Ebla — Redescoperirea unui oraş pierdut în negura vremii

În vara anului 1962, Paolo Matthiae, un tânăr arheolog italian, făcea cercetări în câmpiile din nord-vestul Siriei, fără să ştie dacă va găsi ceva. Centrul Siriei era considerat o regiune săracă în situri arheologice. Cu toate acestea, în urma excavaţiilor care au început doi ani mai târziu la Tell Mardikh, aflat la aproximativ 60 km sud de Aleppo, avea să fie scoasă la lumină ceea ce mulţi consideră „cea mai importantă descoperire arheologică a secolului al XX-lea“.

INSCRIPŢII antice atestau existenţa unui oraş cu numele Ebla. Totuşi, nimeni nu ştia sub ce movilă din Orientul Mijlociu zăceau ruinele acestui oraş. Într-un text se vorbea despre victoria lui Sargon, regele Akkadului, asupra oraşelor „Mari, Yarmuti şi Ebla“. Într-o altă inscripţie, regele sumerian Gudea vorbea despre lemnul foarte valoros pe care îl primise „din munţii Iblei [Eblei]“. Numele Ebla apărea şi în Karnak, Egipt, pe o listă cu oraşele antice cucerite de faraonul Thutmosis al III-lea. Aşadar, este lesne de înţeles de ce arheologii doreau atât de mult să găsească Ebla.

Eforturile lor au fost răsplătite de excavaţiile ulterioare. În 1968, s-a descoperit o parte dintr-o statuie înfăţişându-l pe Ibbit-Lim, unul dintre regii Eblei. Inscripţia votivă în limba akkadiană de pe statuie arăta că aceasta îi fusese dedicată zeiţei Iştar, care „strălucea în Ebla“. Astfel, descoperirile arheologice scoteau la lumină „o nouă limbă, o nouă istorie şi o nouă cultură“.

Confirmarea faptului că Tell Mardikh corespundea anticului oraş Ebla a venit în anii 1974/1975, odată cu descoperirea unor tăbliţe cu scriere cuneiformă pe care apărea de mai multe ori numele străvechiului oraş. Săpăturile au mai dezvăluit şi că oraşul a cunoscut cel puţin două perioade de înflorire. După o primă perioadă în care a dominat regiunea, oraşul a fost devastat. Deşi ulterior a fost reconstruit, oraşul a fost devastat din nou şi s-a cufundat în uitare timp de multe veacuri.

Un oraş cu o istorie bogată

Cele mai vechi oraşe au fost construite în câmpii aluvionare, cum este cea dintre fluviile Tigru şi Eufrat, unde solul permitea practicarea unei agriculturi intensive. Primele oraşe menţionate în Biblie erau situate în Mesopotamia (Geneza 10:10). Se pare că numele Ebla înseamnă „Rocă albă“ şi se referă la stratul de calcar pe care fusese construit oraşul. Locul a fost probabil ales datorită stratului de calcar care asigura existenţa unor rezerve naturale de apă, deosebit de importante într-o regiune aflată departe de marile fluvii.

Nivelul scăzut al precipitaţiilor din zona Eblei permitea cultivarea pe arii extinse numai a cerealelor, a viilor şi a măslinilor. Zona era prielnică şi creşterii animalelor, mai ales a oilor. Poziţia strategică a Eblei — între Câmpia Mesopotamiei şi coasta Mediteranei — favoriza comerţul cu lemn, pietre semipreţioase şi metale. Oraşul domina o regiune cu aproximativ  200 000 de locuitori, dintre care aproape zece la sută trăiau în capitală.

O dovadă a măreţiei ce a caracterizat această etapă a civilizaţiei eblaite sunt vestigiile unui mare palat, în care se intra pe o poartă înaltă de 12-15 m. De-a lungul timpului, palatul fusese extins pentru a satisface necesităţile tot mai mari ale unei administraţii din ce în ce mai puternice. Funcţionarii lucrau sub conducerea unei ierarhii complexe: regele şi regina erau ajutaţi de „domni“ şi „bătrâni“.

În urma săpăturilor s-au găsit mai bine de 17 000 de tăbliţe de lut şi fragmente ale unor tăbliţe. Probabil că iniţial au fost peste 4 000 de tăbliţe întregi, aşezate cu grijă pe rafturi de lemn. Aceste documente arată cât de întinsă era regiunea în care Ebla făcea comerţ. De pildă, Ebla avea legături comerciale cu Egiptul, dovadă fiind simbolurile regale a doi faraoni. Majoritatea tăbliţelor au fost scrise cu caractere cuneiforme sumeriene, însă unele au fost scrise în eblaită, limbă semitică foarte veche, care a putut fi descifrată cu ajutorul acestor tăbliţe. Orientaliştii au fost surprinşi să descopere o limbă semitică atât de veche. Este interesant că unele tăbliţe conţin liste bilingve sumero-eblaite. Potrivit cărţii Ebla — Alle origini della civiltà urbana (Ebla — la originea civilizaţiei urbane), acestea reprezintă „cele mai vechi dicţionare cunoscute până în prezent“.

Se pare că Ebla a fost şi o putere militară, întrucât s-au descoperit sculpturi ce înfăţişează războinici eblaiţi executându-şi duşmanii sau prezentând capete tăiate. Totuşi, când Ebla a întâlnit puterea Asiriei şi a Babilonului, aflate în ascensiune, splendoarea ei a luat sfârşit. Deşi succesiunea evenimentelor este greu de stabilit, se pare că Ebla a fost atacată mai întâi de Sargon I (nu cel menţionat în Isaia 20:1) şi apoi de Naram-Sin, nepotul acestuia. Dovezile arheologice mărturisesc despre violenţa luptelor şi cruzimea atacurilor.

