi faţă de cea care vorbea.

Depăşesc obstacolele ivite în calea progresului

În 1963, când soţul meu a fost mutat cu serviciul am mers cu toţii în Taiwan. Soţul meu mi-a spus că dacă predicam în comunitatea japoneză de-acolo, aş fi stârnit sentimente negative. Noi am fi fost trimişi înapoi în Japonia, iar acest lucru ar fi creat probleme companiei la care lucra. Soţul meu voia să ne ţină departe de Martori.

În Taiwan, unde toate întrunirile se ţineau în limba chineză, Martorii ne-au primit cu căldură. Am decis să învăţ limba chineză ca să pot depune mărturie populaţiei locale, nu japonezilor. Astfel, puteam să evit problemele despre care îmi vorbise soţul meu.

Prietenia cu Martorii din Taiwan ne-a întărit. Un cuplu de misionari, Harvey şi Kathy Logan, ne-a ajutat foarte mult. Fratele Logan a devenit un tată spiritual pentru băieţii mei. El le-a arătat că a-i sluji lui Dumnezeu nu înseamnă a duce o viaţă sobră, lipsită de bucurie. Sunt convinsă că în timpul şederii noastre în Taiwan au luat copiii noştri hotărârea de a-i sluji lui Iehova.

Tomoyoshi şi Masahiko au mers la o şcoală americană, unde au învăţat engleza şi chineza. Acea instruire i-a echipat pentru serviciul adus adevăratului Dumnezeu, Iehova, ca închinători ai săi. Îi sunt profund recunoscătoare lui Iehova că a schimbat perioada aceea, care ar fi putut să fie foarte dificilă pentru noi, într-o perioadă de binecuvântări durabile. După trei ani şi jumătate, ani de neuitat, petrecuţi în Taiwan, ne-am întors în Japonia.

Băieţii deveniseră adolescenţi şi voiau să fie independenţi. Am petrecut multe ore discutând cu ei pe baza unor principii scripturale, iar Iehova i-a ajutat să depăşească acea perioadă dificilă. După terminarea liceului, Tomoyoshi a început pionieratul. În primii ani de pionierat a reuşit să ajute patru persoane să progreseze  până la pasul dedicării şi al botezului. Masahiko a urmat exemplul fratelui său şi a început pionieratul imediat după terminarea gimnaziului. În primii patru ani de pionierat a ajutat patru tineri să devină Martori.

Mai târziu, Iehova i-a binecuvântat pe copii şi mai mult. Tomoyoshi a studiat cu soţul unei femei pe care eu am ajutat-o să înveţe adevărurile biblice. Cele două fiice ale acestei familii au devenit şi ele Martore. Ulterior, Tomoyoshi s-a căsătorit cu fata cea mare, Nobuko, iar Masahiko s-a căsătorit cu cea mică, Masako. Tomoyoshi şi Nobuko slujesc în prezent la sediul mondial al Martorilor lui Iehova, din Brooklyn, New York, iar Masahiko şi Masako sunt misionari în Paraguay.

Soţul meu face treptat schimbări

În anii aceia, soţul meu părea indiferent faţă de credinţa noastră, însă am văzut că dădea semne de schimbare. Când unele persoane erau împotriva mea, el îmi apăra convingerile şi efectiv susţinea adevărurile biblice fără să-şi dea seama de asta. Le-a oferit ajutor material unor Martori aflaţi în nevoie. Într-un mic discurs ţinut la nunta unuia dintre fiii noştri, el a zis: „A-i învăţa pe oameni calea cea dreaptă este cea mai nobilă activitate, dar este şi cea mai grea. Fiii mei şi soţiile lor au ales această cale, cea mai grea, drept carieră a lor. Vă rog să-i ajutaţi“. Toate acestea m-au făcut să cred că el ni se va alătura în mod sigur în a-i sluji lui Iehova.

Am aranjat lucrurile astfel încât să fie în compania altor Martori la noi acasă. L-am invitat pe Kazuhiko la întrunirile şi congresele creştine, precum şi la Comemorarea morţii lui Cristos. Când programul de lucru îi permitea, asista la acestea, dar fără tragere de inimă. Am avut de multe ori sentimentul că ar accepta un studiu biblic şi am invitat bătrâni creştini acasă la noi. El însă nu a vrut să studieze. Mă întrebam ce nu era bine.

Mi-au venit în minte cuvintele apostolului Petru: „Voi, soţiilor, fiţi supuse soţilor voştri, pentru ca, dacă unii nu ascultă de cuvânt, să fie câştigaţi fără cuvânt, prin conduita soţiilor lor, deoarece vor fi fost martori oculari ai conduitei voastre caste asociate cu un respect profund“ (1 Petru 3:1, 2). Mi-am dat seama că eu nu am respectat întotdeauna acest sfat. Pentru a mă conforma lui pe deplin era necesar să-mi îmbunătăţesc spiritualitatea. Astfel, în 1970, am început să fac pionierat cu obiectivul de a deveni o persoană mai spirituală.

Au trecut zece ani, apoi douăzeci de ani. Eu însă nu vedeam nicio schimbare de natură spirituală la soţul meu. Odată, o doamnă cu care studiam Biblia mi-a spus: „Trebuie să fie foarte greu să-i ajuţi pe alţii, şi să vezi că pe soţul tău nu poţi să-l ajuţi“. Acest lucru era descurajator, dar nu am renunţat.

