Relatare autobiografică

Lupta noastră pentru a rămâne tari spiritualiceşte

Relatare de Rolf Brüggemeier

Prima scrisoare pe care am primit-o în închisoare era de la un prieten care mă anunţa că mama şi fraţii mei mai mici, Peter, Jochen şi Manfred, fuseseră arestaţi. Asta însemna că cele două surori mai mici ale noastre rămăseseră fără părinţi şi fără fraţi. De ce era persecutată familia noastră de autorităţile din Germania de Est? Ce ne-a ajutat să rămânem tari spiritualiceşte?

IZBUCNIREA celui de-al Doilea Război Mondial a pus capăt copilăriei noastre fericite. Familia noastră a simţit din plin ororile războiului. Tata s-a înrolat în armata germană şi a murit ca prizonier de război. Aşa că mama, pe nume Berta, a trebuit să crească singură şase copii, cu vârste cuprinse între unu şi şaisprezece ani.

Din cauza bisericii la care mergea, mama a fost atât de dezamăgită de religie, încât nici nu voia să mai audă de Dumnezeu. Însă, într-o zi din 1949, a venit la uşa noastră o femeie mărunţică, cu mult tact, pe nume Ilse Fuchs, şi ne-a vorbit despre Regatul lui Dumnezeu. Întrebările şi argumentele ei i-au stârnit mamei curiozitatea, iar studiul biblic i-a redat speranţa.

La început, noi, băieţii, am fost sceptici. Şi naziştii, şi comuniştii promiseseră lucruri mari, dar nu ne-am ales decât cu dezamăgire. Deşi priveam cu neîncredere orice fel de promisiune, am fost impresionaţi când am cunoscut câţiva Martori ce suferiseră în lagărele de concentrare pentru că refuzaseră să susţină războiul. Astfel, în anul următor, eu, mama şi Peter ne-am botezat ca Martori ai lui Iehova.

 Şi fratele nostru mai mic Manfred s-a botezat, dar se pare că adevărul biblic nu prinsese rădăcini prea adânci în inima lui. În 1950, când comuniştii au interzis lucrarea noastră, iar poliţia secretă, bine cunoscuta Stasi, a făcut presiuni asupra lui, el a dezvăluit unde se ţineau întrunirile. Acest lucru a dus în final la arestarea mamei şi a celorlalţi fraţi ai mei.

Slujim sub interdicţie

Din cauza interdicţiei, trebuia să introducem clandestin literatură biblică în Germania de Est. Eu eram curier şi mergeam să iau literatura din partea de vest a Berlinului, unde lucrarea nu era interzisă, şi o treceam peste graniţă. Am scăpat de poliţie de multe ori, însă în noiembrie 1950 am fost arestat.

Stasi m-a aruncat într-o celulă dintr-un subsol, unde nu era nici măcar o ferestruică. Ziua nu mi se dădea voie să dorm, iar noaptea eram interogat şi uneori bătut. N-am ştiut nimic de familia mea până în martie 1951 când mama, Peter şi Jochen au venit la proces. Am fost condamnat la şase ani de închisoare.

Mama, Peter şi Jochen au fost arestaţi la şase zile după procesul meu. O soră creştină a luat-o în grijă pe sora mea, Hannelore, de 11 ani, iar o mătuşă, pe Sabine, de 7 ani. Ofiţerii de la Stasi i-au tratat pe mama şi pe fraţii mei ca pe nişte infractori periculoşi, luându-le până şi şireturile de la pantofi. I-au ţinut în picioare tot timpul interogatoriului. În cele din urmă, au fost şi ei condamnaţi la câte şase ani de închisoare.

În 1953, eu şi alţi deţinuţi Martori am fost trimişi să construim un aerodrom militar. Întrucât am refuzat, autorităţile ne-au condamnat la 21 de zile de izolare, ceea ce însemna că n-aveam voie nici să ieşim la muncă, nici să primim scrisori. În plus, ni se dădea foarte puţină mâncare. Unele surori creştine păstrau pâine din porţia lor, şi aşa mică, şi ne-o aduceau pe furiş. Aşa am cunoscut-o pe Anni, cu care m-am căsătorit după eliberarea noastră în 1956, respectiv 1957. La un an de la căsătorie s-a născut fiica noastră, Ruth. Cam în aceeaşi perioadă s-au căsătorit şi Peter, Jochen şi Hannelore.