Aşa cum s-a menţionat însă, după o vreme, oraşul a fost reconstruit şi chiar a devenit un important centru în regiune. Noul oraş a fost construit după un plan minuţios, care i-a dat şi mai multă strălucire. În oraşul de jos  exista un sector sacru dedicat zeiţei Iştar, considerată zeiţă a fertilităţii şi de babilonieni. Probabil că aţi auzit de renumita poartă a lui Iştar, care a fost descoperită printre ruinele Babilonului. Se pare că una dintre clădirile impozante din Ebla era folosită ca adăpost pentru leii sacri ai acestei zeiţe. Ajungem astfel la religia eblaiţilor.

Religia în Ebla

Asemenea celorlalte popoare din Orientul Antic, Ebla avea o mulţime de divinităţi. Unii dintre zeii panteonului eblait au fost Baal, Hadad (un nume cuprins în numele câtorva regi sirieni) şi Dagan (1 Împăraţi 11:23; 15:18; 2 Împăraţi 17:16). Eblaiţii nu numai că se temeau de toţi aceşti zei, dar şi venerau zeităţi ale altor popoare. Descoperirile arheologice arată că, îndeosebi în mileniul al II-lea î.e.n., eblaiţii se închinau şi la strămoşii zeificaţi ai familiei regale.

Totuşi, eblaiţii nu se bizuiau numai pe ajutorul zeilor lor. Noul oraş Ebla era înconjurat cu două rânduri de ziduri impresionante, care ar fi descurajat orice duşman. Ruinele zidurilor exterioare, cu un perimetru de aproape trei kilometri, se pot vedea şi astăzi.

Cu toate acestea, chiar şi oraşul reconstruit şi-a ajuns sfârşitul. Se pare că marea putere de odinioară a fost în cele din urmă înfrântă de hitiţi, în jurul anului 1600 î.e.n. Într-un poem antic se spune că Ebla a fost „sfărâmată ca un vas de lut“. În scurtă vreme, ea avea să dispară din istorie. Un document scris de cruciaţii ce mărşăluiau spre Ierusalim în 1098 aminteşte de locul unde se înălţase odinioară Ebla, referindu-se la el ca la un avanpost îndepărtat din ţară, numit Mardikh. Ebla se cufundase în uitare, urmând să fie redescoperită abia după multe veacuri.

[Chenarul de la pagina 14]

EBLA ŞI BIBLIA

Un articol publicat în 1976 în revista Biblical Archeologist a stârnit curiozitatea bibliştilor. Cel ce descifrase tăbliţele descoperite la Ebla a avansat ipoteza că, printre altele, tăbliţele menţionau nume de locuri şi de persoane despre care a vorbit şi Biblia secole mai târziu. Mergând, se pare, mai departe de ceea ce se spunea de fapt în articol, unii au început să scrie că descoperirile de la Ebla oferă dovezi arheologice ale veridicităţii relatării din Geneza. * Iezuitul Mitchell Dahood a afirmat că „tăbliţele de lut [descoperite la Ebla] fac lumină acolo unde Biblia este obscură“. El considera, de pildă, că ele puteau arăta „de când se foloseşte numele Dumnezeului lui Israel“.

În prezent, textele acestor tăbliţe sunt studiate cu mai multă obiectivitate. Având în vedere că ebraica şi eblaita sunt limbi semitice, nu este exclus ca unele nume de oraşe sau de persoane să fie asemănătoare sau chiar identice cu cele menţionate în Biblie. Totuşi, acest lucru nu dovedeşte că ele se referă la aceleaşi locuri sau la aceleaşi persoane. Rămâne de văzut în ce măsură descoperirile făcute la Ebla vor influenţa cercetările asupra Bibliei. Cât despre numele divin, autorul articolului publicat în Biblical Archeologist a negat că ar fi spus vreodată că textele de la Ebla menţionează numele „Yahweh“. În opinia unor erudiţi, semnul cuneiform tradus ja se referă pur şi simplu la unul dintre numeroşii zei din panteonul eblait, în timp ce în opinia altor specialişti, el nu reprezintă decât un semn gramatical. În orice caz, semnul respectiv nu se referă la singurul Dumnezeu adevărat, Iehova. — Deuteronomul 4:35; Isaia 45:5.

[Notă de subsol]

[Harta/Fotografia de la pagina 12]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

MAREA CEA MARE

CANAAN

SIRIA

Aleppo

Ebla (Tell Mardikh)

Fluviul Eufrat

[Provenienţa fotografiei]

Arheolog: Missione Archeologica Italiana a Ebla – Università degli Studi di Roma ‘La Sapienza’

[Legenda fotografiei de la paginile 12, 13]

Colier de aur datând din aproximativ 1750 î.e.n.

[Legenda fotografiei de la pagina 13]

Vestigiile unui mare palat

[Legenda ilustraţiei de la pagina 13]

Reprezentare artistică a tăbliţelor de lut păstrate în arhivă

[Legenda fotografiei de la pagina 13]

Tăbliţă cu scriere cuneiformă

[Legenda fotografiei de la pagina 13]

Măciucă regală egipteană, 1750-1700 î.e.n.

[Legenda fotografiei de la pagina 13]

Războinic eblait cu capete ale duşmanilor

[Legenda fotografiei de la pagina 14]

Stelă dedicată zeiţei Iştar

[Provenienţa fotografiei]

Missione Archeologica Italiana a Ebla – Università degli Studi di Roma ‘La Sapienza’

[Provenienţa fotografiilor de la pagina 13]

Toate ilustraţiile (cu excepţia vestigiilor palatului): Missione Archeologica Italiana a Ebla – Università degli Studi di Roma ‘La Sapienza’