Spre sfârşitul anilor ’80, părinţii noştri erau foarte înaintaţi în vârstă. Îngrijirea lor şi îndeplinirea celorlalte îndatoriri ale mele s-au dovedit a fi epuizante şi stresante. Ani de zile, părinţii s-au opus credinţei mele în Iehova, însă eu am făcut tot posibilul ca să dau dovadă de cât mai multă iubire faţă de ei. Chiar înainte de a muri, mama mea, care avea 96 de ani, mi-a spus: „Sumiko, dacă am să fiu înviată, am să îmbrăţişez şi eu religia ta“. Am înţeles atunci că eforturile mele nu fuseseră zadarnice.

Soţul meu a ţinut seama de tot ce am făcut pentru părinţii noştri. Pentru a-şi dovedi recunoştinţa, a început să asiste cu regularitate la întruniri. A continuat să vină ani la rând, dar fără să facă progrese spirituale reale. Am continuat să încerc să-i fac pe plac. I-am invitat la noi la masă pe prietenii lui şi chiar pe partenerii lui de afaceri din străinătate. M-am alăturat lui în activităţi recreative. Când necesarul de ore pentru pionieri a fost redus, am putut să petrec mai mult timp cu el.

Pensionarea aduce o schimbare

Soţul meu s-a pensionat în 1993. De-acum, mă gândeam eu, în sfârşit va avea timp să studieze Biblia. Însă el a zis că ar fi o blasfemie să  i se închine lui Dumnezeu doar pentru că dispunea de timp. Zicea că avea să i se închine lui Dumnezeu mai degrabă când inima lui îl va îndemna să facă acest lucru şi că nu trebuie să-l oblig.

Kazuhiko m-a întrebat într-o zi dacă aveam acum să-mi petrec restul vieţii trăind pentru el. Aceasta m-a rănit, deoarece încă de când ne-am căsătorit făcusem pentru el tot ce-am putut. Mă străduisem din răsputeri să-l fac fericit, dar el avea impresia că trăiam mai mult pentru Iehova decât pentru el. După ce m-am gândit o vreme, i-am spus că făceam pentru el tot ce era omeneşte posibil. Însă, dacă el mi s-ar fi alăturat în ceea ce făceam eu, puteam începe împreună o viaţă nouă, minunată, care avea să dureze nu doar câţiva ani, ci o eternitate! Răspunsul lui s-a lăsat aşteptat zile întregi. În cele din urmă mi-a spus: „Atunci, vrei să studiezi Biblia cu mine?“ Ori de câte ori mă gândesc la cuvintele acestea, inima îmi bate cu putere.

La început, am vorbit cu un bătrân creştin să studieze cu soţul meu, însă Kazuhiko mi-a zis: „Nu voi studia decât cu tine“. Aşa că am început studiul biblic. Ţineam studiul în fiecare zi. Întrucât fac parte dintr-o congregaţie de limbă chineză, iar soţul meu vorbeşte fluent această limbă, am studiat în chineză. Am citit şi Biblia în întregime împreună în mai puţin de un an.

În timpul acesta, un bătrân din congregaţia de limbă chineză, împreună cu soţia lui, au arătat interes faţă de noi, ca familie. Deşi mai tineri decât copiii noştri, ei ne-au devenit cu adevărat prieteni. De asemenea, mulţi alţi Martori au arătat un interes special faţă de soţul meu. Au manifestat ospitalitate faţă de noi şi au stat de vorbă cu Kazuhiko ca şi cum ar fi fost tatăl lor. Asta l-a făcut foarte fericit.

Într-una din zile, am primit acasă, de la cineva din congregaţie, o invitaţie la nuntă, invitaţie adresată soţului meu. Acea recunoaştere a lui drept cap al familiei l-a impresionat profund şi a decis să mergem. Curând după aceea, a devenit prietenos faţă de Martori şi a început să studieze Biblia cu un bătrân creştin. Studiul biblic, asistarea la întruniri şi iubirea din partea congregaţiei l-au ajutat să facă frumoase progrese spirituale.

O familie, în sfârşit, unită!

În decembrie 2000, soţul meu a fost botezat ca simbol al dedicării sale lui Iehova. Fiii noştri au venit împreună cu soţiile lor de la mare depărtare ca să vadă acest „miracol“ modern. A fost nevoie de 42 de ani, dar suntem, în sfârşit, o familie unită!

În fiecare dimineaţă, discutăm pe marginea textului zilei şi citim Biblia împreună. Ne bucurăm zilnic de conversaţii spirituale şi luăm parte la activităţi creştine. Soţul meu este în prezent slujitor ministerial în congregaţie şi, de curând, a ţinut o cuvântare biblică în limba chineză. Îi mulţumesc lui Iehova că ne-a ajutat să fim uniţi. Asemenea tuturor celor ce-mi sunt dragi, membri ai familiei şi prieteni, abia aştept să-i susţin numele şi suveranitatea pentru eternitate!

[Harta de la pagina 13]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

CHINA

REPUBLICA POPULARĂ DEMOCRATĂ COREEANĂ

REPUBLICA COREEA

Marea Japoniei

JAPONIA

Tokyo

Marea Chinei de Est

TAIWAN

Taibei

[Legenda fotografiei de la pagina 12]

Împreună cu familia mea în 1958, anul în care m-am botezat

[Legenda fotografiilor de la pagina 13]

Când ne-am mutat din Tokio la Taibei (Taiwan), am fost întăriţi spiritualiceşte de prieteni ca Harvey şi Kathy Logan

[Legenda fotografiei de la pagina 15]

În prezent, familia noastră este unită în închinarea adevărată