TE-AI aflat şi tu în situaţia lui George sau a Emiliei? Asemenea acestor părinţi, mulţi nu suportă să-şi vadă copilul necăjit sau confruntându-se cu o problemă. Este cât se poate de firesc să încerce să-l ocrotească. Însă părinţii menţionaţi în exemplele de mai sus s-au folosit de aceste situaţii pentru a-şi învăţa copiii o lecţie valoroasă cu privire la asumarea responsabilităţilor. Bineînţeles, lecţia pe care o învaţă un copil de patru ani este diferită de cea pe care o învaţă unul de 13 ani.

În viaţă părintele nu va fi întotdeauna lângă copilul său ca să-l ferească de probleme. Va sosi şi timpul când el îşi va lăsa tatăl şi mama şi „îşi va purta propria sarcină“ (Galateni 6:5; Geneza 2:24). Pentru ca un copil să ajungă să-şi poarte singur de grijă, părintele  trebuie să-l ajute să devină adult altruist, atent la necesităţile altora şi cu simţul răspunderii. Acest obiectiv nu este uşor de atins!

Însă, din fericire, părinţii au un model excelent, pe Isus. Ei pot învăţa multe de la el, chiar dacă nu a fost părinte. Ei pot observa modul în care i-a tratat şi i-a instruit pe discipolii săi. Isus a avut obiectivul de a-i pregăti să îndeplinească lucrarea începută de el şi să o continue şi după plecarea sa (Matei 28:19, 20). Părinţii au un obiectiv asemănător: să-şi înveţe copiii să se achite de responsabilităţi. În continuare vom analiza trei lecţii pe care părinţii le pot învăţa de la Isus.

În ultima zi a vieţii sale pe pământ, Isus le-a spus discipolilor: „V-am dat un exemplu, pentru ca, aşa cum v-am făcut eu, aşa să faceţi şi voi“ (Ioan 13:15). Tot la fel, părinţii trebuie să explice şi să arate prin propriul exemplu ce înseamnă a avea simţul răspunderii.

Întreabă-te: Obişnuiesc să vorbesc pozitiv despre îndeplinirea responsabilităţilor mele? Vorbesc despre bucuriile de care am parte când depun eforturi pentru a-i ajuta pe alţii? Sau deseori mă plâng şi mă compar cu cei care par să aibă o viaţă mai uşoară?

Bineînţeles, nimeni nu este perfect. Toţi ne simţim uneori copleşiţi de responsabilităţi. Însă exemplul tău este probabil cea mai eficientă modalitate de a-ţi ajuta copiii să înţeleagă cât este de important să aibă simţul răspunderii.

Isus şi-a dat seama că era nevoie de timp pentru ca discipolii să fie pregătiţi să îndeplinească rolurile şi responsabilităţile pentru care îi instruise. Cu o anumită ocazie le-a zis: „Mai am multe lucruri să vă spun, dar acum nu le puteţi purta“ (Ioan 16:12). Isus nu le-a cerut de la început discipolilor să facă totul singuri. Dimpotrivă, el a petrecut mult timp cu ei şi i-a învăţat multe lucruri. Doar când a considerat că erau pregătiţi i-a trimis singuri.

În mod asemănător, dacă sunt realişti, părinţii nu le vor cere copiilor să îndeplinească, înainte de a fi pregătiţi, responsabilităţi care în mod normal îi revin unui adult. Pe măsură ce copiii cresc, părinţii trebuie să aleagă sarcini adecvate pentru ei. De exemplu, îşi pot învăţa copiii să se ocupe de igiena personală, să păstreze curăţenia în camera lor, să fie punctuali şi să-şi folosească banii cu înţelepciune. Când un copil începe să meargă la şcoală, părinţii îl vor ajuta să înţeleagă că temele sunt o responsabilitate importantă, de care trebuie să se achite.

Însă părinţii nu trebuie doar să traseze sarcini pentru copiii lor, ci şi să-i ajute să le îndeplinească. George, tatăl menţionat anterior, şi-a dat seama de ce se supăra Alex când trebuia să-şi pună jucăriile la loc: i se părea o sarcină prea grea. George spune: „În loc să strig la Alex să-şi adune jucăriile, am încercat să-l învăţ cum să facă lucrul acesta“.

Ce a făcut el în mod concret? George explică: „Mai întâi am stabilit o oră la care trebuia să-şi strângă jucăriile în fiecare seară. Apoi l-am ajutat pe Alex să le strângă rând pe rând din toată camera. Am transformat totul într-o joacă, întrecându-ne pentru a vedea cine le adună mai repede. Nu după mult timp, lucrul acesta a devenit ceva obişnuit înainte de culcare. I-am promis lui Alex că, dacă făcea ordine repede, aveam să-i citesc o poveste în plus, dar, dacă pierdea  vremea, nu mai rămânea timp pentru încă o poveste“.

Ca orice învăţător bun, Isus a ştiut că cel mai eficient mod de a învăţa un lucru este să-l faci tu însuţi. Iată de ce, când a considerat că sosise momentul potrivit, Isus şi-a trimis discipolii „doi câte doi înaintea lui, în fiecare oraş şi în fiecare loc în care avea să meargă el“ (Luca 10:1). Totuşi, nu i-a lăsat fără îndrumare. Înainte de a-i trimite, le-a oferit instrucţiuni precise (Luca 10:2–12). Când discipolii s-au întors şi i-au povestit despre rezultatele lucrării lor, Isus i-a lăudat şi i-a încurajat (Luca 10:17–24). În plus, el şi-a exprimat încrederea în capacităţile lor.

Ce faci când copiii tăi au de îndeplinit sarcini mai dificile? Încerci să-i fereşti de lucrurile de care se tem, să-i scuteşti de dezamăgiri şi de eşecuri? Probabil că prima reacţie ar fi să-ţi „salvezi“ copiii sau să preiei tu sarcinile respective.

Dar gândeşte-te: Dacă de fiecare dată sari să-ţi „salvezi“ copiii, ce mesaj le transmiţi? Dovedeşti că ai încredere în ei şi în capacităţile lor? Sau le arăţi că îi consideri încă nişte copii neajutoraţi, care trebuie să depindă tot timpul de tine?

De exemplu, cum a procedat Emilia, menţionată la început? În loc să intervină ea, a lăsat-o pe Mihaela să vorbească cu profesoara. Împreună au întocmit o listă cu întrebări pe care Mihaela să o ia la şcoală. Apoi s-au gândit când ar fi mai indicat să discute cu profesoara şi chiar au exersat un posibil dialog. Emilia spune: „Mihaela a prins curaj şi a vorbit cu profesoara, iar aceasta a lăudat-o pentru iniţiativa ei. Mihaela a fost foarte mândră de ea şi, bineînţeles, şi eu“.

Aşadar, nu-ţi ocroti mereu copilul de dificultăţi, pentru că nu va învăţa să-şi asume responsabilităţi şi nu va şti să rezolve problemele ce apar. Mai degrabă, pregăteşte-l pentru viaţă şi învaţă-l să dezvolte simţul răspunderii. Acesta este unul dintre cele mai preţioase cadouri pe care i le poţi oferi.