La aproximativ trei ani de la eliberare, am fost arestat din nou. Un ofiţer Stasi a încercat să mă convingă să devin informator. El a spus: „Dragă domnule Brüggemeier, fii, te rog, raţional. Ştii ce înseamnă închisoarea şi nu vrem să treci din nou prin această experienţă. Poţi să rămâi Martor, să continui să studiezi şi să vorbeşti despre Biblie cât vrei. Nu vrem decât să ne ţii şi pe noi la curent. Gândeşte-te la soţia şi la fetiţa dumitale“. Ultimele lui cuvinte m-au săgetat în inimă. Totuşi, ştiam că, dacă voi fi închis,  Iehova se va îngriji de familia mea mai bine decât mine. Şi aşa a fost!

Autorităţile au încercat s-o forţeze pe Anni să lucreze cu normă întreagă pentru ca în timpul săptămânii alţii să se ocupe de Ruth. Anni însă s-a opus şi a lucrat de noapte pentru ca în timpul zilei să se poată ocupa de Ruth. Fraţii spirituali au fost foarte săritori şi i-au dat soţiei mele atâtea lucruri, încât a putut să le dea şi altora. Între timp, eu am mai stat la închisoare şase ani.

Ne păstrăm credinţa în timpul detenţiei

Ajuns din nou în închisoare, colegii mei de celulă Martori erau nerăbdători să afle ce se mai publicase nou. Cât de fericit am fost că studiasem cu atenţie revistele Turnul de veghe şi asistasem cu regularitate la întruniri şi că astfel puteam fi o sursă de încurajare spirituală pentru fraţi!

Când le-am cerut gardienilor o Biblie, ei ne-au spus: „A-i da unui Martor al lui Iehova o Biblie ar fi ca şi cum i-ai da unui hoţ unelte ca să evadeze din închisoare“. În fiecare zi, fraţii din fruntea noastră alegeau un verset din Biblie pe care să-l analizăm. Aveam posibilitatea să aflăm acest text când eram scoşi în curte pentru plimbarea zilnică de o jumătate de oră. Aflarea versetului era pentru noi mai importantă decât mişcarea şi aerul proaspăt. Deşi trebuia să păstrăm între noi o distanţă de aproximativ 5 metri şi nu ni se permitea să vorbim, tot găseam modalităţi de a ne transmite unul altuia textul. Când ne întorceam în celule, puneam cap la cap ce reuşise să audă fiecare şi apoi purtam discuţia noastră zilnică pe baza Bibliei.

În cele din urmă, am fost daţi în vileag de un informator, iar eu am fost pus la regim de izolare. Cât de bine mi-a prins atunci faptul că învăţasem pe de rost sute de versete biblice! Meditarea la diferite subiecte biblice m-a ajutat să-mi umplu acele zile lipsite de activitate. Ulterior, am fost transferat într-o altă închisoare, unde un gardian m-a pus într-o celulă cu alţi doi Martori. Însă lucrul care ne-a bucurat cel mai mult a fost că ne-a dat o Biblie. Nu vă pot spune cât de bucuros am fost că, după şase luni de izolare, puteam să discut din nou subiecte biblice cu fraţii de credinţă!

La rândul său, fratele meu Peter povesteşte ce l-a ajutat să reziste în închisoare: „Îmi imaginam cum va fi viaţa în lumea nouă şi îmi ţineam mintea ocupată cu idei din Biblie. Ne întăream unii pe alţii punându-ne întrebări biblice şi verificându-ne cunoştinţele din Scripturi. Viaţa nu era uşoară. Uneori eram şi 11 persoane într-o celulă de 12 metri pătraţi. Acolo făceam totul: mâncam, dormeam, ne spălam şi chiar ne făceam nevoile. Eram cu nervii la pământ“.

