Ce înseamnă a trăi în sărăcie extremă?

SĂRĂCIA extremă pune în pericol viaţa oamenilor. A trăi în sărăcie extremă înseamnă a nu dispune de suficientă hrană, apă şi combustibil, a nu avea o locuinţă corespunzătoare, precum şi acces la educaţie şi la îngrijire medicală. Sărăcia extremă afectează un miliard de oameni, număr aproximativ egal cu populaţia Americilor. Totuşi, majoritatea oamenilor din zone precum Europa de Vest şi America de Nord nu au cunoscut niciodată o persoană care trăieşte în sărăcie extremă. Prin urmare, să facem cunoştinţă cu unele dintre aceste persoane.

Mbarushimana trăieşte împreună cu soţia şi cu cei cinci copii ai lor în Rwanda (Africa). Al şaselea copil a murit de malarie. Mbarushimana spune: „Eram şase fraţi. Tata a trebuit să-şi împartă pământul şi să ne dea fiecăruia câte o parte. Partea care mi-a revenit mie era atât de mică încât am fost nevoit să mă mut cu familia la oraş. Pentru a ne câştiga existenţa, eu şi soţia mea cărăm saci cu pietre şi nisip. Nu avem ferestre la casă. În plus, aducem apă de la o fântână de lângă secţia de poliţie. De obicei, luăm masa o dată pe zi, dar când nu avem de lucru nu mâncăm nimic toată ziua. Când se întâmplă asta, eu plec de-acasă deoarece nu suport să-i aud pe copii plângând după mâncare“.

Victor şi Carmen îşi câştigă existenţa reparând încălţăminte. Ei au cinci copii şi locuiesc într-un orăşel izolat din Bolivia. Stau în chirie într-o cameră a unei case dărăpănate din chirpici. Nu au curent electric, iar acoperişul de tablă este găurit. La şcoală sunt atât de mulţi copii, încât nu există suficiente bănci pentru toţi. Astfel, pentru ca fiica lui să poată asista la ore, Victor i-a confecţionat un pupitru. Cei doi soţi trebuie să meargă pe jos 10 kilometri ca să adune lemne pentru a găti şi pentru a fierbe apa de băut. Carmen spune: „Întrucât nu avem toaletă, mergem la râu, care mai este folosit şi pentru baie şi aruncarea gunoaielor. Copiii se îmbolnăvesc deseori“.

Francisco şi Ilídia trăiesc într-un sat din Mozambic. Doar patru dintre copiii lor sunt în viaţă. Unul a murit de malarie, deoarece un spital a refuzat să-i acorde tratamentul necesar. Francisco şi Ilídia cultivă pe mica lor parcelă orez şi cartofi dulci, care le ajung trei luni. El spune: „Uneori nu avem recoltă pentru că nu plouă suficient sau  pentru că ne-o fură hoţii. De aceea, ca să câştig ceva bani, tai tulpini de bambus şi fac şipci, pe care apoi le vând. De asemenea, eu şi soţia mea strângem lemne de foc dintr-o pădurice aflată la două ore distanţă. Fiecare aducem câte o legătură de lemne. Una o vindem, iar cealaltă o folosim pe parcursul săptămânii pentru gătit“.

Mulţi consideră că este o mare nedreptate ca 1 din 7 oameni să trăiască asemenea lui Mbarushimana, lui Victor şi lui Francisco, în timp ce miliarde de persoane se bucură de o prosperitate fără egal. Unii au încercat să facă ceva pentru a schimba situaţia. Următorul articol va vorbi despre eforturile şi speranţele lor.

 [Legenda fotografiei de la paginile 2, 3]

Carmen, cu doi dintre copiii ei, luând apă din râu