„PUR ŞI SIMPLU nu pot să merg din casă în casă!“ Câţi dintre noi n-au spus aşa la început! Totuşi, aceste cuvinte n-au fost rostite de un începător, ci de un vorbitor public şi un învăţător al Bibliei cu experienţă, numit pelerin.

Mulţi cititori ai revistei Turnul de veghere al Sionului se retrăseseră din bisericile lor şi simţeau nevoia de a se asocia cu cei ce erau însetaţi, ca şi ei, după adevărul biblic. Revista îşi îndemna cititorii să se caute unii pe alţii şi să se întrunească în mod regulat pentru a studia Biblia. Începând din 1894, Societatea Watch Tower a trimis reprezentanţi itineranţi la grupurile care solicitau să fie vizitate. Aceşti bărbaţi zeloşi, cu experienţă, numiţi mai târziu pelerini, erau aleşi pentru că aveau umilinţă, cunoştinţă biblică, credinţă în răscumpărare, talent oratoric şi capacitate de predare. De regulă, o vizită dura una sau două zile, care erau pline de activitate. Mulţi Studenţi în Biblie au participat pentru prima dată la lucrarea de teren distribuind invitaţii la cuvântarea unui pelerin. După cuvântarea pe care a ţinut-o la orele serii într-o şcoală, Hugo Riemer (ulterior membru al Corpului de Guvernare) a răspuns la întrebări biblice până după miezul nopţii. La sfârşitul întrunirii era obosit, dar fericit şi a spus că totul fusese minunat.

Potrivit revistei Turnul de veghere, principalul obiectiv al pelerinilor era zidirea „casei credinţei“. Ei ţineau întruniri în locuinţele credincioşilor. La întrunire participau Studenţii în Biblie din împrejurimi, programul incluzând cuvântări şi sesiuni de întrebări şi răspunsuri. Vizita era şi o ocazie de a arăta ospitalitate creştină. Maude Abbott a participat la o astfel de vizită când era copil. După cuvântarea de dimineaţă, toţi cei prezenţi s-au aşezat la o masă lungă în grădină. „Era atâta mâncare bună: şuncă de casă, pui prăjit, pâine de tot felul, plăcinte şi prăjituri! Toţi am mâncat pe săturate, iar pe la ora două după-amiază ne-am ocupat locurile pentru a asculta o altă cuvântare.“ Dar, recunoaşte ea, „la ora aceea toţi erau pe jumătate adormiţi“. Benjamin Barton, care a slujit mult timp ca pelerin, a spus: „Dacă aş fi mâncat toate bunătăţile care mi se ofereau, n-aş fi avut viaţă lungă ca pelerin!“. În cele din urmă, de la sediul din Brooklyn s-a trimis o scrisoare prin care surorilor bine intenţionate li se spunea că pelerinii n-au nevoie decât de o mâncare simplă şi de un somn odihnitor. Aceste sugestii erau spre binele tuturor.

Pelerinii erau buni învăţători şi foloseau în predare desene, machete şi orice aveau la îndemână. Cuvântările fratelui R. Barber „erau întotdeauna condimentate cu puţin umor“. Fratele W. Thorn, cu tonul lui părintesc, vorbea „ca un patriarh din vremurile de demult“. Shield Toutjian era foarte spontan. Într-o zi, în timp ce călătorea cu un Ford model A, a strigat dintr-odată: „Opreşte!“. Apoi a sărit din maşină, a cules nişte flori de câmp şi le-a ţinut însoţitorilor săi o scurtă cuvântare despre creaţia lui Iehova.

Lucrarea pelerinilor nu era deloc uşoară, mai ales pentru cei trecuţi de prima tinereţe. Pentru unii  însă cel mai greu a fost să se adapteze la schimbarea survenită în activitatea pelerinilor: să fie în fruntea lucrării din casă în casă. În ediţia din 15 martie 1924 a Turnului de veghere se arăta că „una dintre principalele însărcinări“ ale adevăraţilor creştini „este să depună mărturie despre regat. Pelerinii sunt trimişi cu acest scop“.

Se pare că unii pelerini nu au fost de acord cu noile îndrumări, astfel că au renunţat la lucrarea itinerantă. Unii dintre ei, profund nemulţumiţi, chiar şi-au făcut propriul grup religios. Robie Adkins povestea că un pelerin, care era un orator foarte bun, se plângea vădit iritat: „Nu ştiu să predic decât de pe podium. Pur şi simplu nu pot să merg din casă în casă!“. Fratele Adkins a spus: „Mai târziu l-am văzut la congresul de la Columbus, Ohio, din 1924. Părea atât de nefericit! În jur erau mii de fraţi bucuroşi, dar el stătea la umbra unui pom, singur şi posomorât. Nu l-am mai văzut niciodată de atunci. La puţin timp după aceea a părăsit organizaţia“. Totuşi, a adăugat fratele Adkins, „mulţi fraţi treceau fericiţi încoace şi încolo, ducând cărţi la maşinile lor“. Aceştia erau dornici să depună mărturie din casă în casă (Fap. 20:20, 21).

Mulţi pelerini, deşi aveau la fel de multe emoţii ca aceia pe care trebuiau să-i instruiască, s-au implicat în lucrarea de predicare cu tot sufletul. Maxwell Friend (Freschel), un pelerin de limbă germană, scria că mărturia din casă în casă sporeşte binecuvântările lucrării de pelerin. John Bohnet, un alt pelerin, spunea că, în general, fraţii au acceptat cu bucurie îndrumarea de a pune mai mult accent pe predicarea Regatului. Marea majoritate „erau plini de zel, dorind să fie în linia întâi“.

De-a lungul timpului, fraţii fideli care au slujit în lucrarea itinerantă au avut o influenţă bună asupra poporului lui Iehova. Norman Larson, care a perseverat mulţi ani în adevăr, a spus: „Importanţa şi foloasele lucrării pelerinilor au fost incontestabile. Am observat asta de când eram copil. . . . Ei au contribuit mult la modelarea mea“. Până în zilele noastre, supraveghetorii itineranţi, fraţi loiali şi cu spirit de sacrificiu, îi ajută pe colaboratorii lor în credinţă să spună: „Putem merge din casă în casă!“.

[Text generic pe pagina 32]

Vizita pelerinilor era un prilej de mare bucurie!

[Legenda fotografiei de la pagina 31]

În călătoria sa din 1905, Benjamin Barton a făcut 170 de vizite

[Legenda fotografiei de la pagina 32]

Walter Thorn Era numit cu afecţiune „Tăticul“ datorită atitudinii lui părinteşti

[Legenda fotografiei de la pagina 32]

J. Browne În jurul anului 1902 a fost trimis ca pelerin în Jamaica pentru a întări şi încuraja 14 grupuri mici

[Legenda fotografiei de la pagina 32]

Lucrarea pelerinilor a întărit credinţa fraţilor, a consolidat unitatea creştină şi i-a apropiat pe fraţi de organizaţie