Am avut parte de multe lucruri bune

Relatare de Arthur Bonno

ÎN ANUL 1951, eu şi soţia mea, Edith, participam la un congres de district, când s-a făcut anunţul privitor la o întrunire pentru cei interesaţi de serviciul de misionar.

— Hai să mergem şi noi!, am zis eu.

— Art, nu e pentru noi, a răspuns Edith.

— Mergem doar să ascultăm, Edie!

După întrunire s-au împărţit cereri pentru Şcoala Galaad.

— Hai să completăm şi noi o cerere!, am spus atunci.

— Dar, Art, cum rămâne cu familiile noastre?

După aproximativ un an şi jumătate de la acel congres am absolvit Şcoala Galaad şi am fost repartizaţi în Ecuador (America de Sud).

Aşa cum probabil v-aţi dat seama din discuţia pe care am avut-o cu soţia mea la acel congres, eram un om cu iniţiativă şi aveam o personalitate puternică. Edith însă era blândă şi modestă. Ea crescuse în Elizabeth, un orăşel din Pennsylvania (SUA), nu călătorise niciodată prea departe de casă şi nici nu întâlnise persoane din altă ţară. Îi era greu să-şi părăsească familia. Cu toate acestea, a acceptat din inimă să slujească în străinătate. În 1954 am ajuns în Ecuador şi de atunci slujim ca misionari în această ţară. În anii petrecuţi aici am avut parte de multe lucruri bune. V-ar plăcea să aflaţi unele dintre ele?

Amintiri de neşters

Prima repartiţie a fost în capitala ţării, Quito, situată în munţii Anzi, la o altitudine de aproximativ 2 850 m. Ne-a luat două zile cu trenul şi cu camionul ca să ajungem acolo din oraşul de coastă Guayaquil, călătorie ce se face astăzi cu avionul în numai 30 de minute! Am slujit în Quito patru ani de neuitat. Apoi, în 1958, am avut parte de un alt lucru bun: am fost invitaţi să slujim în lucrarea de circumscripţie.

Pe atunci, în întreaga ţară erau doar două circumscripţii mici. De aceea, pe lângă  vizitarea congregaţiilor, petreceam multe săptămâni predicând în orăşelele de indieni, unde nu exista niciun Martor. În aceste pueblos locuiam de obicei în camere foarte mici, fără ferestre, în care nu era nimic altceva decât un pat. Duceam cu noi un cufăr de lemn în care aveam o lampă pentru gătit, o cratiţă, farfurii, un lighean, cearşafuri, o plasă de ţânţari, haine, ziare vechi şi alte câteva lucruri. Ziarele le îndesam în găurile din pereţi pentru ca şobolanii să nu circule chiar în voia lor!

Deşi acele încăperi erau întunecoase şi insalubre, avem amintiri frumoase. În fiecare seară discutam până târziu, stând pe pat şi luând o cină simplă, pregătită pe lampa noastră cu petrol. Din cauza firii mele vulcanice, mi se întâmpla deseori să vorbesc fără să gândesc. De aceea, uneori, soţia mea se folosea de acele momente de tihnă ca să-mi sugereze unele modalităţi pline de tact de a mă adresa fraţilor pe care îi vizitam. Am ţinut cont de sugestiile ei şi, astfel, vizitele mele au devenit mai încurajatoare. De asemenea, când, în mod necugetat, vorbeam de rău pe cineva, ea refuza să participe la discuţie. Aşa am învăţat să-mi păstrez un punct de vedere pozitiv cu privire la fraţi. De cele mai multe ori însă discutam despre ideile pe care le găseam în articolele din Turnul de veghe şi despre experienţele de peste zi din lucrarea de predicare. Şi ce experienţe deosebite am avut!

Cum l-am găsit pe Carlos

În oraşul Jipijapa, din vestul Ecuadorului, am primit numele unei persoane interesate: Carlos Mejía. Dar n-am primit nicio adresă. Când am plecat dimineaţa din cămăruţa noastră închiriată, nu ştiam unde să-l căutăm, aşa că am luat-o la întâmplare pe o stradă. Fiindcă noaptea plouase torenţial, trebuia să fim atenţi ca să ocolim multele gropi pline de noroi. Eu mergeam înainte, iar Edie venea după mine. Deodată, am auzit în spatele meu un strigăt disperat de ajutor: „Art!“. M-am întors şi am văzut-o pe Edie împotmolită până la genunchi în noroiul negru. Era o scenă atât de comică, încât, dacă n-ar fi fost lacrimile de pe obrajii ei, m-aş fi prăpădit de râs.

