„Îngerul lui Iehova îşi aşază tabăra în jurul celor ce se tem de el“

Relatare de Christabel Connell

Eram atât de dornice să-i răspundem lui Christopher la întrebările biblice, încât nici n-am observat cât de târziu se făcuse. Însă el se tot uita pe fereastră. Într-un final, s-a întors spre noi şi ne-a zis: „Nu mai e niciun pericol. Puteţi pleca liniştite“. Ne-a însoţit afară, iar noi ne-am luat rămas bun şi am plecat cu bicicleta. Dar în ce primejdie ne aflaserăm?

M-AM născut în 1927, în Sheffield (Anglia). În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, casa ne-a fost bombardată, aşa că părinţii m-au trimis să locuiesc cu bunica până la terminarea şcolii. Un timp am mers la o şcoală catolică. Le întrebam mereu pe călugăriţe de ce există atât de multă răutate şi violenţă. Dar nici ele, nici alţi oameni ai bisericii n-au reuşit să-mi răspundă.

După încheierea războiului, am devenit asistentă medicală. Am lucrat în spitalul Paddington din capitală, unde era şi mai multă violenţă. De pildă, la scurt timp după ce unul dintre fraţii mei mai mari a plecat să lupte în războiul din Coreea, am văzut o încăierare chiar în faţa spitalului. Victima a fost bătută crunt şi şi-a pierdut vederea. Nimeni n-a intervenit. Tot pe atunci mergeam cu mama la şedinţe de spiritism. Însă nici ele nu m-au ajutat să aflu răspunsul la întrebarea ce mă frământa.

Studiez Biblia

Odată, John, cel mai mare dintre fraţii mei, era în vizită la noi. El devenise Martor al lui Iehova. Stând de vorbă cu mine, m-a întrebat: „Ştii de ce se întâmplă atâtea lucruri rele?“. Evident că nu ştiam. Mi-a citit din Biblie Revelaţia 12:7–12. Atunci am înţeles că Satan şi demonii sunt principala sursă a răului. I-am urmat sfatul şi curând am început un studiu biblic. Totuşi, teama de oameni m-a împiedicat să mă botez (Prov. 29:25).

Şi sora mea, Dorothy, devenise Martoră. În 1953, ea şi logodnicul ei, Bill Roberts, au participat la congresul internaţional din New York. Când s-au întors, le-am spus că şi eu studiasem Biblia. Bill m-a întrebat: „Ai citit toate versetele din carte? Ai subliniat răspunsurile?“. I-am zis că nu. „Înseamnă că n-ai studiat deloc! Vorbeşte din nou cu sora şi ia-o de la capăt!“, mi-a spus. În aceeaşi perioadă, demonii au început să mă hărţuiască. Cu câtă fervoare îl rugam pe Iehova să  mă ocrotească şi să mă elibereze de influenţa lor!

Pionieratul în Scoţia şi Irlanda

M-am botezat în 16 ianuarie 1954. În iunie, la o lună după expirarea contractului cu spitalul, am devenit pionieră. Opt luni mai târziu, am fost repartizată ca pionieră specială în Grangemouth (Scoţia). În acest teritoriu izolat am simţit adevărul cuvintelor din Psalmul 34:7.

În 1956, am fost trimisă împreună cu alte două surori în oraşul Galway din Irlanda. Chiar în prima zi, în timp ce predicam din casă în casă cu una dintre ele, am întâlnit un preot. După câteva minute, şi-a făcut apariţia un poliţist care ne-a dus la secţie. Acolo ne-a cerut numele şi adresa şi a dat imediat un telefon. L-am auzit spunând: „Da, Părinte, ştiu exact unde stau“. Deci preotul îl trimisese! Nu după mult, proprietarul casei pe care o închiriaserăm a fost constrâns să ne dea afară. Prin urmare, filiala ne-a recomandat să plecăm din oraş. Am sosit cu 10 minute întârziere la gară, însă trenul era încă acolo. În staţie se afla un bărbat care voia să se asigure că n-o să-l pierdem. Şi nu trecuseră decât trei săptămâni de la venirea în Galway!

Am fost trimise în Limerick, alt oraş în care Biserica Catolică avea mare influenţă. Gloate întregi se ţineau după noi, ridiculizându-ne. Multora le era teamă şi să ne deschidă uşa. Cu un an înainte, un frate din Cloonlara, un orăşel învecinat, chiar fusese bătut. Dar într-un final am găsit o persoană interesată, pe Christopher, menţionat la început. Cât de bucuroase am fost! Avea o sumedenie de întrebări pe marginea Bibliei şi ne-a rugat să revenim ca să-i răspundem la ele. Când l-am vizitat din nou, un preot a dat buzna în casă şi i-a cerut să ne scoată afară. Nelăsându-se intimidat, Christopher a replicat: „Eu le-am invitat pe aceste femei în casa mea, iar ele au bătut la uşă înainte de a intra. Dumneata nici n-ai fost invitat, nici n-ai bătut la uşă“. Furios, preotul a plecat.

Totuşi, nu ne-am dat seama că el şi acoliţii lui ne aşteptau în faţa casei. Ştiind că erau porniţi împotriva noastră, Christopher nu ne-a lăsat să ieşim decât după ce toţi s-au împrăştiat. Ulterior am aflat că el şi familia lui au fost obligaţi să părăsească zona şi s-au mutat în Anglia.

