M-am născut în Acul, un sat izolat, aflat în regiunea muntoasă din vestul Guatemalei. Familia mea aparţine populaţiei ixil, grup etnic de origine mayaşă. De mic am învăţat atât limba ixil, cât şi spaniola. Primii mei ani de viaţă corespund sfârşitului unei perioade sângeroase din istoria Guatemalei, când a avut loc războiul civil de 36 de ani, în care au murit mulţi etnici ixil.

Când aveam patru ani, fratele meu în vârstă de şapte ani s-a jucat cu o grenadă, care i-a explodat în mână. Din nefericire, în urma acestui accident, fratele meu a murit, iar eu mi-am pierdut vederea. Ceilalţi ani ai copilăriei i-am petrecut la un cămin pentru copii nevăzători, aflat în Ciudad de Guatemala, unde am învăţat alfabetul Braille. Acolo, din motive pe care nu le-am înţeles prea bine, personalul mi-a interzis să vorbesc cu alţi copii, iar colegii mă evitau. Eram tot timpul singur şi în fiecare an aşteptam cu nerăbdare cele două luni de vacanţă, când mergeam acasă şi stăteam cu mama, care era mereu bună şi iubitoare. Din nefericire, mama a murit când aveam zece ani. Gândul că pierdusem singura fiinţă care mă iubea a fost devastator.

La vârsta de 11 ani, m-am întors în satul natal şi am locuit la fratele meu vitreg, care era căsătorit şi avea copii. Familia lui s-a îngrijit de necesităţile mele materiale, dar nimeni n-a putut să mă ajute din punct de vedere afectiv. Uneori îi spuneam lui Dumnezeu printre lacrimi: „De ce a murit mama? De ce am orbit?”. Mi s-a spus că aceste tragedii s-au întâmplat pentru că aşa a vrut Dumnezeu. De aceea, am ajuns la concluzia că Dumnezeu este insensibil şi nedrept. Am vrut să mă sinucid, dar n-am avut cu ce.

Fiind orb, eram vulnerabil atât fizic, cât şi afectiv. În copilărie am fost abuzat sexual de mai multe ori. N-am reclamat niciodată aceste abuzuri deoarece nu credeam că îi păsa cuiva de mine. Rareori vorbea cineva cu mine, iar eu nu discutam cu nimeni. Eram retras şi deprimat şi nu aveam încredere în oameni.

În primii ani ai adolescenţei, doi Martori ai lui Iehova (soţ şi soţie) m-au abordat la şcoală în timpul unei recreaţii. Una dintre profesoarele mele, căreia îi era milă de mine, îi rugase să mă viziteze. Aceştia mi-au vorbit  despre promisiunea Bibliei potrivit căreia morţii vor fi readuşi la viaţă, iar orbii îşi vor recăpăta vederea (Isaia 35:5; Ioan 5:28, 29). Îmi plăcea ce învăţam, dar îmi era foarte greu să discut cu ei deoarece îmi pierdusem deprinderea de a comunica. Cu toate că eram foarte retras, ei au continuat să mă viziteze şi m-au învăţat cu răbdare şi bunătate din Biblie. Aceşti Martori mergeau pe jos peste zece kilometri şi aveau de trecut un munte pentru a ajunge în satul meu.

Fratele meu vitreg mi-a spus că erau îmbrăcaţi modest, dar cu haine curate şi bine aranjate. Deşi erau săraci, de fiecare dată îmi făceau mici cadouri. M-am gândit că numai creştinii adevăraţi manifestă un asemenea sacrificiu de sine.

Am studiat Biblia cu ajutorul publicaţiilor în alfabetul Braille. Deşi înţelegeam ceea ce învăţam, în plan afectiv mi-a fost greu să accept unele lucruri. De exemplu, a trebuit să mă conving că Dumnezeu are grijă de mine şi că alţi oameni pot avea aceleaşi sentimente faţă de mine. Am înţeles de ce Iehova permite un timp răutatea, dar mi-a trebuit mult să-l consider cu adevărat un Părinte iubitor. *

Treptat, ceea ce am învăţat din Biblie m-a ajutat să-mi schimb punctul de vedere. De exemplu, am învăţat că Dumnezeu simte multă empatie faţă de cei ce suferă. El a spus despre slujitorii săi care erau maltrataţi: „Am văzut, într-adevăr, asuprirea poporului meu . . . cunosc bine durerile pe care le îndură” (Exodul 3:7). Când am înţeles mai bine cât de tandru este Iehova, m-am simţit îndemnat să-mi dedic viaţa lui. În 1998 m-am botezat ca Martor al lui Iehova.

După aproximativ un an de la botez, am urmat un curs pentru nevăzători lângă oraşul Escuintla. Un bătrân din congregaţia de acolo a aflat cât de greu îmi era să asist la întruniri când locuiam în satul meu. Cea mai apropiată congregaţie se afla de cealaltă parte a lanţului muntos, peste care au trebuit să treacă cei doi Martori cu care studiasem, iar mie îmi era foarte greu să parcurg acest drum. Pentru a mă ajuta, fratele a vorbit cu o familie de Martori din Escuintla, care s-au oferit să mă ia la ei acasă şi să mă ajute să asist la întruniri. Până în ziua de azi, ei au grijă de mine ca de un membru al familiei lor.

Pot enumera multe situaţii în care membrii congregaţiei au arătat o iubire sinceră faţă de mine. Toate aceste experienţe mi-au întărit convingerea că adevăraţii creştini sunt Martorii lui Iehova (Ioan 13:34, 35).

Nu mă mai simt fără valoare şi deznădăjduit. Acum am o viaţă plină de sens. Ca slujitor cu timp integral în lucrarea de instruire biblică desfăşurată de Martorii lui Iehova mă concentrez asupra faptului de a-i învăţa pe alţii adevărurile preţioase ale Bibliei, în loc să mă gândesc la handicapul meu. De asemenea, am privilegiul de a sluji ca bătrân de congregaţie şi de a ţine discursuri biblice pentru congregaţia locală. Am ţinut cuvântări biblice chiar şi la congrese regionale, unde asistă mii de oameni.

În 2010 am absolvit cursurile Şcolii de Organizare Teocratică (numită în prezent Şcoala pentru Evanghelizatori ai Regatului), ţinute în El Salvador. Această şcoală m-a ajutat să mă achit mai bine de responsabilităţile pe care le am în congregaţie. Instruirea primită cu această ocazie m-a făcut să mă simt iubit şi apreciat de Iehova Dumnezeu, care poate ajuta pe oricine să se califice pentru lucrarea sa.

Isus a spus: „Este mai multă fericire în a da decât în a primi” (Faptele 20:35). Astăzi pot spune că sunt cu adevărat fericit şi, deşi, în trecut, n-am crezut că va fi posibil, acum simt că îi pot ajuta pe alţii.