Am reuşit cumva s-o scot de acolo, dar pantofii i-au rămas în mocirlă. Un băieţel şi o fetiţă se uitau la noi, aşa că le-am spus: „Dacă scoateţi pantofii din noroi, vă dau nişte bănuţi“. Cât ai clipi din ochi, au şi scos pantofii! Însă Edie avea nevoie de un loc unde să se spele. Mama copiilor, care văzuse şi ea scena, ne-a invitat în casă şi a ajutat-o pe soţia mea să se spele pe picioare, în timp ce copiii au curăţat pantofii. Înainte să plecăm, am avut parte de un lucru bun. Am întrebat-o pe femeie dacă ştia unde îl puteam găsi pe Carlos Mejía. Foarte surprinsă, ea a răspuns: „Este soţul meu“. Cu timpul, am început un studiu biblic, iar, în cele din urmă, toţi membrii acelei familii s-au botezat. Câţiva ani mai târziu, Carlos, soţia lui şi două dintre fiicele lor au devenit pionieri speciali.

Călătorii periculoase, ospitalitate impresionantă

În lucrarea de circumscripţie am avut de înfruntat şi pericole. Călătoream cu autobuzul, cu trenul, cu camionul, cu canoea şi cu avioane mici. Odată, am mers împreună cu John McLenachan, care era supraveghetor de district, şi cu soţia lui, Dorothy, într-un tur de predicare în satele de pescari de lângă graniţa cu Columbia. Am pornit la drum cu o canoe echipată cu un motor suspendat. Pe lângă noi înotau nişte rechini mari cât canoea! Până şi însoţitorul nostru, care avea multă experienţă, s-a îngrijorat când a văzut cât de mari erau rechinii şi a tras repede canoea mai aproape de mal.

 Chiar dacă am avut de înfruntat şi pericole în lucrarea de circumscripţie, a meritat efortul. Am cunoscut fraţi minunaţi şi foarte ospitalieri. Deseori, familiile la care eram cazaţi insistau ca noi să mâncăm de trei ori pe zi, deşi ei mâncau doar o singură dată. Sau ne lăsau pe noi să dormim în singurul pat din casă, în timp ce ei dormeau pe jos. Adesea, soţia mea spunea: „De la aceşti fraţi şi surori dragi am învăţat că în viaţă avem nevoie de puţine lucruri!“.

„Nu vrem să refuzăm“

În 1960 am avut parte de un alt lucru bun: am fost invitaţi să slujim la filiala din Guayaquil. Eu mă ocupam cu treburi administrative, iar Edith mergea în predicare cu membrii unei congregaţii din apropierea Betelului. N-am considerat niciodată că munca de birou mi se potriveşte şi mă simţeam oarecum incapabil. Însă, aşa cum se spune în Evrei 13:21, Dumnezeu ‘ne înzestrează cu orice lucru bun ca să facem voinţa sa’. După doi ani am fost invitat să urmez un curs de 10 luni la Şcoala Galaad. Cursul avea să se ţină la Betelul din Brooklyn, New York. La acea vreme, soţiile trebuiau să rămână în repartiţie. Edie a primit o scrisoare de la Brooklyn, în care era îndemnată să se gândească bine dacă era de acord ca soţul ei să fie plecat 10 luni.

Edith a scris: „Sunt convinsă că nu va fi deloc uşor, dar ştim că Iehova ne va ajuta să facem faţă oricăror dificultăţi ce ar putea apărea. . . . Nu vrem să refuzăm niciun privilegiu ce ni s-ar putea oferi şi nicio ocazie de a fi instruiţi pentru a ne achita mai bine de responsabilităţi“. În perioada în care am stat la Brooklyn am primit de la soţia mea câte o scrisoare în fiecare săptămână.

Slujim alături de fraţi fideli

În 1966, din cauza unor probleme de sănătate, eu şi Edith ne-am întors în Quito, unde am reluat lucrarea de misionariat, slujind alături de fraţii locali. Ei s-au dovedit adevărate exemple de integritate.

O soră fidelă avea un soţ necredincios, care o bătea mereu. Într-o zi, la şase dimineaţa, a venit la noi cineva şi ne-a spus că sora fusese bătută din nou. M-am dus repede la sora noastră acasă. Când am ajuns acolo, m-am îngrozit: sora zăcea în pat, umflată toată şi plină de vânătăi. Soţul o bătuse cu o coadă de mătură până când coada s-a rupt în două. Mai târziu, în aceeaşi zi, l-am găsit pe soţ acasă şi i-am spus că se purtase ca un laş. El nu mai contenea cu scuzele.