Iată ce îşi aminteşte fratele meu Jochen despre perioada cât a stat în închisoare: „Cântam toate cântările pe care mi le puteam aminti din cartea de cântări. Meditam în fiecare zi la un verset pe care îl învăţasem pe de rost. După eliberare, mi-am continuat bunele obiceiuri de studiu. În fiecare zi, citeam textul zilei împreună cu familia. În plus, ne pregăteam pentru toate întrunirile“.

Eliberarea mamei din închisoare

Mama a fost eliberată după mai bine de doi ani de închisoare. Ea şi-a folosit libertatea pentru a studia Biblia cu Hannelore şi Sabine, ajutându-le să-şi pună o bună temelie pentru credinţă. Ea le-a învăţat şi cum să facă faţă problemelor care au apărut la şcoală din cauza credinţei lor în Dumnezeu. Hannelore spune: „Nu ne îngrijoram pentru problemele care s-ar fi putut ivi, deoarece acasă ne încurajam reciproc. Legăturile puternice din familia noastră ne ajutau să trecem peste orice necaz“.

Hannelore spune în continuare: „Îi aprovizionam cu hrană spirituală pe fraţii din închisoare. Scriam de mână, cu litere mărunte pe hârtie cerată un articol întreg din Turnul de veghe. Apoi împăturam paginile în hârtie rezistentă la apă şi le ascundeam printre prunele uscate pe care le trimiteam în pachetul lunar. Era mare bucurie să primim răspuns că prunele au fost «foarte gustoase». Eram atât de absorbiţi  de această lucrare, încât pot spune că au fost vremuri minunate“.

Viaţa sub interdicţie

Peter povesteşte cum a fost să trăieşti zeci de ani sub interdicţie în Germania de Est: „Ne întruneam în case particulare, în grupe mici, sosind şi plecând la ore diferite. La fiecare întrunire stabileam când ne vom întâlni data viitoare. Comunicam prin semne şi bileţele, deoarece eram permanent în pericolul de a fi ascultaţi de Stasi“.

Hannelore explică: „Uneori primeam casete audio cu programele congreselor. Acestea erau ocazii fericite, când mica noastră grupă se întrunea pentru a asculta câteva ore de instruire biblică. Deşi nu-i vedeam pe vorbitori, urmăream cu atenţie programul şi ne luam notiţe“.

Peter spune: „Fraţii creştini din alte ţări făceau eforturi speciale pentru a ne aduce literatură biblică. În ultimii aproximativ zece ani până la căderea zidului Berlinului, în 1989, fraţii produceau special pentru noi publicaţii în format foarte mic. Pentru a aduce hrana spirituală în Germania de Est, unii au riscat să-şi piardă maşina, banii şi chiar libertatea. Într-o seară, un cuplu pe care îl aşteptam să vină n-a mai apărut. Poliţia le găsise literatura şi le-a confiscat maşina. În pofida pericolelor însă, nu ne-am gândit niciodată să ne oprim ca să ducem o viaţă mai liniştită“.

Manfred, fratele meu mai mic, care ne-a trădat în 1950, povesteşte ce l-a ajutat să-şi recapete credinţa şi să şi-o menţină: „După câteva luni de închisoare, m-am mutat în Germania de Vest şi am părăsit calea adevărului biblic. M-am întors în Germania de Est în 1954, iar în anul următor m-am căsătorit. La scurtă vreme, soţia mea a îmbrăţişat adevărul biblic; s-a botezat în 1957. Cu timpul, a început să mă mustre conştiinţa, şi, cu ajutorul soţiei mele, am revenit în congregaţie.

Fraţii creştini care mă cunoşteau dinainte de-a părăsi adevărul m-au primit înapoi cu iubire, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. E minunat să fii primit cu un zâmbet cald şi o îmbrăţişare. Sunt foarte fericit că m-am împăcat cu Iehova şi cu fraţii creştini“.

