Când aveam trei ani, tata, unchiul şi bunicul meu au fost trimişi în lagăre de muncă fiindcă n-au vrut să-şi încalce neutralitatea creştină. Doar tata a supravieţuit. El s-a întors acasă în 1947, după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial. Deşi era foarte bolnav, pentru că avea coloana ruptă, tata n-a şovăit în credinţă.

Când aveam nouă ani, familia mea şi sute de Martori moldoveni au fost exilaţi în Siberia. În 6 iulie 1949 am fost înghesuiţi în camioane pentru vite. După douăsprezece zile, în care am mers fără oprire peste 6 400 de kilometri, am ajuns în gara Lebiaje, unde ne aşteptau autorităţile locale. Am fost împărţiţi în grupuri mici şi împrăştiaţi imediat în toată regiunea. Grupul din care făceam eu parte a fost trimis să locuiască într-o şcoală părăsită. Eram epuizaţi, iar inima ne era tristă. O soră în vârstă a început să fredoneze o cântare compusă de Martori în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Imediat am început să cântăm cu toţii plini de însufleţire:

Mulţi fraţi de-ai noştri au fost duşi departe

Spre răsărit şi miază-noapte,

Prin chinuri mari până la moarte

Pentru supremul legământ.

După un timp am reuşit să asistăm la întrunirile biblice care se ţineau duminica la aproximativ 13 kilometri de locuinţa noastră. Deseori plecam înainte de a se lumina de ziuă şi mergeam prin nămeţi la –40°C. Ne adunam peste 50 de persoane într-o cameră de 19 metri pătraţi. Întrunirea începea cu una, două sau trei cântări. Apoi se spunea cu multă însufleţire o rugăciune şi, aproximativ o oră, se analizau diferite subiecte biblice. După aceea mai cântam câteva cântări şi analizam alte subiecte biblice. Cât de mult ne-au întărit credinţa acele întruniri!

După 1960, Martorii deportaţi au primit mai multă libertate. Deşi eram sărac, am reuşit să merg în Moldova, unde am cunoscut-o pe Nina, care avea părinţi şi bunici Martori. La puţin timp după aceea, ne-am căsătorit şi am plecat în Siberia. În 1964 s-a născut fetiţa noastră, Dina, iar în 1966, fiul nostru, Victor. După doi ani ne-am mutat în Ucraina şi am locuit într-o căsuţă din Djankoi, oraş situat la aproximativ 160 de kilometri de Yalta, în peninsula Crimeea.

 Lucrarea Martorilor lui Iehova era interzisă în Crimeea, la fel ca în restul Uniunii Sovietice. Totuşi, activitatea noastră nu era complet restricţionată şi nu eram persecutaţi. De aceea, unii Martori au început să-şi piardă zelul pentru adevăr. Ei considerau că, după suferinţele pe care le înduraseră în Siberia, era normal să muncească pentru a avea un trai mai uşor.

În 27 martie 1991, activitatea Martorilor lui Iehova din Uniunea Sovietică a fost recunoscută în mod legal. Imediat s-au luat măsuri pentru organizarea a şapte congrese speciale de două zile. Familia mea a fost repartizată la congresul de la Odesa (Ucraina), programat să înceapă în 24 august. Eu am mers cu o lună mai înainte pentru a ajuta la pregătirea stadionului unde urma să se ţină congresul.

Lucram toată ziua şi, deseori, noaptea dormeam pe băncile de pe stadion. Surorile au făcut curat în parcul din jurul stadionului. S-au strâns aproape 70 de tone de gunoaie. Fraţii care au lucrat la departamentul de cazare s-au străduit să găsească locuri de cazare pentru cei 15 000 de delegaţi. Apoi am primit o veste care a căzut ca un trăsnet!

În 19 august, cu cinci zile înainte de data la care urma să înceapă congresul, Mihail Gorbaciov, preşedintele de atunci al Uniunii Sovietice, a fost arestat în timp ce se afla în vacanţă în apropiere de Yalta, nu departe de locul unde eram noi. Aprobarea de a ţine congresul ne-a fost retrasă. Delegaţii au început să sune la biroul congresului pentru a întreba dacă trebuiau să anuleze rezervările pe care le făcuseră la autobuze sau trenuri. După multe rugăciuni, fraţii responsabili cu organizarea congresului le-au spus: „Veniţi!“.

Au continuat atât rugăciunile, cât şi pregătirile. Fraţii de la departamentul de transport îi duceau la locurile de cazare pe delegaţi, care soseau din multe părţi ale Uniunii Sovietice. În fiecare dimineaţă, membrii comitetului congresului mergeau să discute cu autorităţile, dar seara se întorceau fără niciun rezultat.

Joi, 22 august, cu două zile înainte de data la care trebuia să înceapă congresul, am primit aprobarea. Tot stadionul a fremătat de bucurie în timpul cântării şi al rugăciunii de început. După terminarea programului de sâmbătă am stat de vorbă până seara târziu cu vechi prieteni şi am legat noi prietenii. Toţi cei prezenţi erau fraţi a căror credinţă fusese aspru încercată.

În cei peste 22 de ani care au trecut de la acel congres, am asistat la o creştere spirituală impresionantă. Pe tot cuprinsul Ucrainei s-au construit multe săli ale Regatului, iar numărul vestitorilor a crescut de la 25 000, câţi erau în 1991, la peste 150 000, în prezent.

Familia noastră locuieşte în aceeaşi casă din Djankoi, oraş care are în prezent aproximativ 40 000 de locuitori. În 1968, când am ajuns aici, erau doar câteva familii de Martori. Acum sunt şase congregaţii.

Şi familia mea s-a mărit. Suntem patru generaţii de slujitori ai lui Iehova: copiii noştri, copiii lor şi copiii copiilor lor.