La începutul anilor ’70, starea sănătăţii mele s-a îmbunătăţit şi am reluat lucrarea itinerantă. În circumscripţia noastră era şi oraşul Ibarra. Când îl vizitaserăm la sfârşitul anilor ’50, aici nu erau decât doi Martori: un misionar şi un frate local. De aceea, eram nerăbdători să-i cunoaştem pe noii membri ai congregaţiei.

 La prima noastră întrunire în Ibarra, un frate pe nume Rodrigo Vaca a ţinut o temă cu participarea auditoriului. Când punea o întrebare, fraţii din auditoriu, în loc să ridice mâna, strigau „Yo, yo!“ („Eu, eu“). Eu şi Edith ne-am uitat uimiţi unul la altul. „Ce se întâmplă aici?“, am zis în sinea mea. Ulterior am aflat că fratele Rodrigo este orb, însă recunoaşte vocile membrilor congregaţiei. El este un păstor care într-adevăr îşi cunoaşte oile! Lucrul acesta ne-a amintit de cuvintele lui Isus din Ioan 10:3, 4, 14, despre Păstorul cel Bun şi oile sale. În prezent, în Ibarra există şase congregaţii de limbă spaniolă, o congregaţie de limbă quichua şi una de limbajul semnelor. Fratele Rodrigo continuă să slujească cu fidelitate ca bătrân şi pionier special. *

Recunoscător pentru bunătatea lui Iehova

În 1974 am simţit din nou bunătatea lui Iehova: am fost rechemaţi la Betel, unde mi s-au încredinţat din nou sarcini administrative, iar mai târziu am fost numit membru al Comitetului Filialei. Edith a lucrat mai întâi la bucătărie, iar apoi la corespondenţă, unde slujeşte şi în prezent.

De-a lungul anilor am avut bucuria de a întâmpina sute de misionari instruiţi la Şcoala Galaad, care susţin prin zelul şi maturitatea lor congregaţiile în care sunt repartizaţi. De asemenea, suntem încurajaţi de miile de fraţi şi surori care au venit din peste 30 de ţări pentru a predica în Ecuador. Cât de mult ne impresionează spiritul lor de sacrificiu! Unii şi-au vândut casele şi au renunţat la afaceri pentru a veni aici să slujească unde este mai mare nevoie de predicatori ai Regatului. Ei au cumpărat diferite vehicule pentru a predica în regiuni îndepărtate, au înfiinţat congregaţii şi au ajutat la construirea de săli ale Regatului. Multe surori celibatare au venit din străinătate pentru a face pionierat în Ecuador. Şi ce predicatoare eficiente şi zeloase sunt ele!

Într-adevăr, în tot acest timp în care i-am slujit lui Dumnezeu am avut parte de multe lucruri bune. Cel mai preţios dintre toate este prietenia cu Iehova. De asemenea, sunt recunoscător că Iehova mi-a dat „un ajutor“ (Gen. 2:18). Când privesc înapoi, la cei peste 69 de ani de căsătorie, îmi vin în minte cuvintele din Proverbele 18:22: „A găsit cineva o soţie bună? A găsit un lucru bun“. Viaţa alături de Edith a fost o binecuvântare. Ea m-a ajutat în foarte multe privinţe. Dar, în acelaşi timp, s-a dovedit a fi şi o fiică iubitoare pentru mama ei. De când am venit în Ecuador, soţia mea i-a trimis mamei sale câte o scrisoare în fiecare săptămână până în 1990, când aceasta s-a stins din viaţă la vârsta de 97 de ani.

În prezent am 90 de ani, iar Edith 89. Ne bucurăm nespus că am ajutat aproximativ 70 de persoane să-l cunoască pe Iehova. Şi suntem fericiţi că, în urmă cu 60 de ani, am completat acele cereri pentru Şcoala Galaad. Datorită deciziei pe care am luat-o atunci, am avut parte în viaţă de foarte multe lucruri bune!

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 29]

Pe Yankee Stadium din New York, împreună cu alţi misionari care au absolvit odată cu noi Şcoala Galaad (1958)

[Legenda fotografiei de la pagina 31]

În lucrarea itinerantă, în timp ce vizitam o familie de fraţi (1959)

[Legenda fotografiei de la pagina 32]

La filiala din Ecuador (2002)