Lupta spirituală continuă

Toţi membrii familiei noastre au trebuit să lupte din greu pentru credinţă. Iată ce subliniază fratele meu Peter: „În prezent, suntem înconjuraţi mai mult ca oricând de tot felul de distrageri şi de tentaţii materialiste. În perioada interdicţiei, eram mulţumiţi cu ce aveam. Nimeni nu dorea să fie în altă grupă de studiu de carte din simple motive personale şi nimeni nu se plângea că întrunirile sunt prea departe sau prea târziu. Ne bucuram să fim împreună, chiar dacă ne venea rândul să plecăm de la locul întrunirii la 11 noaptea“.

În 1959, mama s-a hotărât să se mute în Germania de Vest cu Sabine, care avea pe atunci 16 ani. Întrucât voiau să slujească unde era multă nevoie de vestitori ai Regatului, au fost  îndrumate de filială spre oraşul Ellwangen, din landul Baden-Württemberg. Zelul manifestat de mama în pofida problemelor ei de sănătate a încurajat-o pe Sabine să înceapă pionieratul la vârsta de 18 ani. După ce Sabine s-a căsătorit, mama, la 58 de ani, şi-a luat permis de conducere pentru a putea participa mai mult la lucrarea de predicare. Ea a slujit cu dăruire în serviciul creştin până la moartea ei în 1974.

Cât despre mine, în 1965, după cei aproximativ şase ani de închisoare primiţi la a doua condamnare, am fost obligat de autorităţi să plec în Germania de Vest, fără ştirea familiei mele. După un timp însă, au venit şi soţia mea, Anni, şi fiica noastră, Ruth. Am întrebat la Filială dacă puteam sluji unde era mai multă nevoie de vestitori şi ni s-a propus să mergem la Nördlingen, Bavaria. Aici au crescut copiii noştri Ruth şi Johannes. Anni a început pionieratul. Urmând exemplul mamei sale, Ruth a început şi ea serviciul de pionier, imediat după terminarea şcolii. Amândoi copiii noştri s-au căsătorit cu pionieri şi au la rândul lor familie. Pot spune că suntem binecuvântaţi cu şase nepoţei minunaţi.

În 1987 am profitat de ocazia de a mă pensiona înainte de termen şi m-am alăturat lui Anni în serviciul de pionier. Trei ani mai târziu, am fost invitaţi de filiala din Selters ca să ajutăm la extinderea complexului de clădiri. Apoi am mers la Glauchau, unde am ajutat la construirea primei săli de congrese a Martorilor lui Iehova, din fosta Germanie de Est. Ulterior am fost custode al acestei săli. Din motive de sănătate, ne-am mutat înapoi pentru a fi cu fiica noastră în congregaţia Nördlingen şi slujim ca pionieri.

Spre marea mea bucurie, toţi fraţii şi surorile mele şi majoritatea membrilor familiei noastre continuă să-i slujească lui Iehova, Dumnezeul nostru minunat. De-a lungul timpului, am învăţat că, atâta vreme cât vom rămâne tari spiritualiceşte, vom trăi adevărul cuvintelor din Psalmul 126:3: „DOMNUL a făcut mari lucruri pentru noi şi de aceea suntem plini de bucurie“.

[Legenda fotografiei de la pagina 13]

La nunta noastră, în 1957

[Legenda fotografiei de la pagina 13]

Cu familia mea în 1948: (în faţă, de la stânga la dreapta) Manfred, Berta, Sabine, Hannelore, Peter; (în spate, de la stânga la dreapta) eu şi Jochen

[Legenda fotografiilor de la pagina 15]

O carte în format foarte mic folosită pe vremea interdicţiei; dispozitive de ascultare folosite de „Stasi“

[Provenienţa fotografiei]

Forschungs- und Gedenkstätte NORMANNENSTRASSE

[Legenda fotografiei de la pagina 16]

Cu fraţii şi surorile mele: (în faţă, de la stânga la dreapta) Hannelore şi Sabine; (în spate, de la stânga la dreapta) eu, Jochen, Peter şi Manfred