Şcoala Galaad

În 1958, pe când îmi făceam planuri să merg la Congresul Internaţional „Voinţa divină“ din New York, am fost invitată la Şcoala Galaad. Urma să fac parte din cea de-a 33-a clasă. La congres, l-am cunoscut pe Eric Connell, care aflase adevărul în 1957 şi începuse pionieratul un an mai târziu. După aceea, nu m-am întors acasă. Am fost trimisă în Collingwood (Ontario, Canada) unde am rămas până în 1959, când au început cursurile. Cât timp am fost în Canada şi la şcoală, Eric mi-a scris în fiecare zi. Nu puteam să nu mă-ntreb cum avea să evolueze relaţia noastră.

Şcoala Galaad a fost una dintre cele mai frumoase experienţe din viaţa mea. Printre colegi s-au numărat Dorothy şi soţul ei, care au fost trimişi în Portugalia. Fiindcă speram să merg cu ei, am fost dezamăgită când am primit ca repartiţie Irlanda. L-am întrebat pe unul dintre instructori dacă greşisem cu ceva. Mi-a răspuns: „Nu. Tu şi partenera ta, Eileen Mahoney, v-aţi oferit să mergeţi oriunde în lume“, deci şi în Irlanda.

Din nou în Irlanda

M-am întors în Irlanda în august 1959 şi am fost repartizată în congregaţia Dun Laoghaire. Între timp, Eric venise înapoi în Anglia şi se bucura că acum era atât de aproape de mine. Întrucât îşi dorea să meargă la Şcoala Galaad şi ştia că în Irlanda erau trimişi misionari, s-a gândit să facă pionierat aici.  Astfel, s-a mutat în Dun Laoghaire şi ne-am căsătorit în 1961.

Şase luni mai târziu, Eric a avut un grav accident de motocicletă, suferind o fractură craniană. Medicii nu i-au dat şanse prea mari de supravieţuire. După ce-a stat în spital trei săptămâni, l-am îngrijit acasă cinci luni, până şi-a revenit. În tot acest timp, am mers în predicare cât mi-a permis situaţia.

În 1965, am fost repartizaţi pe coasta de nord-vest, în congregaţia din portul Sligo ce avea numai opt vestitori. După trei ani, am început să slujim mai la nord, în Londonderry, unde exista o congregaţie mică. Într-o zi, întorcându-ne din lucrare, am văzut pe stradă un gard din sârmă ghimpată. Izbucnise conflictul religios dintre catolici şi protestanţi! Bande de tineri incendiau maşini. Oraşul era deja divizat între cele două comunităţi, fiind periculos să mergi prin el.

Viaţa şi predicarea în vremea conflictului

În lucrare însă, trebuia să străbatem oraşul în lung şi-n lat. Din nou am simţit că ‘îngerii îşi aşezau tabăra în jurul nostru’. Dacă ajungeam în zone unde aveau loc manifestaţii, plecam imediat şi ne întorceam după ce mulţimea se potolea. Odată, când a avut loc o ciocnire violentă lângă apartamentul nostru, un magazin de vopsele a explodat. Bucăţi în flăcări au ajuns chiar pe pervazul ferestrei noastre. Nici nu ne-am dus la culcare de teamă ca incendiul să nu ajungă până la noi! În 1970, după ce ne-am mutat în Belfast, am aflat că magazinul luase foc din cauza unui cocteil Molotov şi că, după un timp, clădirea în care am stat a fost arsă din temelii.

Altă dată, când eram în predicare cu o soră, am observat pe pervazul unei locuinţe un obiect ciudat, asemănător unei mici ţevi. Am trecut mai departe, iar la câteva minute am auzit o explozie. Oamenii au ieşit imediat în stradă, crezând că noi am pus bomba. Chiar atunci însă, o soră ce locuia în zonă ne-a invitat în casa ei. Pentru vecini, asta a fost dovada nevinovăţiei noastre.

În 1971 ne-am întors în Londonderry ca să vizităm o soră. Când i-am spus pe unde am venit şi că a trebuit să trecem de o barieră, ne-a întrebat: „Şi nu era nimeni acolo?“. „Ba da“, i-am răspuns, „dar nu ne-au zis nimic“. Sora a fost foarte uimită. În urmă cu doar câteva zile, cei ce puseseră bariera luaseră cu forţa maşinile unui medic şi a unui poliţist şi le incendiaseră.

În 1972, ne-am mutat în Cork. Ulterior, am slujit în Na’as şi în Arklow, iar, în 1987, am fost repartizaţi în Castlebar, unde ne aflăm şi în prezent. Aici am avut privilegiul de a ajuta la ridicarea unei Săli a Regatului. În 1999, soţul meu s-a îmbolnăvit grav. Însă, cu sprijinul iubitor al lui Iehova şi al congregaţiei, am reuşit să-l îngrijesc până s-a însănătoşit.

Azi sufăr de o formă gravă de artrită şi am trecut printr-o intervenţie chirurgicală de înlocuire a şoldurilor şi genunchilor. După ce m-am confruntat cu opoziţie crâncenă şi am trăit un timp de mari frământări politice şi sociale, mă mai aştepta o încercare. Am fost nevoită să renunţ la şofat ajungând să depind de ajutorul celorlalţi. Dar fraţii n-au precupeţit niciun efort ca să mă susţină. Mă deplasez folosindu-mă de un baston, iar pentru distanţe mari, de o tricicletă cu baterii.

Împreună cu soţul meu, am urmat de două ori cursurile Şcolii pentru Pionieri şi am slujit peste 100 de ani ca pionieri speciali, 98 dintre ei în Irlanda. Eric este încă bătrân de congregaţie. Cu toate că suntem înaintaţi în vârstă, n-avem nici cea mai mică intenţie să ne întrerupem serviciul divin. E adevărat, nu aşteptăm vreun miracol din partea lui Iehova, însă nutrim convingerea că îngerii lui puternici „îşi aşază tabăra în jurul celor ce se tem de el“ şi îi slujesc în mod loial.